Admissibility of constitutional challenges to criminal procedure statutes requiring direct nexus to case resolution

Deliberând asupra recursului declarat de recurenta A. împotriva dispoziţiei din Încheierea nr. 189/CP din 07 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, referitoare la respingerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale a României, constată următoarele:

Prin Încheierea nr. 189/CP din 07 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, cu majoritate,

În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (republicată), s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de inculpata contestatoare A., s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (13) teza finală din C. proc. pen., invocată de aceasta, este inadmisibilă.

În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (republicată), s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de inculpata contestatoare A., s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., invocată de aceasta, este inadmisibilă.

În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (republicată), s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de inculpata contestatoare A., s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) şi art. 54 alin. (11) din Legea nr. 304/2004, invocată de aceasta, este inadmisibilă.

În temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 (republicată), s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de inculpata contestatoare A., s-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) din C. proc. pen., invocată de aceasta, este inadmisibilă.

În temeiul art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. raportat la art. 347 din C. proc. pen., s-a respins, ca nefondată, contestaţia formulată de inculpata contestatoare A. împotriva încheierii de cameră de consiliu din data de 27 aprilie 2018, pronunţată judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. a fost obligată inculpata contestatoare la plata sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în temeiul art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile parţiale ale avocaţilor din oficiu ai inculpatei contestatoare în cuantum de 170 RON fiecare se vor avansa din fondurile Ministerului Justiţiei şi rămâne în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, în esenţă, s-a reţinut că prin încheierea de şedinţă din data de 27.04.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca neîntemeiate, cererile de constatare a neregularităţii actului de sesizare şi de constatare a nelegalităţii administrării probelor şi efectuării actelor de urmărire penală, formulate de inculpata A. şi în baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen. şi s-a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2016 întocmit la data de 20.12.2017 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei sub aspectul infracţiunilor de trafic de influenţă în formă continuată, prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplic art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale) şi spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002. S-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi s-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpata menţionată.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie, în termen legal, inculpata A., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, şi în cursul judecării contestaţiei, inculpata a formulat cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (13) din C. proc. pen., art. 70 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., art. 52 alin. (1) şi art. 54 alin. (1)1 din legea nr. 304/2004, art. 68 alin. (5) din C. proc. pen.:

Cu privire la cererile inculpatei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 159 alin. (13) din C. proc. pen., art. 70 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., art. 52 alin. (1) şi art. 54 alin. (1)1 din legea nr. 304/2004, art. 68 alin. (5) din C. proc. pen. prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 prin prisma cerinţei ca dispoziţiile legale menţionate să aibă legătură cu cauza.

În esenţă, s-a reţinut că existenţa legăturii excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, presupune întrunirea, cumulativă, a următoarelor condiţii: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). Prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, parag. 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788/29.10.2014; Decizia nr. 712 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 880/24.11.2015, parag. 19).

Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că, "în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract.(...) Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată" (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, parag. 30, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69/1.02.2016).

S-a apreciat că prin urmare, condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv a incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788/29.10.2014; Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423/15.06.2015; Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431/17.06.2015; Decizia nr. 397 din 28 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500/7.07.2015).

Tot astfel, Curtea a mai reţinut, într-o altă cauză, că "autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal, în promovarea acesteia. Astfel, posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane" (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, parag. 20, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548/24.07.2014, cu referire la Decizia nr. 29 din 21 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240/3.04.2014).

Aşadar, s-a reţinut că inculpata nu a formulat veritabile critici de neconstituţionalitate, ci doreşte ca legiuitorul să modifice normele procesual penale indicate în sensul excluderii posibilităţii organului judiciar de a ridica obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie este interzisă sau care au legătură cu săvârşirea unei alte infracţiuni, a modificării procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare şi a compunerii completelor de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege.

În privinţa cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., în plus faţă de cele menţionate anterior, Curtea a reamintit că prin Decizia nr. 625/2016 a Curţii Constituţionale s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 din C. proc. pen., care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională. Ca atare, în ipoteza în care ar fi constatat vicii de neconstituţionalitate în raport de restul reglementării de la art. 70 din C. proc. pen., potrivit competenţelor sale, Curtea Constituţională ar fi intervenit la acel moment în sensul remedierii acestora.

