European Arrest Warrant for Minor: Age of Criminal Responsibility vs. Discernment Requirement

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 106/F din data de 03 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

S-a dispus punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 15.04.2021 de Judecătoria Duisburg pe numele persoanei solicitate A..

S-a dispus predarea persoanei solicitate către autorităţile din Germania, cu respectarea regulii specialităţii.

S-a dispus arestarea persoanei solicitate, în vederea predării, pe o perioadă de 30 de zile, de la data punerii în executare a prezentei hotărâri.

S-a dispus emiterea corespunzătoare a mandatului de arestare pe numele persoanei solicitate.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că, la data de 25.05.2021 a fost înregistrată pe rolul instanţei, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind punerea în executare a mandatului european de arestare emis la 15.04.2021 de autorităţile judiciare germane, faţă de cetăţeanul român A., urmărit pentru săvârşirea infracţiunilor de furt deosebit de grav, prevăzute de art. 242 şi art. 243 din C. pen. german şi art. 1 şi 3 din Legea privind instanţele pentru minori.

Totodată, în cuprinsul sesizării formulate, s-a arătat că, împotriva persoanei solicitate nu s-a luat măsura reţinerii întrucât, la data săvârşirii faptelor - 07.10.2019, respectiv 28.12.2019 - persoana solicitată avea vârsta de 15 ani şi 2 luni, iar autorităţile germane nu au comunicat informaţii cu privire la discernământul minorului la momentul comiterii faptelor, aceste relaţii fiind solicitate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti prin adresa din 06.05.2021, adresă ataşată lucrării în copie.

În şedinţa publică din data de 25.05.2021 Curtea a dispus luarea, faţă de persoana solicitată, a măsurii preventive a controlului judiciar - încheiere definitivă prin necontestare.

Din oficiu, a fost ataşată Hotărârea Curţii (Marea Cameră, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) pronunţată la 23.01.2018 în cauza nr. C-367/16 (B.).

S-a reţinut că persoana solicitată nu a formulat obiecţiuni cu privire la identitate, nu a renunţat la regula specialităţii, însă nu a fost de acord cu predarea; în consecinţă, a fost audiată, declaraţia sa fiind consemnată şi ataşată la dosar.

Opoziţia la predare s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004.

A fost respinsă ca inadmisibilă solicitarea apărării de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice pentru stabilirea discernământului persoanei solicitate.

Examinând solicitarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Curtea a reţinut că este întemeiată, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 104 din Legea nr. 302/2004 şi nefiind incident niciun motiv de neexecutare a mandatului european de arestare dintre cele prevăzute de art. 99 din acelaşi act normativ.

Din examinarea mandatului european de arestare s-a reţinut că acesta se referă la două fapte comise pe 07.10.2019 şi 28.12.2019 în C., astfel:

1. În fapt, pe data de 07.10.2019, în jurul orei 15:57, învinuitul, însoţit de un complice necunoscut, s-a deplasat la sediul magazinului D. situat la adresa C.. Conform unei decizii comune luate anterior, învinuiţii au smuls din lanţurile de siguranţă două telefoane mobile marca x, în valoare totală de 2050 euro, după care au fugit cu telefoanele mobile din magazin. E. era destinată revânzării cu profit pentru a-şi finanţa mijloacele de trai pe teritoriul Republicii Federale Germania.

2. În data de 28.12.2019, în jurul orei 17:00, învinuitul însoţit de învinuitele F. şi G., urmărite separat, s-au deplasat la sediul societăţii x din Hamm, pentru a fura. Împreună cu cei doi complici urmăriţi separat a furat din magazin o pereche de pantaloni de trening marca x în valoare de 99,99 euro, o geacă de trening marca x în valoare de 119,99 euro şi două tricouri marca x în valoare de 79,99 euro fiecare. În acest scop, învinuitul a predat textilele menţionate mai sus unuia dintre cei doi complici ai săi, care au fost apoi scoase din magazin după ce au fost îndepărtate etichetele de securitate.

Şi această faptă a fost săvârşită pentru a asigura finanţarea mijloacelor de trai pe teritoriul Republicii Federale Germania.

În drept, s-au reţinut două infracţiuni de furt deosebit de grav, prevăzute de art. 242 şi art. 243 din C. pen. german şi art. 1 şi 3 din Legea privind instanţele pentru minori, infracţiuni care se pedepsesc cu închisoarea de până la 15 ani.

