Constitutional challenge inadmissible where allegations of procedural irregularities and evidentiary application masquerade as attacks on statutory text.

Deliberând asupra recursului declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, în baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin încheierea din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, s-a respins cererea contestatorului inculpat de sesizare a Curţii Constituţionale ca inadmisibilă şi s-a dispus amânarea pronunţării asupra fondului contestaţiei declarată de contestatorul inculpat A., aflat în stare de arest preventiv în Penitenciarul Dr. Tr. Severin, împotriva încheierii de cameră preliminară nr. 1 din 11 ianuarie 2021 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. x/2020 la data de 14 aprilie 2021.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că pentru termenul din 09 aprilie 2021, contestatorul inculpat A. a depus, în cadrul dosarului penal nr. x/2020 al Curţii de Apel Craiova, ce are ca obiect traficul de influenţă (art. 291 noul C. pen.), contestaţie împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară, cerere scrisă prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. art. 349, art. 354 din C. proc. pen., ca urmare a neregularităţilor privitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, criticile fiind raportate la dispoziţiile art. 124 alin. (1) şi (2), art. 126 alin. (1) şi (2) şi art. 21 din Constituţia României; neconstituţionalitatea disp. art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea 303/2004 raportat la faptul că judecătorul instanţei de fond nu a depus jurământul la numirea în această funcţie, prin aceasta încălcându-se dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 15, art. 16, art. 20, art. 124 alin. (1) şi (2), art. 126 alin. (1) şi (2), art. 1 şi 5 şi art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; neconstituţionalitatea art. 138 alin. (11) din C. proc. pen., 148 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 150 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. privind autorizarea colaboratorilor, prin prisma art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16, art. 20, art. 21, art. 23, art. 24, art. 53 şi art. 124 alin. (1) şi (2), art. 126 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; neconstituţionalitatea art. 168 alin. (1), alin. (8) - (15) din C. proc. pen., art. 159 alin. (11) din C. proc. pen. privitoare la percheziţia informatică în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (4), (5), art. 22, 23, 24, 28 şi art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de contestatorul inculpatul A., prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile legale, în vederea admiterii.

S-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României. Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţie, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale. În acest caz, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia, posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. Verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când nu are legătură cu cauza.

S-a reţinut că analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie să se realizeze formal, căci verificarea admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate de către judecătorul în faţa căruia este ridicată are ca efect evitarea încărcării inutile a Curţii Constituţionale şi eliminarea încercărilor de tergiversare nejustificată a cauzelor aflate pe rolul instanţelor. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, şi anume excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă; excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. O asemenea condiţie este consecinţa caracterului general obligatoriu şi al efectelor erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale; excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal.

În concret, s-a reţinut că autorul excepţiei a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 349, art. 354 din C. proc. pen., ca urmare a neregularităţilor privitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, criticile fiind raportate la dispoziţiile art. 124 alin. (1) şi (2), art. 126 alin. (1) şi (2) şi art. 21 din Constituţia României; neconstituţionalitatea disp. art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea 303/2004 raportat la faptul că judecătorul instanţei de fond nu a depus jurământul la numirea în această funcţie, prin aceasta încălcându-se dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 15, art. 16, art. 20, art. 124 alin. (1) şi (2), art. 126 alin. (1) şi (2), art. 1 şi 5 şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; neconstituţionalitatea art. 138 alin. (11) din C. proc. pen., 148 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 150 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. privind autorizarea colaboratorilor, prin prisma art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16, art. 20, art. 21, art. 23, art. 24, art. 53 şi art. 124 alin. (1) şi (2), art. 126 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; neconstituţionalitatea art. 168 alin. (1), alin. (8) - (15) din C. proc. pen., art. 159 alin. (11) din C. proc. pen. privitoare la percheziţia informatică în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (4), (5), art. 22, 23, 24, 28 şi art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României.

S-a observat însă că ceea ce se invocă în această solicitare de sesizare a Curţii Constituţionale nu reprezintă o veritabilă neconcordanţă a dispoziţiilor C. proc. pen. cu legea fundamentală.

Astfel, prima instanţă a reţinut că, sub aparenţa invocării unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 349, art. 354 din C. proc. pen., art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea 303/2004, contestatorul inculpat a criticat modul de repartizare a dosarului, susţinând că ar fi fost încălcate dispoziţiile privind repartizarea aleatorie a cauzei şi incompatibilitatea judecătorului de caz care nu ar fi depus jurământul la numirea în funcţie, aspecte care nu pot face obiectul unui control de constituţionalitate, întrucât se face numai formal trimitere la dispoziţiile legii fundamentale, fără o argumentare pertinentă a cererii privitoare la modul în care dispoziţiile legale contestate corespund sau nu cu prevederile constituţionale.

