Contestation against execution challenge dismissed as inadmissible; final appellate ruling on confiscated property stands.

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 175 din 27.11.2020 pronunţată de Tribunalul Vaslui, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vaslui şi, în temeiul art. 50 C. proc. pen., raportat la art. 598 alin. (2) teza finală C. proc. pen. şi art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen. a fost declinată competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare formulate de contestatorii A. SRL, prin reprezentant B. şi C. în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia penală, reţinându-se, în esenţă, că nelămuririle contestatorului astfel cum acestea au fost precizate vizează Decizia penală nr. 433 din 03.06.2016 a Curţii de Apel Iaşi şi sunt întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Astfel, s-a arătat că, prin cererea înregistrată la Tribunalul Vaslui la data de 22.02.2019 contestatoarea SC A. SRL a solicitat, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. pen. desfiinţarea actelor procedurale privind confiscarea autoturismului x, serie şasiu x şi a cantităţii de 213 sticle votcă D. 1 litru, 156 sticle E. 1 litru, 203 sticle E. 0,75 litri.

Contestatoarea a invocat faptul că bunurile anterior menţionate erau proprietatea sa şi nu a societăţilor F. SRL şi SC G. SRL, aşa cum s-a reţinut în hotărârile judecătoreşti de condamnare.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv faptul că executarea ar fi fost îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare.

Totodată, a fost invocată nulitatea absolută a percheziţiei imobiliare, contestatorii expunând motivele pentru care este incidentă această sancţiune procedurală [a fost efectuată înainte de începerea urmăririi penale, au fost încălcate dispoziţiile art. 108 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen.].

S-a invocat nulitatea absolută a proceselor-verbale de sechestru asupra bunurilor care aparţineau A. SRL, motivat de faptul că aceste bunuri au fost consemnate ca aparţinând altor societăţi;

De asemenea, s-a invocat nelegala valorificare a bunurilor sechestrate, prevăzută în Ordonanţa nr. 14/2007 şi Legea nr. 207/2015, aspect constatat după ce s-a luat la cunoştinţă despre procesul-verbal de adjudecare nr. x din 07.11.2017;

În temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., s-a mai invocat omisiunea judecătorului delegat cu executarea de a desemna lichidatorii, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv la 03.06.2016, în cadrul punerii în executare a pedepsei complementare a dizolvării societăţilor contestatoare, astfel că a fost depăşit termenul de 2 ani prevăzut de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 253/2023, aspect care atrage impedimentul actual la executare

În motivarea contestaţiei formulate, s-a mai invocat, excepţia necompetenţei generale a instanţelor de a dispune dizolvarea în condiţiile în care, după anul 2016, ONRC este entitatea care trebuie să radieze din oficiu, din Registrul de evidenţă, societăţile condamnate.

Totodată, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., s-a invocat şi nelămurirea existentă în cuprinsul deciziei Curţii de Apel Iaşi din data de 03.06.2016 privind atât efectul admiterii apelului G. SRL, cât şi modificarea proprietarului de drept al bunurilor care în fapt aparţineau A.., consemnate ca fiind în proprietatea celorlalte societăţi condamnate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, la data de 22.02.2019, sub nr. x/2019.

Astfel, în primul ciclu procesual, prin Sentinţa penală nr. 158 din 14.08.2019 pronunţată de Tribunalul Vaslui, în temeiul art. 599 raportat la art. 597 şi art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare formulată de SC. A. SRL, reţinându-se, în esenţă, că, aspectele invocate nu pot fi analizate pe calea unei contestaţii la executare, prin Sentinţa penală nr. 493 din 22.12.2014, definitivă prin Decizia nr. 433 din 03.06.2016 a Curţii de Apel Iaşi stabilindu - se cu autoritate de lucru judecat asupra măsurii confiscării de la SC F. SRL a autoturismului marca x, serie şasiu x şi de la SC G. SRL a cantităţii de 213 sticle votcă D. 1 litru, 156 sticle E. 1 litru, 203 sticle E. 0,75 litri, dar şi asupra faptului că aceste societăţi erau proprietarele bunurilor confiscate.

Împotriva acestei soluţii a formulat contestaţie SC A. SRL prin reprezentant legal B. şi C..

Prin Decizia nr. 116 din 29.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi a fost respinsă excepţia tardivităţii contestaţiei formulate de către SC A. SRL, invocată de instanţă din oficiu.

În temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., raportat la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, au fost admise contestaţiile formulate de SC A. SRL, prin reprezentant legal, administrator B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 158 din 14.08.2019 a Tribunalului Vaslui, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, a fost desfiinţată în integralitate sentinţa penală contestată şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Vaslui.

S-a hotărât ca procesul penal să fie reluat de la etapa dezbaterilor asupra contestaţiilor la executare formulate, toate actele procedurale îndeplinite anterior acestui moment fiind menţinute.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că, în raport de probele încuviinţate şi administrate, intimatul C. a invocat şi nelegala valorificare a bunurilor supuse confiscării, prima instanţă neexprimându-şi nici o poziţie în raport de această solicitare; mai precis, nu s-a pus în discuţie dacă soluţionarea acestei solicitări va fi analizată în acelaşi cadru procesual, iar în caz afirmativ, dacă este în continuare în competenţa instanţei penale, în raport de dispoziţiile art. 598 C. proc. pen., sau dacă, dimpotrivă, ar fi incidente, în acest ultim caz, prevederile art. 600 alin. (3) C. proc. pen., ce ar atrage competenţa instanţei civile.

Astfel, s-a arătat că, pe fondul cauzei, printr-o motivare succintă, care a presupus atât o sintetizare a tuturor motivelor contestaţiei formulate într-un singur parag., cât şi o analiză globală şi nediferenţiată a tuturor cazurilor de contestaţie la executare reglementate de dispoziţiile art. 598 C. proc. pen., instanţa de fond a respins contestaţia la executare formulată cu argumentul că "pe calea contestaţiei la executare nu se poate ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărârea instanţei care au intrat în puterea de lucru judecat".

Dincolo de faptul că, la o primă analiză, pare că prima instanţă a apreciat mai degrabă contestaţia la executare formulată ca fiind inadmisibilă, în raport de motivele invocate, însă în dispozitivul hotărârii a precizat că această contestaţie este nefondată, astfel cum au invocat şi contestatorii, este important de menţionat că dispoziţia de respingere se întemeiază exclusiv pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

În aceste condiţii, Curtea a apreciat că se află în imposibilitate de a analiza sub aspectul legalităţii şi temeiniciei sentinţa penală contestată, din moment ce aceasta nu cuprinde o analiză în concret a motivelor în baza cărora a fost formulată cererea şi nici a fiecărui temei de drept invocat, mai ales că, privite pur teoretic, cazurile de contestaţie la executare se întemeiază fie pe existenţa unor neregularităţi ce s-ar ivi pe parcursul procesului de executare a dispoziţiilor hotărârii, fie pe existenţa unor nelămuriri în ceea ce priveşte hotărârea care se execută sau pe o împiedicare la executare.

Este în sarcina instanţei să analizeze însă punctual dacă fie motivele invocate sunt temeinice sau nu, sau dacă sunt invocate pur formal, intenţia reală fiind aceea de a se produce o nouă evaluare a temeiniciei sentinţei vizate de contestaţia la executare, ceea ce ar conduce, aşa cum a susţinut prima instanţă, la o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, însă o astfel de concluzie trebuie temeinic ancorată în raport de dispoziţiile sentinţei penale vizate de contestaţia la executare şi de motivele concrete invocate de către contestator analizate punctual în raport de prevederile legale invocate, pretins a fi incidente în cauză.

Instanţa de control judiciar are opţiunea de a analiza ea însăşi toate motivele contestaţiei formulate, în raport şi de criticile formulate de contestatori, pentru complinirea tuturor deficienţelor constatate, însă în raport de lipsa completă de motivare a primei instanţe, un astfel de procedeu ar echivala cu soluţionarea efectivă pe fond a cererii contestatorului exclusiv în calea de atac.

Curtea a constatat că potrivit reglementării căii de atac a contestaţiei, respectiv în raport de prevederile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., opţiunea trimiterii spre rejudecare este permisă doar în ipoteza nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la citare, însă apreciază că, urmare a constatării încălcării grave a dreptului la apărare al contestatorului, poate dispune în acest sens în temeiul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în componenta respectării dreptului la un proces echitabil.

Astfel, în art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale se prevede că "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

În ceea ce priveşte regimul contestaţiilor la executare, legiuitorul a impus existenţa a două grade de jurisdicţie, fond şi contestaţie, ceea ce implică pentru petent dreptul ca susţinerile sale să fie examinate efectiv, în ambele etape procesuale.

