Liability for fraudulent vehicle exchange: constitutive elements of fraud, private forgery, breach of trust over joint property, and use of false registration numbers under Romanian Penal Code

Deliberând asupra recursurilor în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 236 din 20 noiembrie 2018, Judecătoria Horezu, în baza art. 396 alin. (5) rap. la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., a achitat pe inculpata A. pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni: abuz de încredere, prev. de art. 238 din C. pen. împotriva persoanei vătămate C., înşelăciune, prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., împotriva persoanei vătămate D., complicitate la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 48 rap. la art. 322 din C. pen. şi uz de fals prev. de art. 323 din C. pen. şi pe inculpatul B. pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prev. de art. 323 din C. pen., precum şi pentru săvârşirea infracţiunii de punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (2) teza a II-a din C. pen.

Totodată, a condamnat pe inculpatul B. la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare cu executare, la care s-a adăugat pedeapsa amenzii de 5.200 RON pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunii de punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (2) teza I din C. pen., a infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 din C. pen., a infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen. împotriva persoanei vătămate D., toate în stare de recidivă postcondamnatorie în raport cu faptele care au făcut obiectul Sentinţei penale nr. 25/2013 a Judecătoriei Sebeş, definitivă prin neapelare.

S-a atras atenţia inculpatului B. asupra prevederilor art. 63 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 25 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus desfiinţarea totală a înscrisului falsificat.

Pe latură civilă, în baza art. 397 alin. (1) şi art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă D. şi a fost obligat inculpatul B. la plata sumei de 5.300 euro cu titlu de daune materiale către acesta.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu şi inculpatul B.

Prin Decizia penală nr. 59/A din 28 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Horezu împotriva Sentinţei penale nr. 236 din 20 noiembrie 2018, pronunţată de Judecătoria Horezu, în Dosarul nr. x/2015, a desfiinţat, în parte, sentinţa apelată şi, rejudecând, a înlăturat dispoziţia de achitare a inculpatei A. pentru faptele prevăzute de art. 238 din C. pen., art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., art. 48 raportat la art. 322 din C. pen. şi art. 323 din C. pen. şi a condamnat-o pe aceasta la pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 10 luni închisoare, infracţiunile deduse judecăţii fiind concurente cu infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea aceleiaşi inculpate prin Sentinţa penală nr. 171/03.07.2018, pronunţată de Judecătoria Horezu, definitivă prin Decizia penală nr. 1168/A/18.12.2018 a Curţii de Apel Piteşti.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 4 ani, care a început să curgă la data de 18.12.2018 şi a fost obligată inculpata să respecte măsurile de supraveghere prev. de art. 93 alin. (1) lit. a) - e), alin. (2) lit. b) şi d) şi alin. (3) din C. pen.

S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

Relativ la inculpatul B., instanţa de apel a descontopit pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare şi amenda de 5.200 RON în pedepsele componente, pe care le-a repus în individualitatea lor, a înlăturat dispoziţia de achitare a inculpatului pentru fapta prev. de art. 323 din C. pen. şi a condamnat pe acesta la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare, cu executare, la care s-a adăugat pedeapsa amenzii de 5.200 RON.

A fost desfiinţată cartea de identitate a vehiculului cu nr. de înmatriculare x emisă pe numele E., falsificată.

S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate în măsura în care nu contraveneau.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul B. şi a fost obligat acesta la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli avansate de stat.

Pentru a decide astfel, examinând hotărârea apelată, prin prisma criticilor care i-au fost aduse, precum şi sub toate aspectele conform art. 417 alin. (ultim din C. proc. pen., instanţa de apel a reţinut, în fapt, în baza propriei analize a materialului probator administrat în cele două faze ale procesului penal, că, în noaptea de 29 spre 30.03.2014, inculpata A., care a fost căsătorită cu persoana vătămată C., a sustras autoturismul proprietate comună a foştilor soţi, marca x, nr. x, cu seria de şasiu x, şi l-a înstrăinat fără acordul persoanei vătămate, inculpata acţionând, în realizarea scopului său, în înţelegere cu inculpatul B.

Astfel, s-a reţinut în prealabil că, autoturismul, deşi înmatriculat pe numele persoanei vătămate, era folosit de ambii proprietari.

În continuare, s-a reţinut că, în dimineaţa zilei de 30.03.2014, C. a contactat-o telefonic pe inculpata A., motivat de împrejurarea că autoturismul nu se mai afla în curtea locuinţei acesteia, unde în mod obişnuit era parcat.

Inculpata A. a negat orice implicare a sa în dispariţia bunului şi a formulat în aceeaşi zi o plângere penală, pe care a depus-o la Postul de Poliţie Popeşti, prin care a solicitat să fie tras la răspundere fostul său soţ, C., pentru fapta de sustragere a autoturismului.

Ulterior, pe parcursul cercetărilor, a rezultat, pe baza dovezilor testimoniale administrate coroborate cu înscrisurile aflate la dosar, că cei doi inculpaţi, A. şi B., au acţionat împreună, în realizarea rezoluţiei infracţionale luate anterior, în scopul sustragerii şi valorificării autoturismului.

Astfel, în sinteză, s-a reţinut că inculpaţii B. şi A. au făcut un schimb de autoturisme cu martorul D., inculpaţii primind autoturismul oferit de D. şi documentele autovehiculului respectiv.

Relativ la autoturismul nr. x, acesta a fost predat martorului D. împreună cu anumite documente (unele dintre ele, falsificate, după cum s-a dovedit), şi anume: cartea de identitate şi poliţa RCA. Pentru a justifica faptul că nu figura ca proprietar al autoturismului dat la schimb, inculpatul i-a prezentat martorului un contract de vânzare-cumpărare din care reieşea că ar fi dobândit autovehiculul de la o persoană din judeţul Hunedoara (act pe care prima instanţă l-a anulat, aflat la dosar de urm. penală).

