Limitation of cassation review to legal error: prohibition of factual re-evaluation of criminal consummation timing for statutory law application

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 429 din data de 30 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea primei instanţe:

Prin Sentinţa penală nr. 258/27.07.2020, Tribunalul Giurgiu, secţia penală, în temeiul art. 396 alin. (1), (2) şi 10 C. proc. pen.., l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani şi 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) şi c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (2) cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a fi administrator sau asociat al unei societăţi comerciale pe teritoriul României pe o durată de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi a dreptului de a fi administrator sau asociat al unei societăţi comerciale pe teritoriul României, de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 1349 - 1371 şi art. 1391 alin. (1) C. civ. a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român - A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

A făcut în cauză aplicarea art. 12 şi 13 din Legea nr. 241/2005 cu privire la inculpatul A..

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen.. l-a obligat pe inculpat A. la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli judiciare către stat.

S-a reţinut că inculpatul A., în perioada octombrie 2010 - martie 2015, în calitate de administrator al SC B. SRL, a prejudiciat bugetul general consolidat al statului, cu suma totală de 2.205.116,38 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 880.116,20 RON şi taxă pe valoare adăugată în sumă de 1.325.000,18 RON, prin neevidenţierea în actele contabile ale societăţii a tuturor operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor aferente.

2. Hotărârea instanţei de apel

Prin Decizia penală nr. 429 din 30 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, au fost admise apelurile declarate de apelantul - intimat inculpat A. şi de apelanta - parte civilă A.N.A.F. - D.R.F.P. Ploieşti - A.J.F.P. Giurgiu împotriva Sentinţei penale nr. 258/27.07.2020 a Tribunalului Giurgiu, secţia penală, Cauze Generale, pronunţate în Dosarul nr. x/2018.

A fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

În baza art. 396 alin. (2) şi 10 C. proc. pen.. şi art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. a fost condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani şi 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen.., cu reţinerea art. 1.357 C. civ. a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă A.N.A.F. - D.R.F.P. Ploieşti - A.J.F.P. Giurgiu în contradictoriu cu inculpatul.

A fost obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 57.592,38 RON cu titlu de daune materiale, la care s-au adăugat accesorii calculate conform Codului de procedură fiscală, constatând că pentru restul prejudiciului, în cuantum de 2.147.524 RON debit principal, partea civilă deţine titlu executoriu.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate în măsura în care nu contraveneau deciziei.

3. Hotărârea atacată cu recurs în casaţie

Împotriva Deciziei penale nr. 429 din 30 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, inculpatul A. a declarat recurs în casaţie.

În cererea scrisă, aflată la dosar, a fost invocat temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., solicitându-se admiterea recursului în casaţie, şi pe fond, casarea în parte a hotărârii atacate şi înlăturarea greşitei aplicări a legii.

În motivele scrise, a susţinut că prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi faţă de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel. De regulă, se consideră că o pedeapsă depăşeşte limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute pentru o anumită infracţiune.

Există însă situaţii în care limitele speciale suferă modificări, în cadrul limitelor generale, ca şi consecinţă a reţinerii unor împrejurări care au drept consecinţă reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă.

Aceste împrejurări ţin de individualizarea legală a pedepsei şi pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (circumstanţele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracţiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc), dar pot fi şi de natură procesuală (judecarea cauzei în procedura recunoaşterii învinuirii).

În speţă, a fost condamnat în baza art. 9 alin. (1) lit. b) şi art. 2 din legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, deoarece a avut calitate de administrator al SC B. SRL. Aşadar, i s-a imputat ca şi faptă - omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale.

Ultima factură emisă şi care nu a fost înregistrată în contabilitatea societăţii a fost la 19.12.2013 către C. SRL.

În consecinţă, factura trebuia înregistrată în evidenţele contabile ale societăţii la momentul emiterii.

Instanţa de apel a reţinut greşit că infracţiunea nu s-ar fi epuizat odată cu data emiterii ultimei facturi, respectiv 19.12.2013, ci la data la care avea obligaţia să declare veniturile, respectiv 25.03.2014.