S-a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) din C. proc. pen. este inadmisibilă întrucât nu are legătură cu cauza, această excepţia trebuind a fi invocată nu în faţa completului de judecată învestit exclusiv cu soluţionarea contestaţiei inculpatei împotriva încheierii de cameră de consiliu din data de 27 aprilie 2018, pronunţată judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017 prin care au fost respinse cererile şi excepţiile formulate de inculpată, ci în faţa completului de judecată care a fost învestit cu soluţionarea cererii de recuzare. De altfel, s-a constatat că în prezenta cauză, inculpata a formulat mai multe cereri de recuzare la adresa unuia sau ambilor membrii ai completului de judecată învestiţi iniţial cu soluţionarea cauzei, având astfel posibilitatea să formuleze o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a respectivelor dispoziţii legale.

Împotriva dispoziţiei din Încheierea nr. 189/CP din 07 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, referitoare la respingerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale a României, a declarat recurs, în termen legal, inculpata A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 09.02.2021.

În motivarea cererii, recurenta, în esenţă, a susţinut că excepţia este admisibilă, întrucât este ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, excepţia poate fi ridicată în faţa oricărei instanţe judecătoreşti şi în orice fază a litigiului, indiferent de obiectul acestuia şi priveşte o lege sau o ordonanţă în vigoare, care are legătura cu soluţionarea cauzei, atât dispoziţiile dintr-o lege, cât şi cele aflate într-o ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate.

A arătat că la data de 15 noiembrie 2016, cu prilejul efectuării percheziţiei domiciliare la imobilul situat în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov au fost depăşite limitele percheziţiei stabilite prin Încheierea nr. 102 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Tribunalului Prahova, ridicând obiecte şi înscrisuri care nu aveau legătură cu infracţiunile de dare şi luare de mită cuprinse în cererea formulată de către procurorul care instrumenta urmărirea penală în Dosarul nr. x/2016.

Astfel, obiectele şi înscrisurile ridicate cu prilejul acelei percheziţii domiciliare, au constituit mijloace de probă pentru alte infracţiuni reţinute în sarcina inculpatei A., trafic de influenţă, spălare a banilor, precum şi într-un dosar penal ulterior înregistrat la Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti sub nr. x/2016, având ca obiect trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

De asemenea, excepţia este ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial, A. având calitatea de inculpat în prezenta cauză. Nu priveşte un text dintr-o lege sau ordonanţă declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Prevederea legală are în vedere situaţia în care un text de lege a fost deja declarat neconstituţional, nu şi situaţia în care un text de lege a mai făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Prin urmare, chiar dacă Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii unui text nu înseamnă că acel text declarat odată constituţional nu mai poate face obiectul unei alte excepţii bazate de alte motive de neconstituţionalitate.

Faţă de toate aceste argumente, a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate şi, pe cale de consecinţă, să se dispună sesizarea Curţii Constituţională a României cu soluţionarea excepţiilor formulate.

Cu privire la aspectele de fond, în esenţă, a susţinut că dispoziţiile art. 159 alin. (13) din C. proc. pen. încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 27 din Constituţia României şi art. 6 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, a arătat că legiuitorului îi revine obligaţia, ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Ilicitul penat este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că, stabilirea unor garanţii împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie.

În ipoteza enunţată, textul prevede că obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie ori deţinere este interzisă sau în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se ridica întotdeauna. Din modalitatea de redactare a textului, rezultă că ridicarea de obiecte sau înscrisuri în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea legătură cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, se poate face de către organul judiciar, eludând dispoziţiile prevăzute de art. 157 din C. proc. pen. şi ale art. 158 din C. proc. pen., potrivit cărora doar procurorul poate cere, în cursul urmăririi penale încuviinţarea efectuării unei percheziţii domiciliare, atunci când există probe ori date din care rezultă suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.

Decizia finală în ceea ce priveşte efectuarea percheziţiei domiciliare aparţine judecătorului, care dispune, prin încheiere, admiterea cererii atunci când este întemeiată şi emite de îndată mandatul de percheziţie, art. 158 alin. (6) din C. proc. pen.