Referitor la împrejurările în care cei doi coinculpaţi au luat legătura cu martorul E. (al cărui nume apare trecut pe contractul declarat fals, mai sus-menţionat), probele administrate au relevat faptul că martorul a deţinut pe numele său un autoturism care a ars în totalitate, fiind radiat în anul 2011 din evidenţele Administraţiei fiscale ale oraşului Lupeni, iar în primăvara anului 2014 a postat, la rândul său, un anunţ pe site-ul F., prin care oferea spre vânzare cartea de identitate şi certificatul de înmatriculare al autoturismului persoanelor interesate de recarosarea unei maşini cu aceleaşi caracteristici.

Cei doi inculpaţi au cumpărat documentele de la martor contra sumei de 900 de RON, iar în momentul în care E. i-a cerut o copie a cărţii de identitate a vehiculului ce urma a fi recarosat, inculpatul i-a transmis contractul întocmit în fals, care atesta în mod nereal că martorul i-ar fi vândut autoturismul marca x, cu nr. x Inculpatul l-a rugat pe martor să semneze înscrisul, însă martorul nu a fost de acord.

Ulterior vânzării documentelor, martorul a cerut radierea din circulaţie a autoturismului, iar Poliţia Popeşti din jud. Vâlcea a procedat în consecinţă, autovehiculul fiind radiat la data de 29.10.2014, astfel cum atestă procesul-verbal din 19.12.2014. Cu toate acestea, în luna noiembrie 2014, martorul a fost amendat de C.N.A.D.R., prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei imputându-i-se faptul că a circulat cu autovehiculul marca x, nr. x pe un drum naţional din judeţul Braşov, fără să fi plătit rovigneta. Martorul a contactat-o telefonic pe inculpată, care l-a asigurat că va plăti amenda, iar la solicitarea acestuia de a-i trimite un set de acte din care rezultă că a făcut recarosarea, inculpata a spus că nu le are.

În cursul lunii noiembrie 2014, martorul a primit o scrisoare de la numita G., prin care aceasta îi comunica faptul că a dobândit proprietatea asupra autoturismului marca x nr. x şi îi cerea certificatul fiscal, pentru a înmatricula autoturismul pe numele său.

A rezultat, din coroborarea probelor administrate, că soţii G. şi H. au efectuat un schimb de autovehicule cu martorul D., la sfârşitul lunii octombrie 2014, dându-i acestuia un autoturism marca x, cu nr. x şi suma de 2.000 de euro, în schimbul autoturismului marca x, cu nr. x, având seria de şasiu x. Cu ocazia acestui schimb, D. le-a adus la cunoştinţă celor doi soţi că a achiziţionat autovehiculul de la inculpatul B. şi le-a înmânat documentele primite de la inculpat.

Procesul-verbal întocmit de organele de cercetare penală la data de 12.12.2014 atestă faptul că autoturismul proprietatea persoanei vătămate C. a fost găsit la domiciliul celor doi soţi, G. şi H., că persoana vătămată şi-a recunoscut imediat bunul şi că, folosind cheia pe care o avea asupra sa, a descuiat portierele autovehiculului şi a pornit motorul. Bunul a fost predat de către deţinători poliţiei, iar verificările efectuate au relevat că seria şasiului suferise modificări, prezentând urme de sudură de jur împrejur, astfel că s-a procedat la o scanare electronică a autoturismului, rezultând că acesta avea în memoria computerului de bord o altă serie de şasiu, x. De asemenea, cartea de identitate suferise modificări, la rubrica "Tracţiune" fiind adăugată menţiunea "Spate", pentru a se crea convingerea că autovehiculul are tracţiune integrală, aşa cum era prevăzut pentru un autoturism marca x, cu seria de şasiu x.

Prin urmare, s-a reţinut că faptele săvârşite de inculpaţi, astfel cum au fost descrise, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, astfel:

Abuzul de încredere. Inculpata A. a acţionat în mod fraudulos, sustrăgând bunul deţinut în coproprietate cu fostul său soţ C. şi dispunând de acesta pe nedrept, acţiuni care realizează elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 238 din C. pen., fiind comise în scopul de a obţine în mod nejustificat un folos, prin vânzarea acestuia.

Astfel, s-a reţinut că raţionamentul în urma căruia instanţa de fond a dispus achitarea inculpatei pentru săvârşirea acestei infracţiuni, bazat pe teoria existenţei unui mandat tacit între soţi în privinţa dreptului de dispoziţie asupra bunurilor mobile proprietate comună, nu poate fi primit, atâta vreme cât cea în cauză a cunoscut cu certitudine că C. nu dorea înstrăinarea bunului şi a acţionat, în împrejurările descrise, contra voinţei fostului său soţ, cu intenţia de a obţine un folos material.

În acest context, este de menţionat şi împrejurarea că inculpata, deşi săvârşise fapta de însuşire pe nedrept a bunului, a depus la poliţie o plângere penală, pretinzând că a fost păgubită prin sustragerea maşinii şi inducând piste false în cercetare, fapt ce a îngreunat ancheta penală.

Cu referire la Decizia penală nr. 1168/A din 18 dec. 2018 a Curţii de Apel Piteşti, aflată în copie la dosarul cauzei, din care rezultă că cea în cauză a procedat într-un mod similar şi cu o altă ocazie pentru care a fost condamnată definitiv, instanţa de apel a reţinut că intenţia directă a inculpatei de a dispune pe nedrept de acel bun, înstrăinându-l, reiese cu prisosinţă şi din modalitatea în care a purtat discuţiile cu persoanele interesate de autoturism, aceasta încercând să-şi ascundă identitatea şi prezentându-se sub alt nume, relatând martorilor D. şi E. aspecte contrare realităţii şi folosind, împreună cu inculpatul B., documente false, spre a da tranzacţiilor încheiate aparenţa de legalitate.

Curtea a apreciat că a fost dovedită săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în condiţiile în care ambii inculpaţi, A. şi B., au acţionat în baza unei rezoluţii infracţionale luate anterior, inducându-l în eroare pe numitul D., prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, în sensul art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen.. Inculpata A., în calitate de proprietară a bunului mobil, a avut iniţiativa acestui demers şi a colaborat cu B., fiind prezentă la încheierea contractului de schimb, în calitate de "soţie" a inculpatului.

