Challenge to execution for credit recalculation and compensatory days rejected as outside Article 598(1)(d) scope; appellant ordered to pay costs

Deliberând asupra contestaţiei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 39 din data de 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020, în baza art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a respins contestaţia la executare formulata de petenta-condamnată A., ca nefondata.

Pentru a se pronunţa această soluţie, s-au avut în vedere următoarele considerente:

Prin Sentinţa penală nr. 92/01.10.2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, a respins ca neîntemeiată, contestaţia la executare întemeiată pe disp. art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., formulată şi completată de condamnata A.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a obligat contestatoarea la plata sumei de 150 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:

La data de 28 iunie 2020, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti contestaţia la executare formulată de condamnata A., întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., vizând Sentinţa penală de condamnare nr. 225/24.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 40/A/20.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Arată contestatoarea că, începând cu data de 27.04.2018, când a fost transferată la Penitenciarul de femei Târgşorul Nou, şi-a exercitat dreptul de a participa la muncă în scopul reeducării, dar şi în vederea liberării condiţionate.

Susţine contestatoarea că, în urma modificărilor legislative s-a redus numărul zilelor câştigate ca urmare a muncii prestate, aspect reflectat şi în situaţia lunară a zilelor câştigate afişate în sistem electronic la care deţinutul are acces, însă modificarea adusă art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu ar trebui să îi fie aplicabilă, legătura cu instituia liberării condiţionate dându-i caracterul unei norme de drept material fiind incidentă astfel legea penală mai favorabilă.

Prin urmare, contestatoarea solicită recalcularea numărului de zile considerate ca executate pe baza muncii prestate, potrivit art. 96 din Legea nr. 254/2013, în forma anterioară modificării din data de 23.12.2019, şi scăderea perioadei rezultate în urma recalculării din durata pedepsei pe care o execută.

O altă problemă invocată de contestatoare, tot ca o cauză de micşorare a pedepsei, este legată de situaţia participării la un curs de calificare sau recalificare profesională care atrage acordarea a 20 de zile executate pentru absolvirea unui astfel de curs. Precizează contestatoarea că a absolvit un astfel de curs de consilier de dezvoltare personală în perioada 16.12.2019 - 10.01.2020, organizat de AJOFM Prahova - Centrul de formare profesională, în urma căruia a dobândit ocupaţia de consilier de dezvoltare personală, primind 40 de credite fără a i se recunoaşte numărul de zile prevăzut de lege.

La data de 15.09.2020, a fost înregistrată la dosar o completare a contestaţiei la executare solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 551 Legea nr. 254/2013, începând cu luna decembrie 2019 şi, în continuare, până la executarea pedepsei, întrucât raportul Ministrului Justiţiei cuprinde măsuri administrative şi legislative pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie până în 2024.

Contestatoarea a depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri. Totodată au fost solicitate informaţii şi lămuri de la unitatea de penitenciar, răspunsul primit fiind depus la dosar instanţă.

Examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea a constatat că este neîntemeiată având în vedere următoarele considerente:

În cauză contestatoarea a invocat existenta cazului prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. respectiv d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Constituie cauză de stingere a pedepsei, de exemplu, intervenţia legii de dezincriminare ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Aceasta se poate invoca prin intermediul contestaţiei la executare, întrucât, odată cu intrarea în vigoare a legii de dezincriminare încetează executarea pedepselor (principale, accesorii sau complementare), a măsurilor de siguranţă, a măsurilor educative ce au fost pronunţate în baza legii vechi şi a tuturor consecinţelor penale ale hotărârilor judecătoreşti referitoare la aceste fapte (interdicţii, incapacităţi şi decăderi).

Reprezintă o cauză de micşorare a pedepsei, intervenţia unei legi penale mai favorabile ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, care se poate invoca în condiţiile art. 6 din Noul C. pen.

Cu privire la acest caz de contestaţie la executare, Noul Cod de procedură penală a eliminat textul care făcea referire la "orice alt incident ivit în cursul executării". Prin urmare, cele ce sunt considerate a fi incidente ivite în cursul executării, se vor soluţiona de către judecătorul delegat cu executarea, conform prevederilor din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Or, contestatoarea nu invocă vreo cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei aplicată de instanţa de judecată prin Sentinţa penală nr. 225/24.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 40/A/20.02.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci motive de reducere a perioadei de executare, îndeplinirea fracţiei dând naştere posibilităţii de a obţine liberarea condiţionată.