Or modalitatea în care a procedat prima instanţă nu poate echivala cu o soluţionare efectivă a cauzei, judecata având un caracter pur formal, care nu corespunde exigenţelor regulilor de bază ale procesului penal.

Instanţa de control judiciar nu ar putea substitui integral faza de judecată care ar fi trebuit să aibă loc în primă instanţă, deoarece o astfel de soluţie ar determina eliminarea artificială a unui grad de jurisdicţie, în detrimentul intereselor procesuale ale contestatorilor pentru care legislaţia procesuală prevede parcurgerea a două grade de jurisdicţie.

Una din componentele esenţiale ale unui proces echitabil este reprezentat de analiza efectivă şi riguroasă a fiecărei susţineri făcute, chiar şi în ipoteze precum cea de faţă, când nu se soluţionează pe fond acţiunea penală, însă se invocă încălcarea dreptului la proprietate, fiind incident art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Tot în sensul celor anterior expuse, Curtea a invocat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la încălcarea dreptului convenţional la un proces echitabil, prin nemotivarea hotărârilor judecătoreşti, respectiv hotărârile din 20 iulie 2001, 28 aprilie 2005, 14 octombrie 2008, 21 iulie 2009 şi 16 martie 2010, pronunţate în cauzele Pellegrini împotriva Italiei, Albina împotriva României, Iordache împotriva României, Luka împotriva României şi, respectiv, Mărariu împotriva României, prin care s-a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, iar acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Altfel spus, în sensul jurisprudenţei menţionate, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragrafele 30 şi 31).

Curtea europeană a reţinut, totodată, că, "dacă într-adevăr obligaţia pe care o impune art. 6 parag. 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (...) noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (...)."

În acord cu principiile jurisprudenţiale anterior menţionate, instanţa de control judiciar a conchis că obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

În speţă, s-a arătat că, prima instanţă nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţinerile părţilor prin raportare în concret la dispoziţiile legale incidente şi nici nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, motiv pentru care singura soluţie posibilă este aceea a trimiterii spre rejudecare a cauzei.

În al doilea ciclu procesual, la termenul din 05.08.2020, la interpelarea instanţei, în executarea dispoziţiilor instanţei de control judiciar în cadrul rejudecării, petentul C. a precizat motivele contestaţiei, atât în raport de persoana sa, cât şi în ceea ce priveşte contestaţia formulată de către A. SRL, faţă de care este persoană interesată, fiind acţionar al societăţii.

La acelaşi termen de judecată, în raport de toate solicitările formulate vizând modul de valorificare de către ANAF a bunurilor sechestrate şi toată situaţia invocată referitor la nelegala valorificare a bunurilor aparţinând societăţilor contestatoare şi la nelegalitatea intrării în faliment a acestora potrivit Legii nr. 85/2014, instanţa a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Vaslui, secţia penală, în raport de dispoziţiile art. 600 alin. (3) C. proc. pen.

În concluzie, pe rolul Tribunalului Vaslui sub nr. x/2019*, a fost înregistrată, în cel de al doilea ciclu procesual, contestaţia la executarea pedepsei de 7 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 493/2014 a Tribunalului Vaslui, definitivă prin Decizia penală nr. 433/2016 a Curţii de Apel Iaşi, formulată de condamnata A. SRL prin reprezentant B. şi contestatorul C., aşa cum s-a reţinut în decizia de desfiinţare cu trimitere la rejudecare, contestaţia fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. b) şi c) ambele teze şi art. 600 alin. (3) C. proc. pen.

Astfel, s-a menţionat că Tribunalul Vaslui, prin Sentinţa penală nr. 160 din 29.10.2020, pronunţată în Dosar nr. x/2019 a dat dezlegare tuturor punctelor care au format obiectul contestaţiei formulate în cauză, cu excepţia celui în care s-au invocat nelămuriri, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) teza I C. proc. pen., pe care contestatorul C. le are în ceea ce priveşte dispoziţiile pronunţate în apel, prin care Curtea de Apel Iaşi a admis apelul declarat de SC G. SRL, însă contestatorul are nelămuriri privind argumentele avute în vedere de către instanţă la pronunţarea soluţiei, întrucât s-a solicitat achitarea, iar prin decizia instanţei de apel, recipientele care nu erau în proprietatea SC F., ci a SC A. SRL, au fost menţionate ca aparţinând SC G. SRL şi au fost scoase de sub sechestru, urmând a fi valorificate de către ANAF.

