Tax evasion via fictive invoices: Cassation scope limited to objective typicity, excluding re-evaluation of intent and evidence

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 33 din 03 martie 2020 pronunţată de Tribunalul Buzău, în baza art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. (1969), pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b C. pen. (1969), cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 861 C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 6 ani, conform art. 862 alin. (1) C. pen. (1969).

În baza art. 863 alin. (1) C. pen. (1969), s-a impus inculpatului ca, pe perioada termenului de încercare, să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Buzău; sa anunţe, în prealabil, schimbarea de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor încălcării dispoziţiilor legale privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe perioada suspendării executării sub supraveghere a pedepsei principale.

A fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. Buzău la plata sumei de 382.761,30 RON, cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă A.N.A.F. - A.J.F.P. Buzău, şi la accesoriile fiscale aferente calculate de la data scadenţei debitului până la acoperirea integrală.

S-a dispus desfiinţarea totală a facturilor fiscale nereale şi a chitanţelor emise în baza acestora, menţionate în tabelul inserat.

A fost menţinut sechestrul asigurator instituit prin ordonanţa procurorului din data de 08 martie 2016 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului, respectiv 1/2 din teren şi casă de locuit situate în Buzău, str. x, autoturism C., nr. de înmatriculare x.

În baza art. 12 din Legea nr. 241/2005, s-a stabilit că inculpatul nu poate fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar, dacă a fost ales, este decăzut din aceste drepturi.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, o copie a acesteia să fie comunicată Oficiului Naţional al Registrului Comerţului pentru a se face menţiunile corespunzătoare în registrul comerţului.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A. care, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în perioada iunie 2007 - iulie 2011, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii 334 facturi fiscale în valoare totală de 1.870.464 RON, emise de un număr de 52 firme, care nu au la bază operaţiuni reale, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 301.780,59 RON reprezentând TVA dedusă ilegal, şi a omis înregistrarea în evidenţa contabilă a unor venituri obţinute din comercializarea mărfurilor achiziţionate pe baza unor documente nereale, cu consecinţa sustragerii de la plata către bugetul general consolidat al statului a unor obligaţii fiscale în sumă totală de 95.713,71 RON, din care 38.285,48 RON impozit pe profit şi 57.428,23 RON TVA, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Totodată, judecătorul fondului a considerat neîntemeiată solicitarea inculpatului de înlăturare a raportului de constatare întocmit de specialistul antifraudă, pe de o parte, întrucât Decizia Curţii Constituţionale nr. 72/2019 se referă la rapoartele elaborate de inspectorii fiscali, nu şi la cele întocmite de specialiştii antifraudă din cadrul parchetelor, iar, de altă parte, pentru că respectivul raport nu a fost avut în vedere la stabilirea situaţiei de fapt.

Reţinând vinovăţia inculpatului, prima instanţă a avut în vedere, la stabilirea sancţiunii penale şi a modalităţii de executare, criteriile generale de individualizare a pedepsei, în special faptul că inculpatul nu are antecedente penale, că a cauzat bugetului de stat un prejudiciu ridicat, că activitatea infracţională s-a derulat pe o perioadă îndelungată, precum şi că de la comiterea infracţiunii s-a scurs un interval relativ mare de timp.

În ceea ce priveşte latura civilă, Tribunalul Buzău, în baza probatoriului administrat, a considerat că pretenţiile părţii civile Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău (în sumă totală de 425.786,81 RON, reprezentând TVA şi impozit pe profit), sunt întemeiate doar în parte şi l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. Buzău, la plata sumei de 382.761,30 RON către aceasta, la care se adaugă accesoriile fiscale aferente, calculate de la data scadenţei debitului până la acoperirea lui integrală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul A., criticând-o, în principal, sub aspectul greşitei sale condamnări pentru infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005, iar, în subsidiar, sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei, atât din perspectiva cuantumului, cât şi a modalităţii de executare.

Prin Decizia penală nr. 643 din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 33 din 03 martie 2020 a Tribunalului Buzău, iar, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această decizie, făcând propria evaluare a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi calificarea juridică a acesteia, în baza unei analize amănunţite şi complete a mijloacelor de probă de la dosar şi a dispoziţiilor legale incidente, hotărârea pronunţată cuprinzând o expunere clară a argumentelor şi o motivare concisă şi coerentă. Astfel, s-a arătat că judecătorul fondului a examinat sub toate aspectele activitatea infracţională dedusă judecăţii, făcând referiri concrete la elementele de fapt şi probele din care rezultă cele reţinute, şi a stabilit, în mod judicios, că, deşi nerecunoscute de inculpat, faptele au fost comise cu intenţie directă, conform art. 16 pct. 3 lit. a) C. pen., şi că întrunesc toate cerinţele de conţinut ale infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată.