În raport cu aceste împrejurări, s-a considerat că soluţia de achitare a inculpatei este în contradicţie cu materialul probator administrat, motiv pentru care a fost înlăturată.

S-a mai constatat că inculpata a acţionat în calitate de coautor, iar nu de complice, întrucât a participat în mod direct şi nemijlocit la realizarea actelor care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, prin inducerea în eroare a victimei, încercând să îşi protejeze identitatea, după cum reiese din declaraţia lui D.

S-a învederat că se cuvenea a fi pronunţată condamnarea celei în cauză pentru fapta de complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, infracţiune care a fost săvârşită de autorul B. prin plăsmuirea contractului din care rezulta, în mod nereal, că martorul E. i-ar fi vândut inculpatului autoturismul marca x cu nr. x, context în care s-a reţinut că inculpata a fost aceea care a efectuat demersuri pentru obţinerea documentelor de la martorul sus-numit, contactându-l telefonic şi prezentându-se sub numele "I.", i-a dat martorului asigurări că a efectuat recarosarea (acesta fiind pretextul sub care a achiziţionat actele, în schimbul sumei de 900 de RON), i-a comunicat martorului că a schimbat respectivul autoturism, cu tot cu documentele primite. Aşadar, inculpata a fost implicată şi l-a ajutat pe B. să comită infracţiunea prevăzută de art. 322 din C. pen.

În privinţa infracţiunii de uz de fals prevăzută de art. 323 din C. pen., instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a fost sesizată şi cu fapta inculpaţilor B. şi A. de folosire a cărţii de identitate a autovehiculului x cu nr. x, falsificată prin adăugire (documentul a fost completat cu menţiunea "spate", făcută la rubrica "Tracţiune").

Astfel, cu trimitere la art. 322 din C. pen., instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, a reţinut că pentru fapta de falsificare a contractului de vânzare-cumpărare inculpatul B. (autorul falsului) nu poate fi tras la răspundere şi pentru fapta incriminată de art. 323 din C. pen. Cu toate acestea, s-a reţinut că situaţia este diferită în cazul documentului Carte de identitate a autovehiculului x cu nr. x, în privinţa căruia nu s-a putut stabili autorul falsului, constând în acele inserări, efectuate prin dactilografiere, motiv pentru care acuzaţia de uz de fals adusă inculpatului este fondată, astfel încât apelul procurorului a fost admis şi a fost înlăturată soluţia de achitare.

Pentru intimata-inculpată A. s-au aplicat dispoziţiile prevăzute de art. 97 din C. pen. faţă de condamnarea precedentă pronunţată pentru fapte săvârşite în concurs cu cele deduse judecăţii în cauza pendinte, iar pentru apelantul - inculpat B., care a săvârşit faptele înlăuntrul termenului de încercare stabilit printr-o hotărâre anterioară de condamnare, s-a menţinut dispoziţia de revocare a executării pedepsei şi s-a dispus ca sancţiunile aplicate să fie executate alături de pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 25/2013 a Judecătoriei Sebeş, definitivă prin neapelare.

Împotriva Deciziei penale nr. 59/A din data de 28 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs în casaţie inculpaţii B. şi A.

I. În motivarea cererii sale, recurentul B. a arătat că în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 334 alin. (2) teza I din C. pen. privind "punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat", a susţinut că fapta concretă pentru care a fost condamnat nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzută de norma de incriminare, referitoare la înţelesul sintagmelor "punere în circulaţie", respectiv "număr fals de înmatriculare sau înregistrare", cu argumentarea că autovehiculul a fost pus în circulaţie prin "procedeul numit recarosare", prevăzut de Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2.132 din 8 decembrie 2005, iar legalitatea punerii în circulaţie a autovehiculului "recarosat" a fost certificată printr-un "certificat de inspecţie tehnică periodică", certificat care nu a fost anulat de către niciuna dintre instanţe.

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că autoturismul la care a făcut referire nu poate constitui obiectul material al infracţiunii de abuz de încredere, motivat de împrejurarea că proprietatea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu este divizată în cote-părţi între foştii soţi (coinculpata A. şi numitul C.).

Suplimentar, a arătat că autoturismul a fost radiat din circulaţie fără ca această împrejurare să fie cunoscută de posesorul şi totodată proprietarul autoturismului recarosat, inculpata A., care a circulat şi a condus exclusiv autovehiculul recarosat în baza actelor cumpărate de la martorul E. şi cu numerele de înmatriculare cumpărate de la acesta.

În continuare, cu trimitere la art. 334 alin. (2) teza I din C. proc. pen. în baza căruia a fost condamnat, recurentul a susţinut că, în opinia sa, sintagma "număr fals de înmatriculare sau înregistrare" nu poate fi definită exclusiv (şi "simplist") ca "un alt număr decât cel real atribuit unui anumit autovehicul", întrucât o astfel de interpretare, întemeiată pe o jurisprudenţă selectivă şi neunitară, contravine dispoziţiilor prevăzute de art. 1 - 14 din Capitolul III din Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2132 din 8 decembrie 2005, care reglementează, aşa cum a precizat anterior, operaţiunea denumită în practică "recarosare".

Astfel, recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a anulat certificatul de inspecţie tehnică periodică, care certifică legalitatea punerii în circulaţie a autoturismului "recarosat", în momentul săvârşirii faptei pentru care a fost condamnat, tocmai în considerarea argumentelor arătate de acesta în faţa curţii de apel relativ la incidenţa art. 11 din actul normativ sus-menţionat.

Totodată, cu trimitere la o serie de acte depuse în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa primei instanţe şi cu referire în mod expres la declaraţia martorului E., dată în faţa instanţei de apel, prin care a recunoscut că solicitat şi a obţinut un nou număr de înmatriculare x, coroborate cu art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, recurentul a criticat situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel din perspectiva aplicării Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2132 din 8 decembrie 2005.

În esenţă, recurentul a susţinut că toate motivele invocate în cererea pendinte în recurs în casaţie au fost invocate şi în cursul judecării apelului, însă nu poate decela dacă acestea au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe cu privire la acestea, motivat de împrejurarea că hotărârile de condamnare atât de la instanţa de fond, cât şi din apel, nu cuprind motivele pentru care probele şi argumentele în apărare au fost înlăturate.