Referitor la acest motiv de contestaţie la executare, Tribunalul Vaslui şi-a declinat competenţa apreciind că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 598 C. proc. pen., potrivit cărora în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel, competenţa revine instanţei de apel.

Preliminar examinării contestaţiei formulate, Curtea de apel a reţinut că, la termenul de judecată din 16.02.2021, termen la care s-a prezentat personal contestatorul C., având în vedere multitudinea susţinerilor prezentate în cadrul contestaţiei la executare formulate în faţa Tribunalului Vaslui, i-a pus acestuia în vedere să precizeze în mod clar şi concret, care sunt dispoziţiile din cuprinsul deciziei penale pronunţate de Curte, ca instanţă de apel, care, în opinia, contestatorilor conţin nelămuriri sau împiedicări la executare.

De asemenea, tot pentru stabilirea cadrului procesual, având în vedere susţinerile contestatorilor cu privire la aspectele care formează, în opinia acestora, obiectul împiedicării la executare sau nelămuririi în decizia de apel, Curtea a pus în discuţia contradictorie a părţilor şi interesul promovării unei astfel de căi de atac, raportat strict la motivele invocate de către contestator, astfel cum rezultă din actele dosarului, respectiv motivul pentru care s-a admis apelul unei persoane juridice, alta decât cea care figurează ca şi contestator în prezenta cauză, în condiţiile în care s-a dat o anumită soluţie, alta decât cea aşteptată, în optica contestatorilor.

Astfel, s-a pus în discuţie care ar fi justificarea interesului promovării acestui demers judiciar de către numitul C. şi SC A. SRL, de ce aceştia ar avea interes să conteste o dispoziţie care priveşte pe SC G. SRL, respectiv o parte care ea însăşi nu a formulat contestaţie.

Contestatorul C., prezent la termenul de judecată menţionat, nu a înţeles să dea curs solicitărilor repetate ale instanţei în vederea clarificării mai exacte a obiectului judecăţii prezentei contestaţii şi a legitimării interesului promovării acesteia, încercând să reitereze aspecte de fond care au format deja anterior obiectul analizei altor instanţe, pe calea altor remedii procesuale de care contestatorul a uzat, susţineri care reprezintă inclusiv critici aduse soluţiei pronunţate de Tribunalul Vaslui asupra motivelor de contestaţie la executare care au format obiectul Dosarului nr. x/2019, în prezent aflat în faza contestaţiei la Curtea de Apel Iaşi, cu termen de judecată la data de 05.03.2021.

Or, prin precizările, completările şi concluziile scrise depuse la dosar ulterior dezbaterilor, acesta a reluat nemulţumirile de ansamblu formulate împotriva soluţiei de condamnare şi faţă de dispoziţiile subsecvente din sentinţa şi decizia pronunţate în Dosarul nr. x/2012, apărări prezentate şi reiterate atât în fond, cât şi în căile ordinare şi extraordinare de care acesta a uzat până în prezent.

De asemenea, Curtea a reţinut că, în amplele precizări, completări şi concluzii scrise depuse la dosar ulterior termenului de dezbateri în prezenta cauză, contestatorul C. a făcut referire la încălcarea dreptului său la apărare, solicitând repunerea cauzei pe rol, susţineri care nu pot fi însă primite, neputându-se da curs cererii sale, având în vedere maniera în care acesta a înţeles să îşi valorifice dreptul la apărare la acel termen, părăsind sala de judecată, deşi i s-a oferit posibilitatea susţinerii cauzei sale într-un interval de timp rezonabil, în condiţiile în care celelalte cauze aveau alocate intervale de timp mult inferioare, chiar cu riscul depăşirii intervalelor alocate celorlalte cauze.

Cu toate acestea, pentru a oferi încă o garanţie a efectivităţii dreptului la apărare, Curtea a acordat încă două săptămâni termen de pronunţare, pentru a da posibilitatea contestatorilor să depună concluzii scrise.

Raportat motivelor invocate în susţinerea contestaţiei la executare supuse prezentei analize, astfel cum au putut fi acestea extrase din multitudinea susţinerilor şi apărărilor pe fond, Curtea a reţinut în primul rând că aspectele învederate, dincolo de percepţia subiectivă a contestatorilor cu privire la asumarea înţelesului juridic al dispoziţiilor din decizia penală la care se referă aceştia, nu reprezintă în niciun caz o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau o împiedicare la executare.