Curtea a reţinut că infracţiunile reţinute în sarcina persoanei solicitate de autorităţile germane îşi găsesc corespondentul în legislaţia penală română (infracţiunile prevăzute de art. 228 - art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen. român - două infracţiuni - fiecare cu aplicarea art. 113 şi urm. C. pen. român, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. român, pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani, în raport cu situaţia de fapt expusă în mandat), în consecinţă, fiind îndeplinite în cauză exigenţele art. 97 din Legea nr. 302/2004, respectiv art. 2 din Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI.

Curtea a constatat, de asemenea, că, în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de refuz de executare a mandatului european prevăzute de Legea nr. 302/2004.

Astfel, Curtea a constatat faptul că persoana solicitată avea, la data comiterii presupuselor fapte, vârsta de 15 ani şi 2 luni, respectiv 15 ani şi 4 luni.

S-a reţinut că, potrivit art. 113 C. pen. român:

"(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.".

Prin urmare, în cazul minorilor, conform legislaţiei române aceştia nu răspund penal până la vârsta de 14 ani (prezumţie absolută de lipsă a discernământului), de la 14 la 16 ani răspund penal doar dacă se dovedeşte că au discernământ în concret, în raport cu fapta cercetată (prezumţie relativă de lipsă a discernământului), iar de la 16 ani răspund penal dacă nu se dovedeşte lipsa discernământului (prezumţie relativă de existenţă a discernământului).

Curtea a reţinut că, în conformitate cu art. 99 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 - dispoziţii care preiau cele statuate prin art. 3 pct. 3 din Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI - "Autoritatea judiciară română de executare refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri: (...) c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea română."

Prin urmare, s-a apreciat că singura condiţie ce se impune a fi verificată, sub acest aspect, în cazul minorilor, de către statul de executare este vârsta de la care, conform legii interne a statului de executare, minorului îi poate fi angajată răspunderea penală, neavând relevanţă elementele suplimentare de a căror îndeplinire condiţionează legea statului de executare tragerea la răspundere penală a minorului.

Această interpretare a fost dată dispoziţiilor art. 3 pct. 3 din Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI şi prin Hotărârea Curţii (Marea Cameră, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene) pronunţată la 23.01.2018 în cauza nr. C-367/16 (B.), prin care s-au stabilit următoarele:

"1) Articolul 3 punctul 3 din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară a statului membru de executare trebuie numai să refuze predarea persoanelor minore care fac obiectul unui mandat european de arestare care, potrivit dreptului statului membru de executare, nu au vârsta necesară pentru a răspunde penal pentru faptele aflate la originea unui mandat emis împotriva acestora.

2) Articolul 3 punctul 3 din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că, pentru a decide cu privire la predarea unei persoane minore care face obiectul unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară din statul membru de executare trebuie numai să verifice dacă persoana vizată a împlinit vârsta minimă pentru a răspunde penal, în statul membru de executare, pentru faptele aflate la originea unui astfel de mandat, fără a trebui să ţină seama de eventuale cerinţe suplimentare referitoare la o evaluare personalizată de care dreptul acestui stat membru condiţionează în mod concret urmărirea penală sau condamnarea unei persoane minore pentru astfel de fapte."

De altfel, Curtea a reţinut că în cauza de faţă autoritatea emitentă a mandatului european de arestare a comunicat faptul că, deşi în cauză nu s-a efectuat o expertiză medico - legală pentru verificarea discernământului persoanei solicitate (expertiză care nu este obligatorie, conform legislaţiei penale germane, în toate cazurile), organele judiciare germane nu deţin date din care să reiasă faptul că persoana solicitată nu ar avea discernământ.

În acest sens, au subliniat organele judiciare germane şi faptul că persoana solicitată a mai fost condamnată anterior pe teritoriul Germaniei - aspect confirmat de fişa de cazier a persoanei solicitate.

Prin urmare, motivele invocate vizând vârsta persoanei solicitate şi absenţa unei expertize medico - legale psihiatrice privind discernământul, nu justifică, în opinia Curţii, refuzul predării.

S-a menţionat, sub acest aspect, şi faptul că mandatul european de arestare trebuie să se execute pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI, aceasta fiind finalitatea înseşi a cooperării internaţionale.