În continuare, în ceea ce în ce priveşte săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2), art. 322 şi art. 323 din C. pen., recurentul a susţinut că, în opinia sa, fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzută de norma de incriminare, motivat de împrejurarea că numiţii G. şi H. nu au făcut plângere împotriva sa şi nu s-au constituit părţi civile în cauza pendinte, ci au depus plângere împotriva numitului D. şi au formulat şi o acţiune civilă împotriva acestuia având ca obiect îndeplinirea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune şi restituirea integrală a preţului achitat care, de altfel, a fost respinsă, ca neîntemeiată, iar cererea de chemare în garanţie a recurentului a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Faţă de aceste motive, recurentul a solicitat instanţei să ia act de faptul că nu a fost pricinuită nicio pagubă numitului D., iar acesta nu s-a folosit de niciun înscris falsificat pentru a produce consecinţe juridice, în condiţiile în care a predat numiţilor G. şi H. certificatul de inspecţie tehnică periodică, emis la data de 14.08.2014 de staţia ITP (atestată de RAR) cu indicativul AB 06, aparţinând societăţii J..

Pe de altă parte, recurentul a susţinut că "lucrul judecat anterior" şi înscrisurile existente la aceste dosare (răspunsuri la interogatorii, note scrise şi concluzii scrise) atestă fără echivoc împrejurarea că fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzută de norma de incriminare.

A mai susţinut că înscrisurile la care a făcut referire în cuprinsul cererii pendinte (declaraţii de martori, interogatoriu, sentinţe din alte dosare civile etc.) fac dovada deplină a faptului că pretinsa persoană vătămată şi totodată martor, D. a făcut declaraţii mincinoase, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa Curţii de Apel Piteşti.

În subsidiar, făcând trimitere la şedinţa de judecată din data de 25.11.2019 rap. la Decizia Curţii Constituţionale nr. 87/13.02.2019, a criticat modalitatea de coroborare a probelor, arătând, în concret, faptul că raportul de verificare întocmit de Registrul Auto Român şi adresa nr. x/15.12.2014 (prin care S.C. K. S.R.L. comunică rezultatul scanării electronice a calculatorului de bord) "nu pot constitui mijloace de probă, ci doar acte de sesizare a organului de urmărire penală".

Ca urmare, a cerut instanţei supreme să admită cererea de recurs în casaţie şi, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., să caseze Decizia nr. din 28 ianuarie 2020, pronunţată Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi să se dispună achitarea sa.

În drept, a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

II. În susţinerea cererii de recurs în casaţie, inculpata A. a arătat că, fapta concretă pentru care a fost condamnată nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de abuz de încredere, cu argumentarea că autoturismul cu nr. de înmatriculare x nu poate constitui obiect material al infracţiunii de abuz de încredere întrucât proprietatea asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu este divizată în cote-părţi între soţi.

Criticând situaţia de fapt reţinută de către instanţele de judecată, recurenta a reclamat că, deşi s-au administrat probe din care rezultă că nu a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa, instanţa de apel a consfinţit însuşirea de către persoana vătămată C. a tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei cu aceasta. În acest context, recurenta a mai susţinut că atât judecătorul de cameră preliminară, cât şi instanţa de apel s-au antepronunţat cu privire la vinovăţia sa, precum şi faptul că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care probele şi argumentele în apărare au fost înlăturate.

În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2), art. 48 rap. la art. 322 şi art. 323 din C. pen., recurenta a susţinut că fapta concretă pentru care a fost condamnată nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă prevăzută de norma de incriminare.

Astfel, relativ la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen., recurenta a susţinut că nu sunt realizate cerinţele esenţiale ale laturii obiective, atât datorită lipsei aptitudinii mijloacelor folosite de către inculpată pentru a induce în eroare persoana vătămată D. cu privire la proprietarul autoturismului cu nr. de înmatriculare x primit în schimbul unui alt autoturism, cât şi datorită neproducerii urmării materiale imediate, respectiv cauzarea unei pagube acestei persoane vătămate.

În continuare, în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 322 din C. pen., recurenta a criticat situaţia de fapt prin raportare la modalitatea de coroborare şi interpretare a probelor de către instanţa de apel.

Prin încheierea din data de 30 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-au admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie formulate de recurenţii-inculpaţi A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 59/A din data de 28 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului 10, în compunere de 3 judecători şi s-a acordat termen la data de 11 decembrie 2020, cu citarea recurenţilor-inculpaţi şi a intimaţilor părţi civile C. şi D., precum şi cu asigurarea apărării inculpatului inculpatului B.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că decizia penală recurată face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de către recurenţii inculpaţi în termenul prevăzut de lege, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casaţie rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menţionate: numele şi prenumele părţilor care au exercitat recursul în casaţie, semnătura apărătorului ales al inculpatului, precum şi semnătura inculpatei personal, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererile şi motivarea acestuia.

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B., s-a reţinut că aspectele invocate vizând împrejurarea că fapta pentru care a fost condamnat nu se circumscrie infracţiunii de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 244 din C. pen., întrucât îi lipseşte urmarea imediată (producerea unei pagube), ca element constitutiv al laturii obiective a infracţiunii, precum şi aspectele antamate relativ la faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals şi nici cele ale infracţiunii prevăzută de art. 334 alin. (2) teza I din C. pen., faptelor lipsindu-le însuşi elementul material, iar cu privire la cea din urmă infracţiune şi lipsa situaţiei premisă, se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Astfel, aspectele vizând nemotivarea hotărârii recurate din perspectiva evaluării probelor şi a argumentelor invocate în apărare de către condamnat nu se circumscriu nici măcar formal cazului invocat şi nici vreunui alt caz de recurs în casaţie prev. de art. 438 din C. proc. pen., deoarece evaluarea exigenţei motivării hotărârii judecătoreşti excedează cazurilor legale prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. care justifică admiterea în principiu a unei căi de atac destinate înlăturării unor erori de drept substanţial ce afectează hotărârea definitivă.