De altfel, chiar în cuprinsul contestaţie la executare, contestatoarea arată că şi-a exercitat dreptul de a participa la muncă în scopul liberării condiţionate, fiind astfel conştientă că obţinerea unor zile recompensă nu poate conduce la reducerea pedepsei de 7 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000.

Practic, contestatoarea solicită recalcularea numărului de zile considerate ca executate pe baza muncii prestate, respectiv recunoaşterea numărului de 20 de zile, ca urmare a absolvirii unui curs de consilier de dezvoltare personală, aspecte ce nu sunt date în competenta instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, nefiind incidente apărute în cursul executării în legătură cu hotărârea ce se execută.

Pentru admiterea unei contestaţii la executare este necesar ca invocarea cauzei de stingere sau de micşorare a pedepsei să aibă consecinţe asupra hotărârii de condamnare, concluzie întemeiată pe dispoziţiile art. 599 alin. (4) C. proc. pen., care stabilesc că, "urmare a admiterii contestaţiei la executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute în prezentul titlu", respectiv se dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei.

Or, în cauză contestatoarea invocă nelegalitatea unor măsuri luate de administraţia penitenciarului privind exercitarea drepturilor sale, aspecte ce nu pot conduce la emiterea unui nou mandat de executare, fiind incidente dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 potrivit cărora " Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată".

Tocmai din acest motiv, Curtea a considerat inutilă obţinerea informaţiilor referitoare la situaţia câştigului lunar, la modalitatea de calcul a zilelor câştigate prin muncă, la dispoziţiile legale aplicate sau aplicabile, fiind respinsă cererea contestatoarei de emitere a unei adrese către penitenciar.

Cu privire la motivul de contestaţie la executare cuprins în completarea din data de 15.09.2020, referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 începând cu luna decembrie 2019 şi în continuare, până la executarea pedepsei, întrucât raportul Ministrului Justiţiei cuprinde măsuri administrative şi legislative pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie până în 2024, Curtea a constatat că prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că zilele considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intră în sfera noţiunii de "cauză de micşorare a pedepsei" în accepţiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., iar cererile condamnaţilor având ca obiect acordarea zilelor compensatorii pentru restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară urmează a fi analizate prin prisma dispoziţiilor legale referitoare la contestaţia la executare. (...)

A stabilit instanţa supremă că, întrucât "compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare" nu se regăseşte în categoria drepturilor persoanelor condamnate, nu există un temei legal pentru stabilirea competenţei judecătorului de supraveghere a privării de libertate în soluţionarea cererilor prin care persoana privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Însă, prin dispozitivul deciziei menţionate, instanţa supremă a stabilit o situaţie premisă constând în existenta unei condamnări anterioare, acordarea zilelor compensatorii vizând acea condamnare anterioară care se regăseşte în pedeapsa ce se execută: "Competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen..".

În cauză, contestatoarea nu solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru un rest de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară ci chiar pentru pedeapsa ce se execută, atât pentru trecut cât şi pentru viitor.

Calculul zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru pedeapsa în curs de executare este în competenţa exclusivă a administraţiei penitenciarului conform art. V alin. (3) din Legea nr. 169/2017 " În termenul prevăzut la alin. (1) Biroul evidenţă şi organizarea muncii va efectua calculul zilelor câştigate în raport cu perioada executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în raport cu art. 551alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare".

Prin Decizia nr. 855/18.12.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis contestaţia condamnatei A. împotriva Sentinţei penale nr. 92/01.10.2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Ploieşti.

Instanţa supremă a reţinut nelegalitatea hotărârii contestate, având în vedere participarea la şedinţa de judecată a unui procuror din cadrul DNA şi nu a unui procuror din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu judecarea cauzei, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, potrivit disp.art. 888 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, modificate prin Legea nr. 207/2018.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti cu nr. x/2020*.

Condamnata A., prin apărător ales, a învederat că, iniţial, a formulat o contestaţie la executare care ulterior a fost completată, astfel încât, iniţial, contestaţia la executare a avut trei capete de cerere, respectiv să se constate că legea penală mai favorabilă în ceea ce priveşte calculul zilelor câştigate ca urmare a muncii prestate în penitenciar este cea înainte de modificarea art. 96 alin. (1), prin care s-a redus numărul zilelor câştigate.