Tot astfel, s-a constatat că, sub aparenţa invocării neconcordanţei între dispoziţiile 168 alin. (1) alin. (8) - (15) din C. proc. pen., art. 159 alin. (11) din C. proc. pen. cu cele ale art. 1 alin. (4), (5), art. 22, art. 23, art. 24, art. 28 şi art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, în realitate nu se susţine o veritabilă neconcordanţă a dispoziţiilor legale privitoare la percheziţia informatică cu dispoziţiile legii fundamentale, ci se critică modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la percheziţia informatică ce ar fi fost efectuată în lipsa inculpatului şi în condiţiile în care consimţământul pentru efectuarea percheziţiei în lipsă nu ar fi fost valabil exprimat pentru motive medicale.

Referitor la celelalte critici cu privire la utilizarea colaboratorului sub acoperire, s-a observat, de asemenea, că nu se invocă decât formal neconcordanţa dispoziţiilor art. 138 alin. (11) din C. proc. pen., 148 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 150 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. privind autorizarea colaboratorilor cu dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16, art. 20, art. 21, art. 23, art. 24, art. 53 şi art. 124 alin. (1) şi (2), art. 126 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în realitate, se tinde la dovedirea refuzului de primire a sumei de bani pusă la dispoziţie de colaboratorul autorizat, acestea constituind critici privind interpretarea probelor şi care nu pot investi în mod legal instanţa de contencios constituţional.

S-a apreciat că pentru a admite cererea de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa în faţa căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluţionarea cauzei a textului invocat ca neconstituţional. Partea care invocă excepţia de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului şi să invoce în mod formal neconcordanţa cu dispoziţii din legea fundamentală, ci trebuie să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.

În concluzie, s-a constatat că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Pentru aceste considerente, în baza art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.

Împotriva dispoziţiei din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, inculpatul A. a declarat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 aprilie 2021 sub nr. x/2020/a1.8, fiind stabilit termen de judecată aleatoriu la data de 27 aprilie 2021.

În esenţă, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului, apreciind că motivarea în baza căreia s-a constatat inadmisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu este susţinută de argumentele invocate iniţial de acesta, considerând că există o legătură între cauza şi prevederile legale invocate, respectiv art. 349, art. 354, art. 138, art. 141, art. 150 şi art. 168 din C. proc. pen.. În opinia sa, sunt îndeplinite concomitent şi corelativ toate cele cinci condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind sesizarea Curţii Constituţionale, inclusiv condiţia potrivit căreia sesizarea are legătură cu soluţionarea cauzei, întrucât dispoziţiile legale atacate au legătură cu procedura de cameră preliminară în faţa căreia se poate solicita excluderea unor acte de urmărire penală efectuate în dosar.

Analizând recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele motive:

Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legal:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, dacă excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) şi (3), instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Analizând cu prioritate admisibilitatea excepţiilor invocate prin prisma îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, în considerarea următoarelor argumente:

Din economia prevederilor legale sus invocate rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate a posteriori implică, pe de o parte, examinarea prealabilă a exigenţelor formale de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege. Această analiză se realizează de către judecătorul/instanţa de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia şi presupune verificarea calităţii de parte a autorului excepţiei, a aflării în vigoare a legii/ordonanţei în care este inserată acea dispoziţie, a legăturii dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului şi, în final, a deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale.

Pe de altă parte, sesizarea Curţii cu o excepţie de neconstituţionalitate presupune, în egală măsură, şi examinarea unei cerinţe implicite de admisibilitate care, deşi nu este prevăzută în mod expres în conţinutul art. 29, se deduce din întreaga reglementare legală a organizării şi funcţionării Curţii Constituţionale. În acest sens, instanţa de judecată este obligată să verifice şi măsura în care excepţia de neconstituţionalitate tinde, în mod real, la a învesti Curtea cu un examen al conformităţii dintre înţelesul normei legale şi exigenţele Constituţiei [prerogativă recunoscută Curţii de prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992].

Obligaţia instanţei de a examina şi această condiţie implicită de admisibilitate rezultă chiar din jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, ale cărei decizii au fost, în mod constant, acelea de respingere ca inadmisibile a excepţiilor de neconstituţionalitate formulate cu nerespectarea competenţei sale expres prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 (mutatis mutandis, a se vedea cu titlu de exemplu Deciziile nr. 35/20.01.2011, nr. 284/24.02.2011 şi nr. 459/12.04.2011 ale Curţii Constituţionale).

Or, în cauza de faţă, în acord cu prima instanţă, se constată, sub un prim aspect, că nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate anterior enunţate, deoarece normele a căror constituţionalitate este criticată nu au, în substanţă, legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul de a putea fi potenţial aplicabile în proces.