Astfel, cu titlu de principiu, împrejurarea că o parte dintr-un proces poate avea o înţelegere parţială sau eronată a unei dispoziţii dintr-o hotărâre judecătorească, nu implică în mod automat lipsirea acelei hotărâri de caracterul clar, lămuritor pe care dispozitivul şi considerentele ataşate acestuia îl au.

Aplicat deciziei penale contestate în speţă, s-a constatat că acest principiu este pe deplin incident în cauză, Curtea de Apel Iaşi dispunând prin Decizia penală nr. 433 din 03.06.2016 pronunţată în Dosar nr. x/2012, între altele, admiterea apelului formulat de inculpata SC G. SRL Vaslui, strict pe considerentul că, în mod greşit, prima instanţă a dispus luarea faţă de inculpata SC G. SRL Vaslui, în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. coroborat cu art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 32 şi art. 33 alin. (6) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, cu modificările şi completările ulterioare şi la art. 249 alin. (4) şi (5) C. proc. pen., a măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător asupra unui număr de 156 de sticle x marca x - 1 (un) litru, 201 sticle sticle x marca x - 0,75 de litri, 213 sticle votcă marca x - 1 (un) litru, 6 sticle lichior dulce H. - 0,75 de litri (identificate la punerea în aplicare a autorizaţiilor de percheziţie nr. x/30.03.2012 şi nr. y/30.03.2012 emise de Tribunalul Vaslui şi aflate la Camera de corpuri delicte a I.P.J. Vaslui), proprietatea inculpatei SC G. SRL Vaslui, în vederea confiscării speciale, fără a dispune, în realitate, măsura de siguranţă a confiscării speciale cu privire la bunurile menţionate, împrejurare în raport de care luarea măsurii asigurătorii apare ca fiind nelegală.

Curtea a reţinut, astfel, urmare a înlăturării dispoziţiei nelegale din sentinţa penală apelată, dispoziţiile art. 249 alin. (5) C. proc. pen. şi a menţinut dispoziţia referitoare la luarea faţă de inculpata SC G. SRL Vaslui, a măsurii de indisponibilizare a sechestrului asigurător asupra bunurilor menţionate, însă în vederea recuperării prejudiciului cauzat părţii civile Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Regională a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, până la concurenţa sumei de 407.298,68 RON.

Acesta este sensul dispoziţiilor din cuprinsul deciziei penale contestate prin prezentul demers judiciar; faptul că instanţa a admis apelul formulat de inculpata SC G. SRL Vaslui nu determina în mod obligatoriu soluţia de achitare, sugerată de contestatori, apelul fiind admis sub un aspect care ţine strict de acurateţea juridică necesară unei hotărâri judecătoreşti, iar nu sub aspectul temeiniciei soluţiei de condamnare a inculpatei, care a fost apreciată ca fiind corectă de către instanţa de control judiciar.

Altfel spus, cu titlu de principiu, admiterea apelului unei părţi nu înseamnă în mod necesar achitarea acesteia sub aspectul acţiunii penale, atâta timp cât aspectul modificat în calea de atac nu vizează netemeinicia acuzaţiei penale aduse inculpatului, aşadar vinovăţia acestuia, ci alte elemente care ţin de latura penală sau latura civilă, care exced condiţiilor angajării răspunderii penale.

Remediul procesual promovat de contestatori, dincolo de motivele aduse în justificarea acestuia, străine de altfel condiţiilor de incidenţă a instituţiei contestaţiei la executare, tinde în fapt la invocarea unor neînţelegeri subiective din partea contestatorilor cu privire la semnificaţia juridică a unei dispoziţii din hotărârea atacată (spre exemplu, de ce a fost admis apelul inculpatei SC G. SRL Vaslui dacă nu s-a dispus achitarea acesteia), pe de o parte, dar şi la modificarea unor dispoziţii din hotărârea instanţei care au intrat în puterea de lucru judecat (spre exemplu, modificarea proprietarului bunurilor supuse măsurii asigurătorii a sechestrului), pe de altă parte, fără a putea fi considerate nici "nelămurire cu privire la hotărârea care se execută", dar nici "împiedicare la executare", în sensul dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Doar lipsa de precizie a dispozitivului unei hotărâri, caracterul său echivoc pot justifica formularea unei contestaţii la executare în baza acestui temei, ceea ce nu este cazul în speţă, potrivit celor menţionate în cele ce preced.

Contestaţia la executare priveşte numai incidentele în legătură cu executarea hotărârii definitive, fără a se putea ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărârea instanţei care au intrat în puterea de lucru judecat.