S-a apreciat că a condiţiona predarea unei persoane de aspecte care nu au fost convenite de părţile implicate în acest proces european de cooperare ar fi de natură să aducă atingere înseşi acestei finalităţi, aducând atingere înfăptuirii justiţiei în statul solicitant.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie persoana solicitată A..

Concluziile formulate de apărare şi de reprezentantul Ministerului Public, precum şi poziţia contestatorului-persoană solicitată din ultimul cuvânt, au fost redate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând contestaţia formulată de persoana solicitată A., în baza actelor şi lucrărilor de la dosar şi în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 84 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al UE solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

Potrivit art. 84 alin. (2) din aceeaşi lege, mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce, în conformitate cu dispoziţiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

În cauză, se reţine că, faţă de persoana solicitată A., s-a emis de către autorităţile judiciare germane mandatul european de arestare din 15.04.2021, aceasta fiind urmărită pentru săvârşirea infracţiunilor de furt deosebit de grav, prevăzute de art. 242 şi art. 243 din C. pen. german şi art. 1 şi 3 din Legea privind instanţele pentru minori.

De asemenea, se constată, în raport cu situaţia de fapt expusă în mandat, că infracţiunile reţinute în sarcina persoanei solicitate de autorităţile germane îşi găsesc corespondentul în legislaţia penală română, respectiv infracţiunile prevăzute de art. 228 - art. 229 alin. (1) lit. e) C. pen. român, fiecare cu aplicarea art. 113 şi urm. C. pen. român, ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. român, pedepsite cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

În continuare, Înalta Curte constată că nu există niciunul dintre cazurile de refuz obligatoriu sau facultativ al predării persoanei solicitate prevăzute de art. 99 din Legea nr. 302/2004, republicată, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, invocată de apărare, Înalta Curte constată că, potrivit art. 113 C. pen. român, "(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. (2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. (3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii."

Contrar celor invocate de apărare, în sensul că, în lipsa unei expertize psihiatrice, nu s-a stabilit dacă, la data săvârşirii faptelor de furt de pe teritoriul Germaniei, contestatorul persoană solicitată putea răspunde penal, Înalta Curte reţine că acest aspect nu constituie o cauză legală circumscrisă motivelor obligatorii de refuz la predare, de natură să împiedice punerea în executare a mandatului european de arestare, câtă vreme la momentul la care se susţine de către autorităţile germane că persoana solicitată ar fi săvârşit faptele pe teritoriul statului german, persoana solicitată avea vârsta care permitea atragerea răspunderii penale, respectiv împlinise 14 ani, aceasta fiind singura condiţie prevăzută de dispoziţiile legale anterior menţionate supusă cenzurii de către autoritatea judiciară română de executare.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că solicitarea apărării de a se efectua o expertiză psihiatrică care să stabilească dacă, la data săvârşirii faptelor de furt de pe teritoriul Germaniei, contestatorul persoană solicitată putea răspunde penal, nu poate fi primită, având în vedere că la datele faptelor vizate de mandatul european de arestare persoana solicitată avea împlinită vârsta de 14 ani, vârstă care permitea atragerea răspunderii penale, aceasta fiind singura condiţie prevăzută de instrumentele internaţionale incidente în cauză.

Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, dispoziţiile art. 3 pct. 3 din Decizia - cadru nr. 2002/584/JAI au fost implementate în legislaţia naţională prin art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 302/2004, care au fost interpretate prin Decizia nr. C-367/16 (B.) din data de 23.01.2018, pronunţată de Marea Cameră, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin care s-au stabilit că:

"1) Articolul 3 punctul 3 din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară a statului membru de executare trebuie numai să refuze predarea persoanelor minore care fac obiectul unui mandat european de arestare care, potrivit dreptului statului membru de executare, nu au vârsta necesară pentru a răspunde penal pentru faptele aflate la originea unui mandat emis împotriva acestora. 2) Articolul 3 punctul 3 din Decizia-cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299, trebuie interpretat în sensul că, pentru a decide cu privire la predarea unei persoane minore care face obiectul unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară din statul membru de executare trebuie numai să verifice dacă persoana vizată a împlinit vârsta minimă pentru a răspunde penal, în statul membru de executare, pentru faptele aflate la originea unui astfel de mandat, fără a trebui să ţină seama de eventuale cerinţe suplimentare referitoare la o evaluare personalizată de care dreptul acestui stat membru condiţionează în mod concret urmărirea penală sau condamnarea unei persoane minore pentru astfel de fapte."

