Burden of proving good faith to avoid absolute nullity of alienation of state-seized property under Law No. 10/2001

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 noiembrie 2001 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 5303, reclamantul M.A. a chemat în judecată pe pârâta Primăria Bocșa solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să anuleze dispariția nr. 765 din 24 iulie 2001 prin care pârâta i-a respins cererea de retrocedare în natură a imobilului situat în Bocșa.

Reclamantul își completează acțiunea solicitând și anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 19 ianuarie 1999 prin care pârâta a vândut lui C.M. imobilul pe care acesta îl ocupa în calitate de chiriaș.

Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1350 din 4 iunie 2002 a respins ca nefondată acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului care a fost proprietatea sa în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cerere care i-a fost respinsă.

A mai reținut instanța de fond că reclamantul a atacat în justiție hotărârea comisiei prin care i s-a refuzat retrocedarea, dar acțiunea sa a fost respinsă prin sentința civilă nr. 6700 din 9 decembrie 1996 a Judecătoriei rămasă definitivă și apoi irevocabilă în anul 1998.

Instanța de fond a constatat că pârâtul C.M. a cumpărat imobilul cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului deci este cumpărător de bună credință și având în vedere prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001 a respins acțiunea reclamantului întrucât restituirea în natură a imobilului nu era posibilă.

Pe cale de consecință a apreciat că și dispoziția emisă de Primărie prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului este temeinică, reclamantul urmând să fie despăgubit prin echivalent.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat apel invocând motive de ilegalitate și netemeinicie, susținând în esență că instanța de fond a reținut greșit că vânzarea-cumpărarea imobilului s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale, cu toate că ambele părți au fost de rea-credință în momentul încheierii contractului, deoarece vânzarea s-a făcut în timp ce se derula procesul între reclamant și Statul Român.

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 116 din 8 octombrie 2002 a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a constatat că hotărârea instanței de fond a fost legală și temeinică, întrucât vânzarea-cumpărarea imobilului în litigiu s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data încheierii contractului.

S-a mai reținut că vânzarea a fost efectuată la un interval mare de timp în raport cu rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești prin care s-a respins cererea de retrocedare a imobilului formulată de reclamant.

În termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține că instanța, deși a reținut corect că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, se arată de către recurent, că în ipoteza prevăzută de acest text de lege care prevede că actele juridice de înstrăinare, în cazul imobilelor preluate de stat fără titlu valabil „sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință”, buna-credință nu se mai prezumă așa cum prevede codul civil, ci ea trebuie dovedită de cumpărător.

Recurentul arată că acest lucru nu a fost dovedit în cauză.

Pârâții C.M. și Primăria orașului Bocșa au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.

Recursul este nefondat.

Astfel este de reținut că textul de lege în legătură cu care recurentul susține că nu a fost corect aplicat este art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Acest text prevede că actele de înstrăinare având ca obiect „imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută”, deci această primă parte a textului prevede pentru această ipoteză regula generală.

În cea de a doua parte a textului care arată „în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință” se prevede excepția de la regula prevăzută în prima parte a textului.

Este de reținut că susținerea recurentului că în condițiile acestui text de lege principiul bunei-credințe nu trebuie înțeles în același fel ca în dreptul comun, este eronată. Astfel principiul bunei-credințe, respectiv principiul ocrotirii bunei-credințe, este un criteriu principal de apărare a raporturilor juridice care se clădesc pe încredere, născându-se astfel o prezumție legală relativă care dă forță juridică, până la proba contrară.

Dar în afara acestor considerații teoretice, în cazul în speță pârâtul C.M. a cumpărat imobilul în care era chiriaș respectând prevederile art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995, la data de 19 ianuarie 1999, deci după ce acțiunea reclamantului pentru retrocedarea imobilului fusese respinsă prin sentința civilă nr. 6700 din 9 decembrie 1996, iar apelul împotriva ei fusese respins prin decizia civilă 1779 din 2 decembrie 1997, decizie rămasă irevocabilă prin nerecurare.

În plus, după cum rezultă din CF la data încheierii contractului de vânzare, figura ca proprietar Statul neexistând nici un fel de altă mențiune.

În consecință, deși există prezumția de bună-credință în favoarea pârâtului C.M., aceasta a și dovedit-o prin împrejurările mai înainte arătate.

Astfel fiind, față de considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat, reținând și că notificarea făcută de către reclamant a fost respinsă cu privire la restituirea în natură a imobilului, dar i s-au oferit despăgubiri bănești prin echivalent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.A. împotriva deciziei nr. 116 din 8 octombrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2003.