Pe de altă parte, cea de-a doua chestiune priveşte modalitatea în care se calculează aceste zile, câştigate pe zile şi nu pe cote procentuale, aşa cum există în prezent după anul 2020 în Ordinul Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, dar şi un aspect care se referă la acordarea celor 20 de zile pentru absolvirea unui curs de consiliere de dezvoltare personală.

A mai susţinut că prin completare a formulat încă un capăt de cerere al contestaţiei, respectiv acordarea beneficiului prev. de art. 551 din Legea nr. 169/2017 prin care s-a modificat şi completat Legea nr. 254/2013.

Astfel, situaţia petentei A. este una particulară în sensul că a început executarea într-un anumit regim reglementat, iar ulterior, pe parcursul executării, au intervenit aceste modificări potrivit art. 96 din Legea executării pedepsei nr. 254/2013 şi abrogarea articolului nr. 551 care se referea la acel recurs compensatoriu şi, în acest sens, apreciază că această intervenţie a legiuitorului pe parcursul executării pedepsei, se supune aprecierii incidenţei legii penale mai favorabile, întrucât, atât Legea nr. 254/2013 prin art. 96 modificat, cât şi art. 551 abrogat, sunt legi de drept substanţial, motiv pentru care, fiind legi de drept substanţial care sunt reglementate în C. pen. cu privire la calcul executării pedepsei, respectiv art. 100 C. pen. actual şi art. 59 din vechiul C. pen., şi toate argumentele care sunt expuse pe larg şi convingător, fac ca persoana condamnată să trebuiască să beneficieze de legea penală mai favorabilă înainte de modificările intervenite la data de 23.12.2019.

A mai solicitat a se constata că în aceeaşi situaţie se află şi calcul acestor zile câştigate şi care trebuie făcute pe zile, aşa cum este menţionat în actul normativ nr. 254/2013 şi nu pe cote procentuale, aşa cum se dispune printr-o decizie a Directorului general al Administraţiei Naţionale al Penitenciarelor, legea având prevalentă în speţă prin caracterul său general, iar o decizie administrativă nu poate deroga de la această lege.

Faţă de cele 20 de zile, a considerat că în cauză sunt incidente disp. art. 96 alin. (1) din Legea privind executarea pedepselor şi, în acest sens, a învederat că la dosarul cauzei există dovada că a fost absolvit un curs de dezvoltare personală în perioada 16 decembrie 2019 - 10 ianuarie 2020, astfel încât respingerea cererii de solicitare a reducerii pedepsei cu 20 de zile sau considerate ca fiind executate nu este justificată în niciun fel din punct de vedere legal, motiv pentru care consideră că este necesară admiterea acestei contestaţii.

Totodată, a susţinut că obiectul contestaţiei îl reprezintă aplicarea legii penale mai favorabile, fiind o lege penală substanţială de drept material, astfel încât consideră că instanţa de judecată este singura care poate face această constatare a incidenţei pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile în care nu solicită efectuarea acestor calcule de instanţa de control judiciar, ci doar a se aprecia asupra constatării potrivit celor două modificări ale art. 551 şi, respectiv, nr. 96, că nu pot fi avute în vedere pentru a se constata incidenţa legii penale mai favorabile, care ar fi cea dinaintea acestor două texte de lege modificate, sens în care, concluzionând, a solicitat admiterea contestaţiei şi să se constate incidenţa legii penale mai favorabile şi să se dispună ca administraţia în custodia căreia se află petenta A. să facă calculele cuvenite pe toată perioada în care aceasta execută pedeapsa, calcul ce urmează a fi efectuat la momentul existenţei unei eventuale cereri de liberare condiţionată.

La solicitarea instanţei, a învederat că temeiul de drept al contestaţiei formulate îl reprezintă disp. art. 598 lit. d) C. proc. pen.

Analizând în rejudecare contestaţia precizată, Curtea a arătat că este evident că contestatoarea nu invocă vreo cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei (cum ar fi o lege penală mai favorabilă) aplicată de instanţa de judecată prin Sentinţa penală nr. 225/24.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 40/A/20.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci motive de reducere a perioadei de executare, îndeplinirea fracţiei dând naştere posibilităţii de a obţine liberarea condiţionată.

Dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 254/2013 sunt dispoziţii ce se încadrează în materia executării pedepselor şi aplicarea lor retroactivă (după modificare) celui aflat în executarea pedepsei, nu contravin art. 15 alin. (2) din Constituţie şi prevederilor constituţionale ale art. 20 raportate la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Într-o cauză în care modificările aduse legislaţiei penitenciare îi privaseră de beneficiul reducerilor de pedeapsă pe toţi condamnaţii la pedeapsa detenţiunii pe viaţă - printre care se numără şi reclamantul, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că aceste modificări vizau executarea pedepsei, nu pedeapsa stabilită reclamantului, care rămânea cea a detenţiunii pe viaţă. Curtea a precizat că, chiar dacă modificarea adusă legislaţiei penitenciare şi condiţiilor de punere în libertate ar fi putut înăspri detenţia reclamantului, aceasta nu putea fi considerată ca o măsură de aplicare a unei "pedepse" mai severe decât cea aplicată de instanţa de judecată. În acest sens, Curtea a reamintit că aspectele legate de existenţa, modalităţile de executare, ca şi de motivarea unui regim de punere în libertate ţineau de competenţa recunoscută statelor contractante ale Convenţiei de a-şi decide propria politică penală (Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului).

Totodată, instanţa europeană a reţinut că există o deosebire între o măsură care constituie în fond o "pedeapsă" şi o măsură referitoare la "executarea" sau la "aplicarea" pedepsei. În cazul în care natura şi scopul unei măsuri se referă la reducerea unei pedepse sau la o schimbare în regimul punerii în libertate înainte de termen, această măsură nu face parte integrantă din "pedeapsă" în sensul art. 7 (Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, de exemplu, că modificările aduse regimului punerii în libertate înainte de termen, ulterior condamnării reclamantului, nu fuseseră "aplicate" acestuia, ci făceau parte din regimul general aplicabil deţinuţilor, adăugând că, departe de a fi represivă, "măsura" în litigiu urmărea prin natura şi scopul ei să permită punerea în libertate înainte de termen, motiv pentru care nu putea fi considerată ca fiind, în sine, "severă". Curtea a considerat, aşadar, că aplicarea, în cazul reclamantului, a modificărilor aduse regimului punerii în libertate înainte de termen nu făcea parte din "pedeapsa" aplicată reclamantului (Decizia din 29 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Uttley împotriva Regatului Unit).

În Decizia nr. 105/2017, Curtea Constituţională reţine, de altfel, ca dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 254/2013 "fac parte din Capitolul VIII din Legea nr. 254/2013, cu denumirea marginală "Liberarea condiţionată". Curtea reţine că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Prin Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417/10.07.2013, Curtea a reţinut că liberarea condiţionată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat.

Astfel, Curtea constată că persoanele care doresc să beneficieze de liberarea condiţionată şi de dispoziţiile a căror aplicare a fost suspendată au fost condamnate fie în temeiul C. pen. din 1969, fie în temeiul C. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, la acel moment instanţa de judecată analizând, în măsura în care era nevoie, care dintre cele două legi este cea favorabilă inculpatului, aplicând-o în consecinţă. Pedeapsa ce trebuie executată a fost stabilită prin hotărârea de condamnare, eventuala liberare condiţionată neavând ca efect o scurtare a duratei acesteia, ci doar o modificare a modalităţii de executare, putând fi privită ca o uşurare sau ameliorare a condiţiilor de executare (a se vedea mutatis mutandis, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, parag. 101).

Totodată, Curtea observă că acordarea liberării condiţionate este posibilă doar dacă mai multe criterii, prevăzute de art. 97 din Legea nr. 254/2013 şi de art. 99 şi 100 din C. pen., sunt îndeplinite, în acest sens prevederile art. 587 alin. (2) din C. proc. pen. dispunând că, atunci "când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită".

De asemenea, Curtea reţine că, chiar după constatarea îndeplinirii condiţiilor şi acordării liberării condiţionate, condamnatul este supus respectării anumitor obligaţii, precum şi unor măsuri de supraveghere, potrivit art. 101 şi 102 din C. pen.. Totodată, măsura liberării condiţionate este supusă revocării şi anulării, în condiţiile art. 104 şi 105 din C. pen.. Simpla acordare a liberării condiţionate nu determină considerarea pedepsei ca fiind executată, ci, doar în măsura în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată.

Acelaşi raţionament este valabil şi referitor la invocarea ca lege penală mai favorabilă în prezent a art. 551 din Legea nr. 254/2013, norma abrogată prin Legea nr. 240/19.12.2019.

Susţinerile contestatoarei referitor la nelegalitatea unor măsuri luate de administraţia penitenciarului privind exercitarea drepturilor sale (greşita aplicare de unitatea de detenţie a legii în privinţa calculului zilelor câştig de muncă şi neacordarea a 20 de zile considerate executate în baza absolvirii unui curs de consilier de dezvoltare personală) nu sunt date în competenţa instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare conform motivelor legale menţionate.