Prin urmare, se apreciază că aspectele referitoare la efectuarea unei expertize psihiatrice în vederea stabilirii discernământului persoanei solicitate, analizate de către instanţa de fond şi reiterate în faţa instanţei de control judiciar sunt neîntemeiate, în mod judicios reţinând prima instanţă că motivele invocate nu se circumscriu niciunui caz de refuz obligatoriu al predării persoanei solicitate.

În ceea ce priveşte existenţa discernământului, se constată că aceasta este o condiţie suplimentară care nu trebuie evaluată în această procedură, cum de altfel a reţinut şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin decizia anterior menţionată.

Totodată, în raport cu dispoziţiile legale ce reglementează procedura de executare a mandatului european de arestare, Înalta Curte constată că solicitarea subsidiară a apărării privind înlocuirea măsurii arestării în vederea predării cu măsura controlului judiciar nu poate fi primită. Dispoziţiile art. 104 alin. (11) din Legea nr. 302/2004 republicată prevăd că, în situaţia în care, ulterior, instanţa dispune executarea mandatului european de arestare, prin hotărârea de predare, se dispune şi arestarea persoanei solicitate în vederea predării către autoritatea judiciară emitentă, textul de lege neacordând instanţei posibilitatea de a aprecia cu privire la aplicarea unei alte măsuri, prevăzute de C. proc. pen.

Altfel spus, în cadrul procedurii de executare a mandatului european de arestare, spre deosebire de perioada în care solicitarea de punere în executare a mandatului european este în curs de soluţionare (când, prin încheiere, se pot lua fie măsura arestării, fie măsuri alternative neprivative de libertate), în cazul unei soluţii de admitere, prin sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra executării mandatului european de arestare, se dispune întotdeauna arestarea persoanei solicitate în vederea predării, o atare dispoziţie fiind în concordanţă cu natura acestui mijloc specific de cooperare internaţională.

Predarea, ca o consecinţă directă a admiterii sesizării privind punerea în executare a mandatului european de arestare, presupune implicit privarea de libertate a persoanei solicitate, căci numai astfel organele de poliţie însărcinate cu executarea hotărârii definitive de predare pot proceda la reţinerea şi remiterea acesteia către autorităţile judiciare ale statului solicitant. Prin urmare, apare ca inadmisibilă solicitarea privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura controlului judiciar formulată de persoana solicitată.

În continuare, deşi nu a fost invocat de către contestatorul A., ca un motiv de nelegalitate a hotărârii atacate, în acord cu reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte constată că instanţa de fond a omis ca executarea mandatul european de arestare să fie supus condiţiei speciale statuate în art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, care prevede că, în situaţia punerii în executare a unui mandat european de arestare - emis în vederea urmăririi penale sau a judecăţii - privind pe un cetăţean român, aceasta se face sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că se impune admiterea contestaţiei declarate de persoana solicitată A. şi desfiinţarea sentinţei penale atacate doar sub acest ultim aspect.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., va admite contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 106/F din data de 03 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va desfiinţa, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

În baza art. 98 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, va dispune ca predarea persoanei solicitate A. să se facă şi sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate în statul solicitant, aceasta să fie transferată în România.

În urma verificărilor efectuate în cadrul Centrului de Reţinere şi Arestare Preventivă al Inspectoratului de Poliţie Ialomiţa, rezultă că persoana solicitată a fost arestată în vederea predării în baza mandatului nr. x din 3 iunie 2021, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a, în Dosarul nr. x/2021.

Prin urmare, va constata că persoana solicitată A. a fost arestată în vederea predării de la data de 03 iunie 2021 la zi.

Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei vor rămâne în sarcina statului, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în cuantum de 1012 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia formulată de persoana solicitată A. împotriva Sentinţei penale nr. 106/F din data de 03 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Desfiinţează, în parte, sentinţa atacată şi, rejudecând:

Predarea persoanei solicitate se face şi sub condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate în statul solicitant, aceasta să fie transferată în România.

Constată că persoana solicitată A. a fost arestată în vederea predării de la data de 03 iunie 2021 la zi.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiei rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul persoană solicitată, în cuantum de 1012 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2021.

GGC - GV