Admissibility of constitutional challenge to penal sentencing provisions and procedural non-applicability to indictments
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania dismissed the defendant’s appeal as unfounded, upholding the Court of Appeal of Ploiești’s refusal to refer a constitutional unconstitutionality exception to the Constitutional Court and ordering the appellant to pay 200 RON in judicial costs. The dispute involved a criminal case where the defendant challenged the constitutionality of specific provisions in the Criminal Code regarding mitigating circumstances and the individualization of penalties, as well as provisions in the Code of Criminal Procedure concerning the preliminary investigation phase and guilty plea agreements. The court held that the appealed provisions did not have a direct connection to the solution of the case, as the defendant had been indicted via a bill of indictment rather than a guilty plea agreement, rendering the procedural law articles inapplicable. Furthermore, the court found the claims inadmissible because they lacked a concrete contradiction with the constitutional norms, failed to demonstrate a real procedural interest, and effectively sought to amend the law rather than identify unconstitutionality, which is beyond the scope of judicial constitutional review under Article 29(5) of Law No. 47/1992.
Legislator headnote
AI generatedart. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, art. 80 alin. (2) din C. pen, art. 83 alin. (1) din C. pen, art. 318 alin. (1) din C. proc. pen, art. 480 alin. (1) din C. proc. pen, art. 10 din C. proc. pen; Admissibility of constitutional challenge to penal sentencing provisions and procedural non-applicability to indictments: În acest sens, Curtea a reţinut că, indiferent de soluţia pe care ar putea să o adopte Curtea Constituţională, drepturile inculpatei sunt garantate, atât prin dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se solicită a fi constatată, cât şi prin dispoziţiile constituţionale invocate ori prin cele prevăzute de art. 2, art. 4, art. 5, art. 10 din C. proc. pen.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Prin încheierea din data de 07 iulie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 76 alin. (1) - (3) din C. pen., art. 80 alin. (2) din C. pen., art. 83 alin. (1) din C. pen., art. 318 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 480 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 1 alin. (3) - (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 23 alin. (11), art. 24 alin. (1), art. 126 alin. (1) şi art. 148 alin. (2) - (4) din Constituţia României, invocată de inculpata A. prin avocatul ales.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că, din conţinutul motivării acestei excepţii rezultă că inculpata este nemulţumită de modul în care C. proc. pen. în vigoare reglementează instituţia circumstanţelor atenuante şi cea a modalităţilor de individualizare a executării pedepselor, raportat la instituţia renunţării la urmărirea penală şi la cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Deşi s-a invocat faptul că textele apreciate ca fiind neconstituţionale sunt contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (3) - (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 23 alin. (11), art. 24 alin. (1), art. 126 alin. (1) şi art. 148 alin. (2) - (4) din Constituţia României, nu s-a arătat în mod concret care anume este contradicţia dintre textele legale şi cele constituţionale.
În acest sens, Curtea a reţinut că articolele din Constituţie invocate stabilesc faptul că România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate, iar în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie (art. 1 alin. (3) - (5), obligaţiile statului român (art. 11 alin. (1) şi (2), egalitatea în faţa legii (art. 16 alin. (1) şi (2), prioritatea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, faţă legile interne (art. 20), prezumţia de nevinovăţie (art. 23 alin. (11), dreptul la apărare garantat (art. 24 alin. (1), modalitatea de realizare a justiţiei (art. 126 alin. (1), obligaţiile statului român ca urmare a aderării la prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti, cu privire la aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Toate aceste texte constituţionale stabilesc reglementări de principiu, iar unele specifice au fost transpuse şi în legislaţia penală, găsindu-şi corespondent în dispoziţiile art. 2, art. 4, art. 5, art. 10 din C. proc. pen.
Aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 519/07.07.2015, liberul acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţia României, semnifică faptul că orice persoană se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor sau a intereselor sale legitime, iar nu faptul că acest drept nu poate fi supus niciunei condiţionări.
De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Completul de 5 judecători a stabilit prin Decizia nr. 14/09.02.2015 că, pentru ca o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României să fie admisibilă şi să creeze obligaţia trimiterii sale la Curtea Constituţională, este necesar ca respectiva cerere să aibă legătură cu soluţionarea cauzei şi să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice din cauză.
Aceeaşi instanţă a mai stabilit că examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.
Este adevărat că, în cauză, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 76 alin. (1) - (3) din C. pen., art. 80 alin. (2) din C. pen. şi art. 83 alin. (1) din C. pen., par a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, respectiv dispoziţiile legale atacate ca fiind neconstituţionale fac parte dintr-o lege, sunt ridicate în faţa unei instanţe de judecată, de una dintre părţile din dosar, par a avea legătură cu soluţionarea cauzei şi nu au fost declarate ca atare printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, însă aceste dispoziţii stabilesc, fie efectele circumstanţelor atenuante (art. 76 alin. (1) - (3) din C. pen.), fie cazurile în care se poate dispune sau nu o anumită modalitate de executare a pedepsei, respectiv când nu se poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80 alin. (2) din C. pen.) ori condiţiile în care instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei (art. 83 alin. (1) din C. pen.).
Curtea a mai reţinut că stabilirea în legea fundamentală a unor principii precum supremaţia Constituţiei României, egalitatea în faţa legii, prioritatea pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare garantat ori liberul acces la justiţie, nu înseamnă că aceste drepturi nu pot fi supuse unor condiţii de exercitare, că reţinerea circumstanţelor atenuante este obligatorie oricum şi în orice condiţii sau că o persoană trimisă în judecată ar trebui să beneficieze de o anumită modalitate de executare a pedepsei, în cazul în care se stabileşte vinovăţia sa.