Luarea în considerare a stadiului procesual şi a împrejurărilor concrete în care au fost invocate excepţiile analizate se impune în prezenta cauză pentru a se stabili în ce măsură ea tinde în mod real la constatarea neconstituţionalităţii unor prevederi legale de care depinde soluţionarea cauzei, cu respectarea competenţelor Curţii Constituţionale sau la cenzurarea unor dispoziţii într-un alt cadru.

Aceasta deoarece admisibilitatea unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi examinată printr-o verificare pur formală a condiţiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, ci reclamă în mod necesar şi o analiză a scopului real în care a fost invocată, pentru a se evita astfel un eventual gir dat unui exerciţiu al dreptului procesual neconcordant cu raţiunea legală a acelui drept.

Înalta Curte constată că, prin excepţiile invocate, recurentul A. a invocat neregularitatea privitoare la repartizarea aleatorie a cauzei, prin raportate la dispoziţiile art. 124 alin. (1) şi (2), art. 126 alin. (1) şi (2) şi art. 21 din Constituţia României. De asemenea, a invocat neconstituţionalitatea disp. art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea 303/2004 raportat la faptul că judecătorul instanţei de fond nu a depus jurământul la numirea în această funcţie, prin aceasta arătând că s-au încălcat dispoziţiile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 15, art. 16, art. 20, art. 124 alin. (1) şi (2), art. 126 alin. (1) şi (2), art. 1 şi 5 şi art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aşadar, în substanţă recurentul a criticat modul privind repartizarea aleatorie a cauzei în sensul că au fost încălcate dispoziţiile legale în materie şi incompatibilitatea judecătorului care nu ar fi depus jurământul la numirea în funcţie, aspecte care excedează unui control de constituţionalitate.

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 138 alin. (11) din C. proc. pen., 148 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 150 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen. privind autorizarea colaboratorilor, recurentul a susţinut că se încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16, art. 20, art. 21, art. 23, art. 24, art. 53 şi art. 124 alin. (1) şi (2) şi art. 126 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, criticând modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la percheziţia informatică ce ar fi fost efectuată în lipsa sa şi în condiţiile în care consimţământul pentru efectuarea percheziţiei în lipsă nu ar fi fost valabil exprimat pentru motive medicale, fiind, de asemenea, aspecte care nu susţin o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate.

Relativ de excepţia de neconstituţionalitatea privind dispoziţiile art. 168 alin. (1), alin. (8) - (15) din C. proc. pen., art. 159 alin. (11) din C. proc. pen. privitoare la percheziţia informatică în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (4), (5), art. 22, 23, 24, 28 şi art. 124 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, Înalta Curte constată că, în realitate, recurentul tinde la critici privind interpretarea probelor şi care nu pot investi în mod legal instanţa de contencios constituţional.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, cererea trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice în cauză. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

În jurisprudenţă, s-a reţinut că o cerere de declarare a unui text neconstituţional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că aspectele de neconstituţionalitate invocate de recurentul A., în realitate, reprezintă critici cu privire la modul de repartizare a dosarului, incompatibilitatea judecătorului care nu ar fi depus jurământul, modul de aplicarea a dispoziţiilor legale cu privire la percheziţia informatică, precum şi critici privind interpretarea probelor, astfel încât, prin criticarea textelor de lege nu se tinde la constatarea neconstituţionalităţii unor prevederi legate semnificativ de soluţionarea cauzei, ci la cenzurarea unor dispoziţii procesual penale, pe care legiuitorul a înţeles să reglementeze într-un anumit mod.

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, iar nu şi atunci când se tinde la modificarea şi completarea acesteia, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

Or, analizând termenii în care excepţiile au fost formulate, Înalta Curte apreciază că, în realitate, recurentul inculpat este nemulţumit de modalitatea în care s-au desfăşurat procedurile judiciare în ceea ce îl priveşte şi astfel se tinde la modificarea textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.

Referitor la susţinerea contestatorului inculpat privind nemotivarea încheierii, Înalta Curte constată că această critică este neîntemeiată, fiind clară şi justă motivarea primei instanţe, întrucât în considerentele încheierii se regăsesc motivele şi argumentele care au condus la pronunţarea încheierii, aceasta răspunzând criticilor formulate de către recurent prin raportare la argumentele invocate, precum şi la dispoziţiile legale incidente. Deşi Convenţia Europeană obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi înţeles în sensul că impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument, astfel că se constată că prima instanţă a analizat în mod efectiv cererea formulată de contestator.

Concluzionând, Înalta Curte constată că prima instanţă a apreciat, în mod corect, că, prin raportare la condiţiile impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1994, invocarea textelor de lege pretins neconstituţionale nu impun sesizarea instanţei de contencios constituţional.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Potrivit dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei din încheierea din 9 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2020, referitoare la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului din oficiu pentru recurentul-inculpat, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului şi se avansează din fondurile Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2021.

GGC - GV