De asemenea, s-a reţinut faptul că recurentul a criticat netemeinicia hotărârii atacate sub aspectul greşitei stabiliri a situaţiei de fapt, consecinţă a unei evaluări eronate a probatoriului, or, aceste aspecte nu aduc în discuţie elemente de natură a fi circumscrise nici măcar formal vreunui caz de recurs în casaţie din cele prevăzute expres şi limitativ de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., neputând fi cenzurate în actuala procedură.

În ceea ce priveşte cererea de recurs în casaţie formulată de inculpata A., s-a constatat că aspectele invocate vizând împrejurarea că fapta pentru care a fost condamnată nu se circumscrie infracţiunii de înşelăciune prevăzută şi pedepsită de art. 244 din C. pen., întrucât îi lipseşte urmarea imediată (producerea unei pagube), ca element constitutiv al laturii obiective a infracţiunii, precum şi că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals, faptei lipsindu-i însuşi elementul material, deoarece nu a fost folosit niciun înscris falsificat pentru a induce în eroare pe D. cu ocazia schimbului de autoturisme, se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Deopotrivă, s-a notat că, din modul în care condamnata A. a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate privind infracţiunea prev. de art. 238 din C. pen., rezultă că se circumscriu, formal, cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnată din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentei nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În concret, s-a reţinut că recurenta a susţinut că fapta pentru care a fost condamnată nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere prevăzută de art. 238 din C. pen., întrucât proprietatea asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu este divizată în cote-părţi între soţi, motiv pentru care nu este îndeplinită situaţia premisă prevăzută de lege pentru existenţa infracţiunii.

Celelalte aspecte vizând latura subiectivă a infracţiunilor pentru care a fost condamnată şi stabilirea, în mod greşit, a situaţiei de fapt, ca urmare a administrării unui probatoriu insuficient şi deficitar, lipsa unei motivări corespunzătoare a deciziei recurate, precum şi aprecierea probelor administrate în cauză, cu consecinţe asupra temeiniciei situaţiei de fapt reţinute de către instanţa de apel, s-a apreciat că nu se circumscriu în conţinut cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", precum niciunui alt caz de recurs în casaţie.

Analizând recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 59/A din data de 28 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.

Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Prin urmare, starea de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.

În cauza de faţă, recurenţii inculpaţi A. şi B. au invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că starea de fapt reţinută prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că, în noaptea de 29 spre 30.03.2014, inculpata A., care a fost căsătorită cu persoana vătămată C., a sustras autoturismul proprietate comună a foştilor soţi, marca x, nr. x, cu seria de şasiu x, pe care l-a înstrăinat fără acordul persoanei vătămate, inculpata acţionând, în realizarea scopului său, în înţelegere cu inculpatul B. Anterior sustragerii, autoturismul marca x nr. x, înmatriculat pe numele persoanei vătămate, era folosit de ambii proprietari, în torpedou aflându-se o parte din actele de identificare a bunului, şi anume: certificatul de înmatriculare, în original, poliţia de asigurare RCA şi rovinieta. Cartea de identitate a maşinii s-a aflat în posesia persoanei vătămate C. şi, cu toate că inculpata A. i-a cerut, în repetate rânduri, documentul, persoana vătămată nu a dat curs solicitării.

În dimineaţa zilei de 30.03.2014, observând că autoturismul nu se afla în curtea locuinţei inculpatei A. (unde în mod obişnuit era parcat), C. a contactat-o telefonic pe inculpată, cerându-i explicaţii, însă aceasta a negat orice implicare a sa în dispariţia bunului şi a formulat în aceeaşi zi o plângere penală, pe care a depus-o la Postul de Poliţie Popeşti, prin care a solicitat a fi tras la răspundere fostul său soţ, C., pentru fapta de sustragere a autoturismului.

Inculpatul B. l-a contactat pe martorul D. (care postase pe mai multe site-uri, precum F. şi tocmai.ro, anunţul că oferă spre vânzare un autovehicul x, fabricat în 2004, cu nr. de înmatriculare x), întrebându-l dacă este interesat de efectuarea unui schimb. Cei doi au convenit să se întâlnească, fapt ce a avut loc la mijlocul lunii oct. 2014, când D. s-a deplasat la o benzinărie din Alba Iulia, judeţul Alba, unde s-a întâlnit cu ambii inculpaţi (ocazie cu care B. a prezentat-o pe A. ca fiind soţia sa). Schimbul a fost efectuat, inculpaţii primind autoturismul oferit de D., documentele autovehiculului respectiv, şi predându-i acestuia autoturismul nr. x, împreună cu anumite documente, şi anume: cartea de identitate şi poliţa RCA. Pentru a justifica faptul că nu figura ca proprietar al autoturismului dat la schimb, inculpatul i-a prezentat martorului un contract de vânzare - cumpărare din care reieşea că ar fi dobândit autovehiculul de la o persoană din judeţul Hunedoara.

Martorul E. a deţinut pe numele său un autoturism care a ars în totalitate, fiind radiat în anul 2011 din evidenţele Administraţiei fiscale ale oraşului Lupeni, iar în primăvara anului 2014 a postat, la rândul său, un anunţ pe site-ul F., prin care oferea spre vânzare cartea de identitate şi certificatul de înmatriculare al autoturismului, persoanelor interesate de recarosarea unei maşini cu aceleaşi caracteristici.

Cea care l-a contactat telefonic pe martor a fost însăşi inculpata A., care s-a prezentat cu numele "I." şi care s-a arătat interesată de cumpărarea actelor. Cei doi au stabilit o întâlnire în parcarea magazinului L. din Lupeni, jud. Hunedoara, inculpata venind la întâlnire însoţită de un bărbat, despre care a spus că ar fi fratele său. Cei doi inculpaţi au cumpărat documentele de la martor contra sumei de 900 de RON, iar în momentul în care E. i-a cerut o copie a cărţii de identitate a vehiculului ce urma a fi recarosat, inculpatul i-a transmis contractul întocmit în fals, care atesta în mod nereal că martorul i-ar fi vândut autoturismul marca x, cu nr. x Inculpatul l-a rugat pe martor să semneze înscrisul, însă martorul nu a fost de acord.