În concluzie, s-a arătat că, aspectele invocate de contestatori cu privire la decizia penală pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosarul nr. x/2012 nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile limitative prevăzute de lege pentru a fi examinate în cadrul contestaţiei la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Faţă de toate considerentele expuse anterior, Curtea a respins, ca inadmisibilă, contestaţia la executare formulată de contestatorii C. şi SC A. SRL, prin reprezentant B. împotriva Deciziei penale nr. 433 din 03.06.2016 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în Dosarul nr. x/2012.

Împotriva acestei hotărâri a declarat contestaţie condamnatul C., precizând că motivele le va prezenta după ce va lua cunoştinţă de considerentele deciziei penale atacate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2021, fiind repartizat aleatoriu, în sistem informatizat, Completului nr. 6 pentru termenul de judecată din 06 mai 2021.

La acest termen, cauza a fost amânată la data de 24.06.2021, la solicitarea contestatorului C., în vederea pregătirii apărării şi comunicării Deciziei nr. 153 din 01.03.2021 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. x/2021.

Examinând calea de atac promovată de contestatorul C., prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 598 alin. (1) C. proc. pen., împotriva executării hotărârii penale se poate face contestaţie, printre altele, când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare (lit. c), competentă să dea o rezolvare contestaţiei la executare fiind în acest caz, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text de lege, instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Totodată, teza finală a art. 598 alin. (2) C. proc. pen. prevede că, în cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută, în înţelesul art. 598 alin. (2) C. proc. pen., poate fi prima instanţă de judecată, dacă nelămurirea vizează o sentinţă, sau, după caz, instanţa de apel ori de recurs în casaţie, când aspectul ce se urmăreşte a fi clarificat face parte din dispozitivul unei decizii.

Pe de altă parte, reglementând procedura la instanţa de executare, art. 597 C. proc. pen. stabileşte, în alin. (1) şi (6), că, în materia executării pedepsei, competenţa aparţine fie instanţei de executare (care, potrivit art. 553 alin. (1) C. proc. pen., este prima instanţă de judecată), fie instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de executare, pentru ca, în alin. (7), să se menţioneze că hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării pedepsei pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară în termen de 3 zile de la comunicare.

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi, rezultă că hotărârea pronunţată asupra contestaţiei la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. poate fi atacată doar atunci când se solicită lămurirea unei sentinţe date în primă instanţă şi este definitivă în ipoteza în care vizează clarificarea unor dispoziţii dintr-o decizie dată în apel sau recurs în casaţie. În acest sens, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 552 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia.

Raportând aceste considerente la contestaţia formulată în cauză, Înalta Curte constată că, petentul C. a solicitat, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., lămurirea Deciziei penale nr. 433 din 03.06.2016 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în calea de atac a apelului, hotărâre care, potrivit art. 552 alin. (1) C. proc. pen., a rămas definitivă la data pronunţării. Ca urmare, şi hotărârea pronunţată, în baza art. 598 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) C. proc. pen., de instanţa de apel asupra contestaţiei la executare formulată de condamnat are acelaşi regim juridic, fiind, la rândul său, definitivă la data pronunţării.

De asemenea, se constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (1) C. proc. pen., calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres. Or, potrivit art. 597 alin. (7) C. proc. pen., pot fi atacate cu contestaţie numai hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării pedepsei, ipoteză care, aşa cum s-a arătat anterior, nu se regăseşte în speţă.

În aceste condiţii, raportat la dispoziţiile textelor de lege anterior menţionate, se constată că numitul C. a promovat o cale de atac împotriva unei hotărâri definitive (pronunţată într-o contestaţia la executare ce a vizat o altă hotărâre definitivă), învestind Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acesteia, deşi nu întruneşte cerinţele legale.

Or, atâta timp cât prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căilor de atac şi împotriva hotărârilor definitive pronunţate în contestaţie la executare, o asemenea procedură nu este admisibilă, întrucât, în situaţia contrară, s-ar încălca principiul instituit prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile... pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". În consecinţă, recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în baza art. 4251 pct. 7 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de condamnatul C. împotriva Deciziei penale nr. 153 din 01 martie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2021, iar, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere că acesta se află în culpă procesuală, îl va obliga la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia formulată de inculpatul C. împotriva Deciziei penale nr. 153 din 01 martie 2021 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2021.

GGC - GV