În acest sens, Curtea a reţinut că, în mod corect, tribunalul a stabilit că activitatea infracţională dedusă judecăţii s-a realizat în două modalităţi, şi anume prin înregistrarea, în perioada iunie 2007 - iulie 2011, în contabilitatea S.C. B. S.R.L., a unui număr de 334 facturi fiscale fictive, în valoare totală de 1.870.464 RON, pretins emise de agenţi economici ce nu aveau în obiectul de activitatea comercializarea de bunuri de natura celor înscrise în facturi, care erau inactivi sau neplătitori de TVA ori care nu au derulat activităţi de afaceri cu societatea administrată de către inculpat, cu consecinţa deducerii necuvenite a TVA, prejudiciind, astfel, bugetul de stat cu suma de 301.780,59 RON (334 acte materiale), şi, respectiv, prin valorificarea de către aceeaşi firmă, în perioada în care avea activitatea suspendată, a unor bunuri care au existat în materialitatea lor şi care nu au fost înregistrate în evidenţele contabile, cu consecinţa neplăţii obligaţiilor către bugetul de stat.

În continuare, Curtea a expus, pe larg, cronologic, pe intervale de timp, toate achiziţiile înregistrate în contabilitatea societăţii S.C. B. S.R.L. în perioada iunie 2007 - iulie 2011, cu trimitere la valoarea acestora, la firmele de la care se pretindea, în mod nereal, că provin facturile, la valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat şi la probele din care rezultă aspectele de fapt reţinute, concluzionând că acestea au fost fictive.

De asemenea, a făcut o prezentare amplă a activităţii infracţionale realizate prin valorificarea unor bunuri dobândite în mod real, conform declaraţiilor partenerilor de afaceri - Declaraţia 394, neînregistrate în evidenţele contabile, şi a bunurilor care au la bază facturi fictive în valoare de 1.519.155,61 RON, cu consecinţa fraudării bugetului de stat prin neplata impozitului pe profit şi a TVA.

Ca atare, a concluzionat că probatoriul administrat în cauză confirmă acuzaţiile aduse inculpatului prin actul de sesizare şi comiterea faptelor de către acesta cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, sens în care a făcut trimitere la datele transmise de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului referitoare la funcţionarea, administrarea şi obiectul de activitate al societăţilor comerciale pretins emitente a facturilor evidenţiate în contabilitatea societăţii administrate de către inculpat, la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de specialistul antifraudă din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, la expertiza contabilă efectuată în cursul urmăririi penale, la expertiza de specialitate electrotehnică şi expertiza financiar contabilă efectuate în cursul judecăţii, la declaraţiile martorilor D., E., F., G., H., I., precum şi la declaraţiile inculpatului date pe parcursul procesului penal.

Curtea a avut în vedere că inculpatul A., în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., nu a respectat prevederile Ordinului nr. 2861/2009 cu privire la efectuarea, cel puţin anuală, a inventarierii mărfurilor, înlăturând, astfel, apărarea acestuia cu privire la vânzarea ca deşeuri a bunurilor societăţii.

După ce, în prealabil, a făcut trimitere la Decizia nr. 25/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeaşi societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune fiscală prevăzută de acel text de lege, Curtea a apreciat că încadrarea juridică a faptelor, astfel cum a fost realizată de către instanţa de fond, este corectă.

Totodată, raportându-se la cele statuate prin Decizia nr. 21/2017 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că fapta de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, instanţa de apel a arătat că, în condiţiile în care lista de inventariere întocmită la data de 31 decembrie 2012 de către S.C. B. S.R.L. a fost refăcută şi poartă ştampila altei societăţi comerciale administrate de apelant şi soţia sa, în care valoarea de inventariere a bunurilor este majorată cu consecinţa apropierii de soldul scriptic 371 din balanţa de verificare întocmită la data de 29 februarie 2012, în mod corect judecătorul fondului a reţinut existenţa infracţiunii menţionate, cu atât mai mult cu cât probatoriul administrat a dovedit neveridicitatea operaţiunilor cuprinse în facturile fiscale fictive.

Ca urmare, Curtea a apreciat neîntemeiate criticile formulate de apelantul inculpat A. vizând greşita sa condamnare pentru infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată.

De asemenea, instanţa de control judiciar a constatat că tribunalul a stabilit corect legea penală mai favorabilă în cauză, raportat la condiţiile în care se poate dispune suspendarea executării pedepsei, conform art. 861 C. pen. (1969).