Ulterior vânzării documentelor, martorul a cerut radierea din circulaţie a autoturismului, iar Poliţia Popeşti, jud. Vâlcea, a procedat în consecinţă, autovehiculul fiind radiat la data de 29.10.2014. Cu toate acestea, în luna noiembrie 2014 martorul a fost amendat de C.N.A.D.R., prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei imputându-i-se faptul că a circulat cu autovehiculul marca x, nr. x pe un drum naţional din judeţul Braşov, fără să fi plătit rovigneta. Martorul a contactat-o telefonic pe inculpată, care l-a asigurat că va plăti amenda, iar la solicitarea acestuia, de a-i trimite un set de acte din care rezultă că a făcut recarosarea, aceasta a spus că nu le are.

În cursul lunii noiembrie 2014, martorul a primit o scrisoare de la numita G., prin care aceasta îi comunica faptul că a dobândit proprietatea asupra autoturismului marca x nr. x şi îi cerea certificatul fiscal, pentru a înmatricula autoturismul pe numele său.

Soţii G. şi H. au efectuat un schimb de autovehicule cu martorul D., la sfârşitul lunii octombrie 2014, dându-i acestuia un autoturism marca x, cu nr. x şi suma de 2.000 de euro, în schimbul autoturismului marca x, cu nr. x, având seria de şasiu x. Cu ocazia acestui schimb, D. le-a adus la cunoştinţă celor doi soţi că a achiziţionat autovehiculul de la inculpatul B. şi le-a înmânat documentele primite de la inculpat.

Autoturismul proprietatea persoanei vătămate C. a fost găsit la domiciliul celor doi soţi, G. şi H., persoana vătămată şi-a recunoscut imediat bunul şi, folosind cheia pe care o avea asupra sa, a descuiat portierele autovehiculului şi a pornit motorul. Bunul a fost predat de către deţinători poliţiei, iar verificările efectuate au relevat că seria saşiului suferise modificări, prezentând urme de sudură de jur împrejur, astfel că s-a procedat la o scanare electronică a autoturismului, rezultând că acesta avea în memoria computerului de bord o altă serie de şasiu, x. De asemenea, Cartea de identitate suferise modificări, la rubrica "Tracţiune" fiind adăugată menţiunea "Spate", pentru a se crea convingerea că autovehiculul are tracţiune integrală, aşa cum era prevăzut pentru un autoturism marca x, cu seria de şasiu x.

Negând această situaţie de fapt, recurenţii inculpaţi A. şi B. susţin în cadrul prezentului demers judiciar că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune din perspectiva faptului că lipseşte urmarea imediată, respectiv producerea unei pagube, ca element constitutiv al laturii obiective a infracţiunii, precum şi că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, faptei lipsindu-i însuşi elementul material, deoarece nu au folosit niciun înscris falsificat pentru a-l induce în eroare pe D. cu ocazia schimbului de autoturisme.

Deopotrivă, recurentul inculpat B. a susţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (2) teza I din C. pen., argumentat de faptul că sintagma "număr fals de înmatriculare sau înregistrare" nu poate fi definită exclusiv (şi "simplist") ca "un alt număr decât cel real atribuit unui anumit autovehicul", întrucât o astfel de interpretare, întemeiată pe o jurisprudenţă selectivă şi neunitară, contravine dispoziţiilor prevăzute de art. 1 - 14 din Capitolul III din Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2132 din 8 decembrie 2005, care reglementează operaţiunea denumită în practică "recarosare".

Referitor la infracţiunea de abuz de încredere pentru care a fost condamnată inculpata A., aceasta a invocat, în concret, că fapta nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă, cu argumentarea că autoturismul cu nr. de înmatriculare x nu poate constitui obiect material al infracţiunii de abuz de încredere întrucât proprietatea asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu este divizată în cote-părţi între soţi.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 244 alin. (1) C. pen., inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărata a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasa a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o paguba, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. Conform prevederilor art. 244 alin. (2) C. pen., înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Conform art. 322 alin. (1) C. pen., falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Totodată, potrivit art. 48 C. pen., (1) complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. (2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Înalta Curte reţine, raportat la criticile invocate de către recurenţii inculpaţi A. şi B. că, sub aspectul laturii obiective, constituie element material al infracţiunii de înşelăciune acţiunea de a prezenta în mod nereal o anume situaţie, respectiv acţiunea prin care făptuitorul înfăţişează, arată, expune, descrie, aduce la cunoştinţa altei persoane o anumită situaţie de fapt căreia îi atribuie o altă aparenţă decât cea reală.

Urmarea imediată sau rezultatul socialmente periculos reprezintă o componentă a laturii obiective a infracţiunii, fiind definită ca rezultatul pe care trebuie să-l producă acţiunea sau inacţiunea prin care s-a realizat elementul material, o urmare de care depinde existenţa laturii obiective şi deci a infracţiunii. Urmarea imediată la infracţiunile contra patrimoniului constă într-o atingere adusă relaţiilor patrimoniale, de regulă, sub forma unei daune, a unui prejudiciu. În cazul infracţiunii de înşelăciune, pentru ca urmarea imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă esenţială, şi anume să se fi pricinuit o pagubă şi care trebuie dovedită ca o condiţie de existenţă a incriminării.

Drept urmare, pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune este necesar ca acţiunea de inducere în eroare prin care s-a realizat elementul material să fi avut ca urmare imediată crearea unei situaţii de fapt contrară celei care ar fi trebuit să existe dacă nu s-ar fi săvârşit acţiunea de amăgire, situaţie care a produs o pagubă patrimoniului, ca o consecinţă a unei decizii patrimoniale luate de cel indus în eroare la care nu ar fi consimţit dacă ar fi cunoscut adevărul.

Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune trebuie să se constate că există o legătură de la cauză la efect între acţiunea de amăgire (elementul material) şi urmarea imediată (pagubă produsă), iar dacă situaţia de fapt patrimonial păgubitoare este datorată altei cauze decât acţiunii de amăgire, ea nu constituie urmarea imediată a acestei acţiuni fiindcă lipseşte legătura de cauzalitate.