Prin urmare, Curtea a apreciat că legea penală actuală oferă suficiente criterii, atât pentru aprecierea reţinerii de circumstanţe atenuante, cât şi pentru individualizarea pedepsei ori a modalităţii de executare a acesteia, în cazul existenţei unor probe în acest sens, astfel că nu este îndeplinită şi condiţia privind efectul real, concret pe care admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate l-ar putea produce asupra cursului procesului penal şi asupra situaţiei juridice a inculpatei din cauză şi nici cea a existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate.
Cu privire la dispoziţiile art. 318 şi art. 480 din C. proc. pen., Curtea a reţinut că acestea nici nu au legătură cu cauza de faţă, având în vedere că primul text vizează faza de urmărire penală, cel de al doilea vizează sesizarea instanţei prin intermediul unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar inculpata a fost trimisă în judecată prin rechizitoriu.
Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală prin deciziile nr. 113/A din 31 martie 2015, nr. 242/A din 25 iunie 2015 şi nr. 333/A din 29 septembrie 2015, condiţia privind legătura cu cauza nu poate fi interpretată ca una pur formală, ci trebuie subsumată ideii de interes al părţii de a invoca excepţia de neconstituţionalitate.
În acest sens, Curtea a reţinut că, indiferent de soluţia pe care ar putea să o adopte Curtea Constituţională, drepturile inculpatei sunt garantate, atât prin dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se solicită a fi constatată, cât şi prin dispoziţiile constituţionale invocate ori prin cele prevăzute de art. 2, art. 4, art. 5, art. 10 din C. proc. pen.
De altfel, atribuţiile privind reglementarea modului de configurare a unor instituţii precum circumstanţele atenuante ori individualizarea executării pedepsei revin Parlamentului României şi exced controlului de constituţionalitate, iar sub acest aspect excepţia invocată este inadmisibilă, întrucât tinde la completarea legii procesual penale.
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 76 alin. (1) - (3) din C. pen., art. 80 alin. (2) din C. pen., art. 83 alin. (1) din C. pen., art. 318 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 480 alin. (1) din C. proc. pen. cuprinsă în dispozitivul încheierii din data de 07 iulie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs inculpata A..
În esenţă, recurenta a menţionat că textele invocate ca fiind neconstituţionale au legătură directă cu soluţionarea cauzei, că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pe care a formulat-o a fost inspirată şi grefată pe sesizarea Curţii Constituţionale, ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Cluj, prin încheierea din data de 04 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/1 17/2019.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte reţine următoarele:
Înalta Curte constată că, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.
Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Drept urmare, prin alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o condiţie şi, pe cale de consecinţă, un control de pertinenţă al instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, vizând constatarea că aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei.
Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată, condiţie care nu poate însă să determine, doar prin ea însăşi, în lipsa întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de lege, sesizarea Curţii Constituţionale.
Prin sintagma "să aibă legătură cu soluţionarea cauzei" se înţelege că o normă legală are legătură cu soluţionarea cauzei atunci când de modul în care este interpretată şi aplicată depinde hotărârea ce se va pronunţa, fiind esenţială pentru rezolvarea respectivei pricini.
Instrumentul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport cu interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei alte dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces penal, fără a influenţa însă modul de rezolvare a acestuia.
Recurenta A. a invocat excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 76 alin. (1) - (3) din C. pen., art. 80 alin. (2) din C. pen., art. 83 alin. (1) din C. pen., art. 318 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 480 alin. (1) din C. proc. pen.
Or, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile criticate nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, având în vedere că, de fapt, nu se formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate a textelor de lege, dorindu-se în realitate modificarea acestor prevederi legale ce privesc circumstanţele atenuante şi cea a modalităţilor de individualizare a executării pedepselor, raportat la instituţia renunţării la urmărirea penală şi la cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Prin urmare, având în vedere caracterul general al textelor constituţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor de lege criticate, Înalta Curte constată că textele de lege sunt clare, astfel că nu este îndeplinită condiţia privind efectul real, concret pe care admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate l-ar putea produce asupra cursului procesului penal şi asupra situaţiei juridice a inculpatei din cauză, şi nici cea a existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate.
Or, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune formal jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica o judecată şi pronunţarea unei soluţii întemeiate pe o dispoziţie neconstituţională.
Cât priveşte invocarea de către recurentă a încheierii din data de 04 martie 2021, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 prin care Curtea de Apel Cluj a invocat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate a acestor articole şi a sesizat Curtea Constituţională, Înalta Curte constată, pe de o parte, că practica judiciară nu constituie în dreptul român izvor de drept iar, pe de altă parte, situaţia juridică a inculpatei nu este similară cu cea a inculpatului din dosarul mai sus menţionat.
Totodată, Înalta Curte apreciază că autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci, în realitate, susţinerile sale vizează completarea dispoziţiilor enunţate. Însă aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) - (3) din C. pen., art. 80 alin. (2) din C. pen., art. 83 alin. (1) din C. pen., art. 318 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 480 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în dispozitivul încheierii din data de 07 iulie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
În conformitate cu art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 76 alin. (1) - (3) din C. pen., art. 80 alin. (2) din C. pen., art. 83 alin. (1) din C. pen., art. 318 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 480 alin. (1) din C. proc. pen., cuprinsă în dispozitivul încheierii din data de 07 iulie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 14 octombrie 2021.
GGC-GR