Sub acest aspect, art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 prevede ca "Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată".

Conform art. III din Legea nr. 240/19.12.2019 "prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit Legii nr. 15/1968 privind C. pen. al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind C. pen., cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi data intrării în vigoare a prezentei legi".

Prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că zilele considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intră în sfera noţiunii de "cauză de micşorare a pedepsei" în accepţiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., iar cererile condamnaţilor având ca obiect acordarea zilelor compensatorii pentru restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară urmează a fi analizate prin prisma dispoziţiilor legale referitoare la contestaţia la executare.

Însă, prin dispozitivul deciziei menţionate, instanţa supremă a stabilit o situaţie premisă constând în existenta unei condamnări anterioare, acordarea zilelor compensatorii vizând acea condamnare anterioară care se regăseşte în pedeapsa ce se execută: "Competenţa soluţionării cererii prin care o persoană privată de libertate solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru restul de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară şi care se regăseşte în pedeapsa în a cărei executare se află revine instanţei de executare sau instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, pe calea contestaţiei la executare întemeiate pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen..".

În cauză, contestatoarea nu solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru un rest de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară ci chiar pentru pedeapsa ce se execută, atât pentru trecut cât şi pentru viitor.

Or, aceasta atribuţie este în competenţa exclusivă a administraţiei penitenciarului conform art. V alin. (3) din Legea nr. 169/2017 " În termenul prevăzut la alin. (1) Biroul evidenţă şi organizarea muncii va efectua calculul zilelor câştigate în raport cu perioada executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în raport cu art. 551alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare".

Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului pilot Rezmives şi alţii contra României impune obligarea statului român la implementarea unui sistem efectiv de acordare a măsurilor de remediere la nivel naţional raportat la problema structurală identificată. Nu poate fi aplicata direct de instanţele naţionale, legiuitorul fiind singurul în măsură să aleagă măsurile prin care să îşi îndeplinească obligaţia de conformare cu Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere cele reţinute, prima instanţă a respins contestaţia, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat contestaţie condamnata A., motivele fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.

Înalta Curte, examinând contestaţia declarată, constată că aceasta este nefondată, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe este temeinică şi legală, în mod corect respingând Curtea de Apel Ploieşti contestaţia la executare formulată de condamnata A., ca nefondată.

Critica condamnatei privind faptul că prima instanţă, deşi a considerat că motivele invocate în contestaţia la executare formulată nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., şi a respins contestaţia la executare, ca neîntemeiată, în loc s-o respingă, ca inadmisibilă, nu poate fi primită, atâta timp cât prima instanţă a procedat la o analizare pe fond a motivelor invocate de contestatoare, expunând, în mod amplu, considerentele pentru care contestaţia la executare este neîntemeiată.

Prin intermediul contestaţiei la executare formulate, condamnata A. a solicitat să se constate că legea penală mai favorabilă în ceea ce priveşte calculul zilelor câştigate ca urmare a muncii prestate în penitenciar este cea înainte de modificarea art. 96 alin. (1) din Legea nr. 254/2013. Cea de-a doua chestiune priveşte modalitatea în care se calculează aceste zile, câştigate pe zile şi nu pe cote procentuale, dar şi un aspect care se referă la acordarea celor 20 de zile pentru absolvirea unui curs de consiliere de dezvoltare personală. Cel de-al treilea motiv priveşte acordarea beneficiului prev. de art. 551 din Legea nr. 254/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 169/2017.

Aşa cum în mod corect a arătat prima instanţă, contestatoarea condamnată nu invocă o cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei aplicată de instanţa de judecată prin Sentinţa penală nr. 225/24.11.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 40/A/20.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci motive de reducere a perioadei de executare, îndeplinirea fracţiei dând naştere posibilităţii de a obţine liberarea condiţionată.

Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe este temeinic motivată în ceea ce priveşte acest motiv invocat de contestatoarea condamnată, în considerentele hotărârii atacate făcându-se ample referiri la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arătându-se, de exemplu, că instanţa europeană a reţinut că există o deosebire între o măsură care constituie în fond o "pedeapsă" şi o măsură referitoare la "executarea" sau la "aplicarea" pedepsei. În cazul în care natura şi scopul unei măsuri se referă la reducerea unei pedepse sau la o schimbare în regimul punerii în libertate înainte de termen, această măsură nu face parte integrantă din "pedeapsă" în sensul art. 7 (Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei) sau că modificările aduse regimului punerii în libertate înainte de termen ulterior condamnării reclamantului nu fuseseră "aplicate" acestuia, ci făceau parte din regimul general aplicabil deţinuţilor, adăugând că, departe de a fi represivă, "măsura" în litigiu urmărea prin natura şi scopul ei să permită punerea în libertate înainte de termen, motiv pentru care nu putea fi considerată ca fiind, în sine, "severă", iar aplicarea, în cazul reclamantului, a modificărilor aduse regimului punerii în libertate înainte de termen nu făcea parte din "pedeapsa" aplicată reclamantului (Decizia din 29 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Uttley împotriva Regatului Unit).

De asemenea, s-a arătat că instanţa de contencios constituţional a reţinut în considerentele Deciziei nr. 105/2017 că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 254/2013 "fac parte din Capitolul VIII din Legea nr. 254/2013, cu denumirea marginală "Liberarea condiţionată". Curtea reţine că liberarea condiţionată nu reprezintă un drept recunoscut condamnatului de a nu executa pedeapsa până la termen, ci un instrument juridic prin care instanţa de judecată constată că nu mai este necesară continuarea executării pedepsei în regim de detenţie până la împlinirea integrală a duratei stabilite prin condamnare, întrucât condamnatul, prin conduita avută pe toată durata executării pedepsei, dovedeşte că a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, iar liberarea sa anticipată nu prezintă niciun pericol pentru colectivitate. Prin Decizia nr. 238 din 21 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 417/10.07.2013, Curtea a reţinut că liberarea condiţionată nu este un drept fundamental, ci doar o posibilitate care se aplică facultativ dacă sunt îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, măsura constituind un stimulent important pentru reeducarea celui condamnat".

În ceea ce priveşte invocarea ca lege penală mai favorabila a art. 551 din Legea nr. 254/2013, norma abrogata prin Legea nr. 240/19.12.2019, Înalta Curte constată că criticile contestatoarei referitoare la nelegalitatea unor măsuri luate de administraţia penitenciarului privind exercitarea drepturilor sale (greşită aplicare de unitatea de detenţie a legii în privinţa calculului zilelor câştig de munca şi neacordarea a 20 de zile considerate executate în baza absolvirii unui curs de consilier de dezvoltare personală) nu intră în competenta de analiză a instanţei de executare pe calea contestaţiei la executare, aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 prevăzând că "Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată".

Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 8 din 11 martie 2019, Completul competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că zilele considerate ca executate, ca măsură compensatorie prevăzută de art. 551 alin. (1) şi (8) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, intră în sfera noţiunii de "cauză de micşorare a pedepsei" în accepţiunea art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen., iar cererile condamnaţilor având ca obiect acordarea zilelor compensatorii pentru restul neexecutat dintr-o pedeapsă anterioară urmează a fi analizate prin prisma dispoziţiilor legale referitoare la contestaţia la executare.

Aşadar, prin dispozitivul deciziei menţionate, instanţa supremă a stabilit o situaţie premisă, constând în existenta unei condamnări anterioare, acordarea zilelor compensatorii vizând acea condamnare anterioară care se regăseşte în pedeapsa ce se execută.

Or, Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, contestatoarea condamnată nu solicită acordarea zilelor compensatorii în baza art. 551 din Legea nr. 254/2013 pentru un rest de pedeapsă rezultat dintr-o condamnare anterioară, ci chiar pentru pedeapsa care se execută, atât pentru trecut cât şi pentru viitor, atribuţie care intră în competenţa exclusivă a administraţiei penitenciarului conform art. V alin. (3) din Legea nr. 169/2017 "În termenul prevăzut la alin. (1) Biroul evidenţă şi organizarea muncii va efectua calculul zilelor câştigate în raport cu perioada executării pedepsei în condiţii necorespunzătoare de detenţie, în raport cu art. 551 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cu modificările şi completările ulterioare".

Având în vedere cele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de condamnata A. împotriva Sentinţei penale nr. 39 din data de 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea-condamnată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea-condamnată A., în cuantum de 80 RON, va rămâne în sarcina statului şi se va plăti din fondurile Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de condamnata A. împotriva Sentinţei penale nr. 39 din data de 18 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatoarea-condamnată la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea-condamnată A., în cuantum de 80 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2021.

GGC - GV