Unconstitutionality of professional title protections lacks procedural link at cassation admissibility stage

Asupra cauzei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 15 iunie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate privind dispoziţiile prev. de art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată prin Legea nr. 270/2010 şi a Legii nr. 270/2010, art. 59 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată prin Legea nr. 25/2017, Legea nr. 255/2004 de modificare şi completare a Legii nr. 51/1995 şi Legea nr. 51/1995, formulată de contestatorul A..

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligat contestatorul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a dispune în aceste sens, Curtea de Apel Bacău a reţinut că în cauză nu este îndeplinită condiţia legăturii cu cauza. Astfel, obiectul cauzei îl constituie contestaţia în anulare formulată de A. împotriva dec. penale nr. 166 din 17.02.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul x/2017, iar cauza se află în faza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare conform art. 431 C. proc. pen.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională a interpretat sintagma "excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei" prin existenţa unei posibilităţi reale şi efective ca soluţionarea excepţiei prin eventuala sa admitere să conducă la dezlegarea cauzei într-o manieră care să producă efecte juridice. Cu alte cuvinte, excepţia de neconstituţionalitate nu reprezintă o sesizare abstractă de analiză a neconstituţionalităţii unui text dintr-un act normativ, o actio popularis, similară sesizării cu controlul de neconstituţionalitate ce precede promulgării unui act normativ, ci reprezintă un veritabil mijloc procesual, o apărare în sens larg într-un proces, penal sau civil, ce trebuie să aibă o înrâurire asupra dezlegării fondului cauzei.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Curtea a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Articolele de legislaţie invocate de contestator pentru a fi supuse controlului de constituţionalitate, chiar dacă ar fi eventual declarate neconstituţionale de instanţa de contencios constituţional, nu ar avea nicio înrâurire asupra soluţionării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, prin simplul efect al admiterii excepţiilor.

Astfel, art. 60 pct. 6 din Legea nr. 51/1995, în forma anterioară de la momentul săvârşirii pretinsei infracţiuni, prevedea următoarele:

Folosirea fără drept a denumirilor "Barou", "Uniunea Naţională a Barourilor din România", "U.N.B.R." ori "Uniunea Avocaţilor din România" sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat de către orice persoană fizică sau persoană juridică, indiferent de obiectul activităţii desfăşurate de aceasta, precum şi folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiţii decât cele prevăzute de prezenta lege constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

La rândul său, Legea nr. 270/2010 are denumirea marginală de privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, iar art. I pct. 8 din acest normativ statuează că art. 161 din Legea nr. 51/1995 se abrogă.

Judecata contestaţiei în anulare, indiferent de motivul invocat, presupune o primă etapă, admisibilitatea în principiu, care nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea, dacă sunt întrunite condiţiile de exercitare a acesteia.

În acest context, s-a constat că niciunul dintre textele legale solicitate de contestator a fi supuse controlului de constituţionalitate nu au legătură cu prezenta cauză în sensul conferit acestei noţiuni de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în condiţiile în care, în faza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, instanţa nu poate analiza apărări de fond privind vinovăţia contestatorului, ci doar verifică dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

Împotriva încheierii din data de 15 iunie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie recurentul A. a formulat recurs.

Examinând recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 15 iunie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele următoare:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi 3, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Analizând cu prioritate admisibilitatea excepţiei invocate prin prisma îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia prevederilor legale sus invocate rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigenţelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege. Această analiză se realizează de către judecătorul/instanţa de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia şi presupune verificarea calităţii de parte a autorului excepţiei, a aflării în vigoare a legii/ordonanţei în care este inserată acea dispoziţie, a legăturii dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului şi, în final, a deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale.

Pe de altă parte, sesizarea Curţii cu o excepţie de neconstituţionalitate presupune, în egală măsură, şi examinarea unei cerinţe implicite de admisibilitate care, deşi nu este prevăzută în mod expres în conţinutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale. În acest sens, instanţa de judecată este obligată să verifice şi măsura în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei (prerogativă recunoscută Curţii de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992).

Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, acelea de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis, a se vedea cu titlu de exemplu deciziile nr. 35 din 20.01.2011, nr. 284 din 24.02.2011 şi nr. 459 din 12.04.2011 ale Curţii Constituţionale).

Or, în cauza de faţă, se constată, sub un prim aspect, că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate anterior enunţate, deoarece normele a căror constituţionalitate este criticată nu au, în substanţă, legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul de a putea fi potenţial aplicabile în proces.

Luarea în considerare a stadiului procesual şi a împrejurărilor concrete în care a fost invocată excepţia analizată se impune în prezenta cauză pentru a se stabili în ce măsură ea tinde în mod real la constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi legale de care depinde soluţionarea cauzei, cu respectarea competenţelor Curţii Constituţionale sau la cenzurarea unor dispoziţii într-un alt cadru.

Aceasta deoarece admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi examinată printr-o verificare pur formală a condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci reclamă în mod necesar şi o analiză a scopului real în care a fost invocată, pentru a se evita astfel un eventual gir dat unui exerciţiu al dreptului procesual neconcordant cu raţiunea legală a acelui drept.

Înalta Curte constată că, prin excepţiile invocate de recurent, se susţine că dispoziţiile art. 60 alin. (6) din Legea nr. 51/1995 republicată prin Legea nr. 270/2010 şi a Legii nr. 270/2010, art. 59 alin. (6) din Legea nr. 51/1995, republicată prin Legea nr. 25/2017, Legea nr. 255/2004 de modificare şi completare a Legii nr. 51/1995 şi Legea nr. 51/1995 ar contraveni prevederilor constituţionale.

Dispoziţii legale criticate:

Art. 60 pct. 6 din Legea nr. 51/1995, în forma anterioară de la momentul săvârşirii pretinsei infracţiuni, prevedea că Folosirea fără drept a denumirilor "Barou", "Uniunea Naţională a Barourilor din România", "U.N.B.R." ori "Uniunea Avocaţilor din România" sau a denumirilor specifice formelor de exercitare a profesiei de avocat de către orice persoană fizică sau persoană juridică, indiferent de obiectul activităţii desfăşurate de aceasta, precum şi folosirea însemnelor specifice profesiei ori purtarea robei de avocat în alte condiţii decât cele prevăzute de prezenta lege constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

La rândul său, Legea nr. 270/2010 are denumirea marginală de privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, iar art. I pct. 8 din acest normativ statuează că art. 161 din Legea nr. 51/1995 se abrogă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

În jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că aspectele de neconstituţionalitate invocate cu privire dispoziţiile legale anterior menţionate nu au legătura cu soluţionarea cauzei având în vedere că dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se solicită a fi constatate trebuie să poată produce un efect concret asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.

Or, cadrul procesual în care recurentul A. a invocat neconstituţionalitatea respectivelor dispoziţii legale era fixat de dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. pen., respectiv faza admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare în care instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi dacă în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, nicidecum nu se poate trece la o analiză a apărărilor de fond privind vinovăţia contestatorului.

Având în vedere dispoziţiile art. 57 din Constituţie, Înalta Curte apreciază că exercitarea dreptului procesual prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu s-a realizat în concordanţă şi în vederea atingerii scopului pentru care acest drept a fost recunoscut de lege, iar sesizarea Curţii Constituţionale ar fi nejustificată.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurent în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, se constată că, în mod corect, Curtea de Apel Bacău a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că excepţia invocată nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a apreciat, în mod corect, că, prin raportare la condiţiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992, invocarea textelor de lege pretins neconstituţionale nu impun sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Pentru aceste motive, va fi respins, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 15 iunie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Văzând dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 15 iunie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul A., în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 octombrie 2021.

GGC - MM