Altfel spus, urmarea imediată a acestei infracţiuni este dublu condiţionată, respectiv de rezultatul constând în inducerea în eroare şi de producerea unei pagube. În cazul înşelăciunii paguba se produce prin inducerea în eroare a unei persoane de către făptuitorul care doreşte prin diverse manopere frauduloase obţinerea unui folos material injust, pentru sine sau pentru altul.

Fără a relua întreaga situaţie de fapt reţinută de instanţa de apel, Înalta Curte reţine, cu titlu de premisă, că acuzaţia de înşelăciune astfel cum a fost reţinută cu titlu definitiv, în sarcina recurenţilor inculpaţi, a constat în aceea că inculpaţii a indus în eroare persoana vătămată D. prin prezentarea ca adevărată a unei împrejurări nereale, respectiv prin oferirea la schimb a autoturismului marca x cu numărul de înmatriculare x, serie şasiu x, creându-i convingerea că bunul este dobândit în mod legal, prin prezentarea contractului de vânzare întocmit în mod fals.

În raport de situaţia de fapt astfel reţinută, Înalta Curte notează că elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă în inducerea în eroare a persoanei vătămate D., în scopul efectuării schimbului, urmarea imediată constând în crearea unui prejudiciu material, urmare a acţiunii celor doi inculpaţi.

Înalta Curte nu poate reţine argumentele susţinute de către recurenţii inculpaţi în sensul în care nu a existat un prejudiciu creat, întrucât infracţiunea de înşelăciune fiind una contra patrimoniului, acţiunile inculpaţilor sunt susceptibile de producerea unui prejudiciu material în dauna persoanei vătămate, după cum astfel instanţa a şi constatat acest prejudiciu, respectiv suma de 5.300 euro cu titlu de daune materiale, reprezentând valoarea maşinii x cu nr. de înmatriculare x care a fost dată la schimb inculpatului B.

În concret, s-a reţinut că soţii G. şi H. au efectuat un schimb de autovehicule cu D., dându-i acestuia un autoturism marca x, cu nr. x şi suma de 2.000 de euro, în schimbul autoturismului marca x, cu nr. x, având seria de şasiu x. Cu ocazia acestui schimb, D. le-a adus la cunoştinţă celor doi soţi că a achiziţionat autovehiculul de la inculpatul B. şi le-a înmânat documentele primite de la inculpat, iar autoturismul proprietatea persoanei vătămate C. a fost găsit la domiciliul celor doi soţi, G. şi H. şi restituit acestuia.

Prin urmare, prejudiciul a fost creat în patrimoniul soţilor G. şi H. care s-au constituit părţi civile în cauză şi care au iniţiat şi o acţiune civilă împotriva lui D. pentru recuperarea preţului achitat de către aceştia.

Aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor inculpaţi, Înalta Curte constată întrunită, în cauză, condiţia existenţei unui prejudiciu material, urmare a acţiunii celor doi inculpaţi de inducere în eroare a lui D., cu prilejul efectuării schimbului de autoturisme.

Referitor la neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în raport de lipsa elementului material, urmare a faptului că recurenţii inculpaţi A. şi B. nu au folosit niciun înscris falsificat pentru a-l induce în eroare pe D. cu ocazia schimbului de autoturisme, Înalta Curte reţine că aceste susţineri sunt nefondate.

Instanţa supremă notează că, în cazul infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată subiectul pasiv este statul, iar pentru existenţa infracţiunii nu este necesar ca acţiunea de falsificare să producă o vătămare materială sau de altă natură unei anumite persoane fizice sau juridice. Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată este o infracţiune de pericol, şi nu de rezultat, a cărei urmare imediată constă într-o stare de pericol cu privire la încrederea cetăţenilor în realitatea consemnărilor din înscrisurile sub semnătură privată, urmare care se produce odată cu folosirea înscrisului falsificat sau încredinţarea altei persoane spre folosire.

Acuzaţia adusă recurenţilor inculpaţi A. şi B. în ce priveşte infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în faptul că inculpatul a întocmit contractul de vânzare - cumpărare încheiat între acesta şi E., având ca obiect vehiculul marca x, număr de identificare x, potrivit căruia martorul E. i-ar fi vândut autovehiculul marca x cu numărul de înmatriculare x, însă martorul a refuzat să-l semneze, întrucât cele menţionate în cuprinsul contractului nu erau adevărate.

S-a mai reţinut că inculpata a fost aceea care a efectuat demersuri pentru obţinerea documentelor de la martorul sus-numit, contactându-l telefonic şi prezentându-se sub numele "I.", i-a dat martorului asigurări că a efectuat recarosarea (acesta fiind pretextul sub care a achiziţionat actele, în schimbul sumei de 900 de RON), i-a comunicat martorului că a schimbat respectivul autoturism, cu tot cu documentele primite.

Prin urmare, se constată că, sub aspectul laturii obiective, elementul material constă în fapta inculpatului B. de a falsifica contractul de vânzare - cumpărare încheiat între acesta şi E., iar urmarea imediată o reprezintă starea de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la încrederea publică de care se bucură înscrisurile sub semnătură privată, legătura de cauzalitate rezultând ex re, din însăşi materialitatea faptei.

Dată fiind implicarea inculpatei A. în activitatea infracţională desfăşurată de inculpatul B., astfel cum a fost redată supra, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a dispus condamnarea acesteia pentru complicitate la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 48 raportat la art. 322 C. pen., apreciind ca fiind întrunite elementele tipicităţii obiective ale acestei fapte.

Referitor la critica invocată de către inculpata A. privind lipsa elementului material al infracţiunii de abuz de încredere din perspectiva faptului că autoturismul cu nr. de înmatriculare x nu poate constitui obiect material al infracţiunii de abuz de încredere întrucât proprietatea asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu este divizată în cote-părţi între soţi, Înalta Curte, deopotrivă apreciază ca nefondată această critică.

Înalta Curte notează că infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută în art. 238 din C. pen. într-o singură variantă, tip, constă în însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui.