Neîntemeiate au fost considerate şi criticile vizând greşita individualizare a pedepsei sub aspectul cuantumului şi al modalităţii de executare, Curtea observând că prima instanţă a aplicat, în mod judicios, prevederile art. 72 C. pen. (1969), sens în care a avut în vedere împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, mijloacele folosite, gradul de pericol social al faptei imputate apelantului inculpat, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, conduita acestuia după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. Prin urmare, s-a apreciat că pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani, conform art. 862 alin. (1) C. pen. (1969), este corect individualizată prin raportare la gravitatea faptei şi la valoarea prejudiciului stabilit în cauză, astfel că nu se impune reducerea acesteia ori modificarea modalităţii de executare, aşa cum a solicitat apărarea.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat J. (care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x din 10 septembrie 2020), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a învederat că faptele săvârşite în concret, respectiv operaţiunile comerciale de aprovizionare cu marfă efectuate de S.C. B. S.R.L., aferente facturilor ce fac obiectul cauzei, nu se circumscriu noţiunii de operaţiune fictivă, astfel că nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, pentru care a fost condamnat.

Astfel, a arătat că, pentru existenţa acestei infracţiuni, este necesar să se dovedească, sub aspectul laturii obiective, că au fost evidenţiate contabil cheltuieli nereale ori alte operaţiuni fictive, iar, sub aspectul laturii subiective, că fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei directe, calificată prin scopul sustragerii de la plata obligaţiilor către bugetul de stat, niciuna dintre aceste cerinţe nefiind întrunite în speţă.

În ceea ce priveşte prima cerinţă, a învederat că realitatea operaţiunilor economice desfăşurate de S.C. B. S.R.L., înscrise în cele 334 facturi fiscale provenite de la 52 de furnizori, este dovedită prin aceea că respectivele operaţiuni au fost consemnate în documente, la momentul efectuării, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, facturile constituind documente justificative în sensul O.M.E.F. nr. 3512/2008, de vreme ce cuprind toate informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (19) din Legea nr. 571/2003 şi au fost înregistrate corect în evidenţa contabilă a societăţii (în note contabile, jurnal cumpărări, registrul jurnal, balanţa de verificare şi bilanţul contabil) şi raportate în declaraţiile fiscale. De altfel, chiar prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că bunurile achiziţionate în baza respectivelor facturi au existat fizic. Ca urmare, făcând trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme (Decizia nr. 272 din 28 ianuarie 2013) şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauzele C-255/02, C-223/03 şi C-419/02), precum şi la faptul că, în speţă, s-a concluzionat că operaţiunile şi mărfurile înscrise în documentele înregistrate în contabilitate au existat (stocul de marfă din balanţa de verificare din luna februarie 2012), iar bunurile achiziţionate în baza facturilor au fost folosite în derularea obiectului principal de activitate al societăţii, a apreciat că nu se poate susţine că operaţiunile respective nu au avut corespondent în realitate.

Sub aspectul laturii subiective, a arătat că, în cauză, nu a rezultat, dincolo de orice dubiu rezonabil, că ar fi desfăşurat activităţi ilicite sau că ar fi cunoscut că persoanele care au eliberat documentele contabile nu sunt reprezentanţii legali ai societăţilor menţionate în facturile de achiziţie. Astfel, a subliniat că activitatea S.C. B. S.R.L. se axa, în perioada în discuţie, pe comerţul cu amănuntul al articolelor şi aparatelor electrocasnice, ce erau achiziţionate de la furnizori din cadrul unor centre comerciale mari, precum K., etc., fără a dezvolta relaţii complexe cu aceştia, aşa încât nu putea avea reprezentarea faptului că cele menţionate pe facturi cu privire la respectivele societăţi nu reflectă realitatea. De altfel, toate facturile ce fac obiectul cauzei au fost întocmite în perioada 06 iunie 2007 - 22 iulie 2011, anterior introducerii Registrului Contribuabililor Inactivi, prin O.G. nr. 29/2011, aşa încât, la data întocmirii respectivelor facturi, nici nu avea posibilitatea de a verifica, pe internet, situaţia furnizorilor. Făcând trimitere la cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-80/11 şi C-142/11, a învederat că revine autorităţilor fiscale competenţa să efectueze controalele necesare asupra persoanelor impozabile pentru a detecta nereguli şi fraude privind TVA, iar nu persoanei care a achiziţionat bunurile.

Ca urmare, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a Deciziei penale nr. 643 din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti şi a Sentinţei penale nr. 33 din 03 martie 2020 a Tribunalului Buzău, iar, în rejudecare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., achitarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu consecinţa respingerii acţiunii civile promovate în cauză.

Prin încheierea din 22 octombrie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 643 din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând, în continuare, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În sensul consideraţiilor teoretice de mai sus este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019).