Or, în ipoteza cuprinsă în art. 159 alin. (13) teza finală din C. proc. pen., organul judiciar, la momentul punerii în executare a mandatului de percheziţie, are libertatea de a decide ridicarea unor obiecte şi înscrisuri ce nu au fost solicitate de către procuror şi cu privire la care nu există probe sau date din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că ar avea legătură cu săvârşirea unei infracţiuni.

Mai mult decât atât, decizia de ridicare a respectivelor obiecte şi înscrisuri nu este supusă controlului judecătoresc astfel cum prevăd disp. art. 158 alin. (6) din C. proc. pen., ci ea reprezintă o apreciere subiectivă a organelor judiciare în legătură cu mai multe aspecte.

În opinia sa, obiectele şi înscrisurile au legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, înlăturându-se condiţia existenţei de probe sau date din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că ar fi fost săvârşită o infracţiune, infracţiunea în temeiul căreia se ridică obiectele şi înscrisurile trebuie să fie dintre cele pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, iar organul judiciar trebuie să facă încadrări juridice la faţa locului fără a exista în acest sens o ordonanţă emisă de către procuror. Subrogarea organelor judiciare în drepturile judecătorului care, potrivit disp. art. 158 alin. (6) din C. proc. pen. este singurul îndreptăţit să hotărască cu privire la admisibilitatea unei asemenea cereri.

Or, din punct de vedere al normelor de tehnică legislativă, norma de drept trebuie să fie clară, precisă, previzibilă şi predictibilă, astfel încât orice persoană să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act normativ. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că norma este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice, când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane, care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate, să îşi corecteze conduita şi când cetăţeanul dispune de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat, aspecte care nu se regăsesc în cuprinsul dispoziţiilor art. 259 alin. (13) din C. proc. pen.

Din aceste motive, a apreciat că prevederile art. 159 alin. (13) teza finală din C. proc. pen. sunt neconstituţionale prin raportare la prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) din Constituţia României, deoarece nerespectându-se exigentele de claritate, precizie şi predictibilitate a textelor de lege acestea devin incompatibile cu principiul constituţional al supremaţiei Constituţiei şi legilor.

Referitor la încălcarea art. 1 alin. (3) din Constituţie, s-a susţinut că deşi regulile privind competenţa organelor de cercetare penală reprezintă reguli de ordine publică, în cuprinsul art. 159 alin. (13) teza finală din C. proc. pen. acestea sunt grav încălcate, nesocotindu-se, astfel, prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, care prevăd că România este stat de drept, principiu care are la bază două idei fundamentale, respectiv cea de garanţie a libertăţii individului, prin primatul dreptului, şi cea de raţionalizare a actului de exercitare a puterii, prin crearea unui sistem instituţional şi normativ ierarhizat

S-a făcut referire în cerere de recurs formulată şi la faptul că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate solicită încalcă art. 27 alin. (3) din Constituţie referitor la inviolabilitatea domiciliului prin raportare la art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi la încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt încălcate de art. 159 alin. (13) din C. proc. pen. în primul rând prin faptul că persoana al cărei domiciliu este supus unei percheziţii imobiliare nu are la îndemână nicio procedură pentru a împiedica ridicarea nelegală de obiecte şi înscrisuri ce nu se regăsesc printre cele menţionate de judecătorul care emite un mandat de percheziţie. Singurele drepturi recunoscute sunt cel de înmânare a copiei mandatului emis de către judecător, cel de a fi asistat de către un avocat/persoană de încredere şi cel de a fi adus la percheziţie în situaţia în care este reţinută sau arestată.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului şi sesizarea Curţii Constituţională în vederea soluţionării excepţiilor invocate.

Examinând recursul declarat de inculpata A. împotriva dispoziţiei din Încheierea nr. 189/CP din 07 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, referitoare la respingerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 (modificată şi republicată), Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; - să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate impune justificarea unui interes de către autorul cererii. Stabilirea acestui interes se face de către instanţă, pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport cu procesul în care a intervenit şi a efectului pe care decizia Curţii Constituţionale o produce în soluţionarea procesului principal, respectiv asupra conţinutului hotărârii ce se va pronunţa în cauză.

Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată, condiţie care nu poate însă să determine, doar prin ea însăşi, în lipsa întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de lege, sesizarea Curţii Constituţionale.

Prin sintagma "să aibă legătură cu soluţionarea cauzei" se înţelege că o normă legală are legătură cu soluţionarea cauzei atunci când de modul în care este interpretată şi aplicată depinde hotărârea ce se va pronunţa, fiind esenţială pentru rezolvarea respectivei pricini.

Astfel, instrumentul excepţiei de neconstituţionalitate a fost pus de legiuitor la îndemâna părţilor pentru ca acestea, în raport cu interesele lor, să beneficieze de un control de constituţionalitate a acelor prevederi legale care au rol hotărâtor asupra modului de soluţionare a cauzei, iar nu a oricărei alte dispoziţii legale ce poate fi incidentă în desfăşurarea unui proces penal, fără a influenţa însă modul de rezolvare a acestuia.

Înalta Curte reţine că recurenta A. a invocat excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 159 alin. (13) din C. proc. pen., art. 70 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., art. 52 alin. (1) şi art. 54 alin. (11) din Legea nr. 304/2004 şi art. 68 alin. (5) din C. proc. pen., în contestaţia formulată de inculpată împotriva încheierii din 27 aprilie 2018 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bucureşti

Examinând textele indicate de recurentă ca fiind neconstituţionale, se constatată că nu există legătură între textele invocate şi obiectul cauzei în care au fost invocate.

Din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 rezultă că legătura dintre legile a căror neconstituţionalitate se invocă şi modul de soluţionare a cauzei trebuie să fie evidentă şi de natură a produce consecinţe directe asupra soluţiei ce urmează a fi dată în cauză, în eventualitatea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, legătura cu soluţionarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea, atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014).

Astfel, legătura cu soluţionarea cauzei presupune, atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

Concluzionând, Înalta Curte, având în vedere criticile formulate în cererea de recurs formulată de recurenta A., reţine că inculpata nu a formulat veritabile critici de neconstituţionalitate, ci doreşte ca legiuitorul să modifice normele procesual penale indicate în sensul excluderii posibilităţii organului judiciar de a ridica obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie este interzisă sau care au legătură cu săvârşirea unei alte infracţiuni, a modificării procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare şi a compunerii completelor de judecată cu numărul de judecători prevăzut de lege.

În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 70 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., se reţine că prin Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 70 din C. proc. pen., care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procurorului formulată în faza de judecată, în faza camerei preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior este neconstituţională. Aşadar, în ipoteza în care ar fi constatat vicii de neconstituţionalitate în raport de restul reglementării de la art. 70 din C. proc. pen., potrivit competenţelor sale, Curtea Constituţională ar fi intervenit la acel moment în sensul remedierii acestora.

Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, constată că dispoziţiile art. 68 alin. (5) din C. proc. pen. a căror neconstituţionalitate a fost invocată nu au legătură cu cauza, inculpata având posibilitatea invocării acestei excepţii în faţa completului de judecată care a fost învestit cu soluţionarea cererii de recuzare.

Aşadar, nu este însă îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normelor contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, prin demersul efectuat, recurenta A. nu urmăreşte să supună cenzurii instanţei de contencios constituţional, în mod efectiv, aspecte de neconstituţionalitate derivate din modalitatea de redactare a dispoziţiei legale criticate, ci criticile aduse de aceasta dispoziţiilor legale a căror neconstituţionalitate o invocă nu se circumscriu unei pretinse lipse de claritate şi previzibilitate a acesteia în raport cu conţinutul propriu-zis in abstracto.

Se reţine că potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă că sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, iar nu şi atunci când se tinde la modificarea şi completarea acesteia, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

Ca urmare, având în vedere că remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurenta A. în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care, se constată că, în mod corect, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererile de sesizare a Curţii Constituţionale, apreciind că excepţiile invocate nu respectă cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva dispoziţiei din Încheierea nr. 189/CP din 07 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, referitoare la respingerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Potrivit art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. recurenta va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva dispoziţiei din Încheierea nr. 189/CP din 07 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, referitoare la respingerea cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Obligă recurenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 aprilie 2021.

GGC - GV