Cu alte cuvinte, infracţiunea de abuz de încredere constă în fapta persoanei care, deţinând cu orice titlu şi cu un anumit scop un bun mobil al altuia, şi-l însuşeşte, dispune de el sau îl foloseşte pe nedrept ori refuză a-l restitui.

Astfel, pentru îndeplinirea condiţiilor de tipicitate trebuie dovedite următoarele elemente: există o situaţie premisă (un bunul mobil ce constituie obiectul material al infracţiunii să fie deţinut cu orice titlu, adică să existe un raport juridic netranslativ de proprietate, prin care a fost transmisă numai detenţia bunului şi care presupune obligaţia restituirii); comiterea uneia dintre modalităţii alternative ale elementului material (însuşire, folosire, refuz de restituire); iar comiterea într-una dintre aceste modalităţi să fie fără drept, abuzivă.

În speţă, s-a reţinut de către instanţa de apel că inculpata A. a sustras autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x serie şasiu x, proprietate comună cu soţul acesteia, C., dispunând de acesta pe nedrept şi oferindu-l la schimb părţii civile D.

Analizând în acest context faptic elementele de tipicitate obiectivă, instanţa supremă reţine că elementul material al laturii obiective constă în dispunerea pe nedrept de autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, aflat în proprietate comună în devălmăşie de către inculpata A.

Se reţine în acest sens că proprietatea comună în devălmăşie este forma proprietăţii comune ce se caracterizează prin aceea că bunul aparţine tuturor coproprietarilor, fără ca aceştia să aibă precizată vreo cotă-parte ideală din dreptul de proprietate asupra acelui bun. Aşadar, nu numai că bunul nu este fracţionat în materialitatea sa, cum este în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, dar, spre deosebire de aceasta din urmă, nici dreptul de proprietate asupra acelui bun - privit în mod abstract desprins de acesta - nu este fracţionat.

Aşadar, dreptul de proprietate asupra bunului şi bunul privit în materialitatea sa aparţin tuturor coproprietarilor, împreună. Toţi sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun şi toţi stăpânesc bunul.

Este de reţinut că art. 343 alin. (1) C. civ. instituie prezumţia de comunitate privitoare la bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei, deoarece, potrivit acestui text, calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. Cât priveşte actele de folosinţă privitoare la bunurile comune, art. 345 C. civ. prevede că fiecare soţ are dreptul de a folosi oricare dintre bunurile comune fără consimţământul expres al celuilalt soţ, dar schimbarea destinaţiei unui bun comun nu se poate face decât prin acordul soţilor. În privinţa actelor juridice, textul dispune că fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare şi de administrare a bunurilor comune, precum şi acte de dobândire a unor asemenea bunuri.

Potrivit art. 346 C. civ., actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale ce au ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi, cu excepţia "darurilor obişnuite".

În atare situaţie, Înalta Curte constată că, în mod corect a fost reţinută de către instanţa de apel calitatea de coproprietară a inculpatei A. asupra bunului mobil deţinut şi folosit de ambii soţi, înstrăinat fără acordul persoanei vătămate C., în calitate de soţ al inculpatei.

Se reţine în continuare că urmarea imediată a infracţiunii de abuz de încredere reţinută în sarcina inculpatei constă în scoaterea autoturismului marca x, cu nr. de înmatriculare x din sfera de stăpânire a unuia dintre titularii dreptului de proprietate asupra bunului (înstrăinarea fără acordul soţului) şi trecerea acestuia în sfera de stăpânire a părţii civile D., trecere definitivă, având în vedere că acesta a fost valorificat, legătura de cauzalitate rezultând din materialitatea faptei.

Prin urmare, contrar susţinerilor inculpatei A., Înalta Curte notează că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere reţinută în sarcina inculpatei, dispunând astfel condamnarea acesteia.

Analizând în continuare criticile recurentului inculpat B. din perspectiva faptului că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de punerea în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prev. de art. 334 alin. (2) teza I din C. pen., Înalta Curte le constată, deopotrivă, nefondate.

Argumentele invocate de către recurent în sensul că sintagma "număr fals de înmatriculare sau înregistrare" nu poate fi definită exclusiv (şi "simplist") ca "un alt număr decât cel real atribuit unui anumit autovehicul", întrucât o astfel de interpretare, întemeiată pe o jurisprudenţă selectivă şi neunitară, contravine dispoziţiilor prevăzute de art. 1 - 14 din Capitolul III din Ordinul ministrului transporturilor, construcţiilor şi turismului nr. 2132 din 8 decembrie 2005, care reglementează operaţiunea denumită în practică "recarosare", vizează în realitate o reinterpretare a situaţiei de fapt reţinută, cu titlu definitiv, de către instanţa de apel, şi care nu mai poate face obiectul cenzurii în acest cadru procesual.

În concret, ceea ce s-a reţinut cu privire la infracţiunea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (2) teza I C. pen., imputată inculpatului B. a fost că acesta a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, serie şasiu x, cunoscând că numărul de înmatriculare este fals, după care l-a încredinţat numitului D. în urma schimbului efectuat.

Prin urmare, se constată că acţiunea inculpatului a fost aceea de punere în circulaţie pe drumurile publice a unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, şi nu o acţiune de recarosare care vizează alte modalităţi faptice decât cele reţinute în cauză, elementul material constând în aceea că inculpatul a dispus de acel autoturism, oferindu-l la schimb, deşi avea cunoştinţă că acesta nu este înmatriculat sau înregistrat.

Aşadar, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite elementele de tipicitate obiectivă în ceea ce priveşte infracţiunea de punere în circulaţie sau conducerea unui vehicul neînmatriculat, prevăzută de art. 334 alin. (2) teza I C. pen., pentru care a fost condamnat inculpatul B.

Concluzionând, în raport de considerentele anterioare, Înalta Curte constată că faptele pentru care au fost condamnaţi recurenţii inculpaţi A. şi B. sunt prevăzute de legea penală, criticile formulate prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. fiind nefondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 59/A din data de 28 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport de alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B., în cuantum de 160 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 59/A din data de 28 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat B., în cuantum de 160 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 decembrie 2020.

GGC - NN