Deopotrivă, întrucât prin prisma art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. instanţa stabileşte doar dacă fapta pentru care s-a dispus condamnarea este/nu este prevăzută de legea penală, indiferent de calificarea ei corectă în drept, cazul de recurs menţionat nu poate fi folosit pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, în condiţiile în care din probele administrate în cauză rezultă realitatea operaţiunilor economice desfăşurate de S.C. B. S.R.L., al cărui administrator era, acestea fiind înscrise în cele 334 facturi fiscale provenite de la 52 de furnizori, facturi ce constituie documente justificative în sensul O.M.E.F. nr. 3512/2008, iar mărfurile achiziţionate au existat, fiind folosite în derularea obiectului de activitate al societăţii. Ca atare, a apreciat că activităţile imputate nu pot fi subsumate noţiunii de operaţiune fictivă sau care nu are corespondent în realitate, la care face referire art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. A mai arătat că acelaşi probatoriu administrat în cauză nu a dovedit că ar fi desfăşurat activităţi ilicite sau că ar fi cunoscut că persoanele care au eliberat documentele contabile nu sunt reprezentanţii legali ai societăţilor menţionate în facturile de achiziţie, neputându-se susţine că a săvârşit faptele cu forma de vinovăţie cerută de lege. Prin urmare, a considerat că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Se observă, astfel, că, prin criticile formulate, recurentul încearcă să acrediteze ideea că nu a săvârşit, cu intenţie directă, faptele imputate şi că probele administrate infirmă aspectele reţinute de organele judiciare cu privire la caracterul nereal al operaţiunilor înregistrate în contabilitatea societăţii. Or, prin asemenea susţineri, recurentul tinde, în realitate, la reaprecierea probelor administrate în cauză, cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, ceea ce nu este permis a fi realizat pe calea extraordinară a recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează la verificarea exclusiv a legalităţii hotărârii atacate.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul şi la întrunirea elementelor de tipicitate subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat, cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casaţie nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.

De altfel, toate aspectele indicate în susţinerea cererii de recurs în casaţie au fost invocate de inculpat şi în calea de atac a apelului, instanţa de control judiciar analizându-le argumentat şi reţinând, în final, că ceea ce i se impută acestuia este faptul că, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., în perioada iunie 2007 - iulie 2011, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a înregistrat în evidenţa contabilă a societăţii 334 facturi fiscale în valoare totală de 1.870.464 RON, emise de un număr de 52 firme, care nu au la bază operaţiuni reale, prejudiciind bugetul de stat cu suma de 301.780,59 RON reprezentând TVA dedusă ilegal, şi a omis înregistrarea în evidenţa contabilă a unor venituri obţinute din comercializarea mărfurilor achiziţionate pe baza unor documente nereale, cu consecinţa sustragerii de la plata către bugetul general consolidat al statului a unor obligaţii fiscale în sumă totală de 95.713,71 RON, din care 38.285,48 RON impozit pe profit şi 57.428,23 RON TVA, situaţie factuală care realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Astfel, pentru a reţine prima modalitate de comitere a infracţiunii (circumscrisă tezei de la lit. c) a alin. (1) din textul de lege menţionat), Curtea de Apel Ploieşti a analizat, la paginile 27 - 42 din decizie, toate operaţiunile evidenţiate în contabilitate ce formează obiectul cercetării, sens în care a expus cronologic, pe intervale de timp, toate achiziţiile înregistrate în contabilitatea societăţii S.C. B. S.R.L. în perioada iunie 2007 - iulie 2011, cu trimitere la valoarea acestora, la firmele de la care se pretindea, în mod nereal, că provin facturile, la valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat şi la probele din care rezultă aspectele de fapt reţinute, concluzionând că cele 334 facturi fiscale au fost fictive.

Or, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, prin Decizia nr. 21 din 06 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii (publicată în M. Of. nr. 1024/27.12.2017), s-a statuat că "fapta de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, prin folosirea de facturi şi chitanţe fiscale falsificate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, constituie infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale".

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 25 din 03 octombrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în M. Of. nr. 936/28.11.2017), s-a stabilit că "acţiunile şi inacţiunile enunţate în art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care se referă la aceeaşi societate comercială, reprezintă variante alternative de săvârşire a faptei, constituind o infracţiune unică de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale."

În acest context, având în vedere şi solicitarea apărării de achitare doar în ceea ce priveşte ipoteza de la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, se apreciază că, în realitate, prin criticile formulate, recurentul tinde la schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care a fost trimis în judecată, aspect care, însă, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate fi cenzurat prin intermediul motivului de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., întrucât este atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Ca urmare, în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat greşita apreciere a probatoriului, săvârşirea faptei imputate cu forma de vinovăţie cerută de lege şi greşita calificare juridică a acesteia, chestiuni care, aşa cum s-a arătat anterior, nu pot forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, în speţă, motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat în mod formal.

Faţă de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 643 din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie. Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., se va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 643 din 23 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2020.

GGC - NN