S-a solicitat să se constate că raţionamentul instanţei de apel era greşit, întrucât, numai în ipoteza în care ar fi înregistrat factura şi venitul aferent, s-ar fi consumat infracţiunea de evaziune fiscală la momentul la care avea obligaţia legală să-l declare, însă în această ipoteză se realizează situaţia prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005, respectiv - ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile.

În cauză, sub aspectul epuizării, nu sunt incidente dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal - contribuabilii au obligaţia să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor. Cert, infracţiunea s-a epuizat în 2013 fiind incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 82/1991 (legea contabilităţii), conform cărora orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, iar documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Or, chiar articolul invocat face distincţie între momentul efectuării operaţiunii şi înregistrarea în contabilitate a acesteia, doar acesta din urmă având relevanţă din perspectiva infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

Cum infracţiunea s-a epuizat până la intrarea în vigoare a C. pen. 2009, instanţa de apel trebuia să facă individualizarea pedepsei în baza vechiul C. pen.

Ca o consecinţă a aplicabilităţii vechiul C. pen., instanţa de apel trebuia să aibă în vedere succesiunea de modificări ale Legii nr. 241/2005 în perioada 2010 - 2014, astfel încât trebuia aplicată forma Legii nr. 241/2005 anterioară Legii nr. 50/2013 şi C. pen. 1969.

IV. Examinând recursul în casaţie, se constată că acesta este nefondat.

Analizând recursul în casaţie, din perspectiva motivului de recurs în casaţie privind aplicarea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se constată că nu este întemeiat.

Examinarea unei cauze în recurs în casaţie nu poate conduce la reformarea situaţiei de fapt reţinută de către instanţele care au soluţionat fondul acuzaţiilor penale, instanţa de recurs putând verifica corecta încadrare juridică a faptei din perspectiva corespondenţei elementelor faptice reţinute în hotărârea recurată cu elementele constitutive ale infracţiunilor, fără ca prin aceasta să procedeze la analiza sau la reaprecierea situaţiei de fapt, cu consecinţa redozării pedepselor.

Cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu permite cenzurarea instituţiilor penale sau procesual penale reţinute prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei acestor instituţii, precum cauzele de reducere a pedepsei, concursul de infracţiuni, aplicarea legii penale mai favorabile, încadrarea juridică, etc.

În cauză, recurentul invocă nelegalitatea pedepsei din perspectiva legii aplicabile reţinute de instanţa de apel, raportat la momentul epuizării infracţiunii de evaziune fiscală, reţinut greşit în opinia apărării că ar fi la data la care inculpatul avea obligaţia să declare veniturile respectiv 25.03.2014, în realitate fiind odată cu data emiterii ultimei facturi, respectiv 19.12.2013.

Prin urmare, instanţa de apel trebuia să facă individualizarea pedepsei în baza Legii nr. 241/2005 anterioară Legii nr. 50/2013 şi C. pen. 1969.

Verificând conformitatea deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, Înalta Curte constată că pedeapsa principală de 4 (patru) ani şi 8 (opt) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată aplicată de instanţa de apel inculpatului A. a fost stabilită cu respectarea dispoziţiilor legale, prin raportare la încadrarea juridică reţinută în cauză.

În ce priveşte critica recurentului inculpat, care a solicitat să se constate că infracţiunea de evaziune fiscală săvârşită în formă continuată are un alt moment al epuizării, anterior celui reţinut de instanţă şi, prin urmare, altă lege era aplicabilă din perspectiva individualizării pedepsei, Înalta Curte constată că nu este întemeiată.

În actualul cadru procesual instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţele ordinare, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, însă nu poate proceda la o reevaluare a materialului probator sau la stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Or, stabilirea momentului epuizării activităţii infracţionale a inculpatului presupune o analiză şi evaluare a probatoriului, cu consecinţa stabilirii unei eventuale alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, aspect care nu poate fi cenzurat în această cale extraordinară de atac.

Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Starea de fapt reţinută în cauză nu poate fi modificată pe calea recursului în casaţie, astfel că o eventuală reevaluare a conţinutului mijloacelor de probă nu ar putea fi valorificată în contextul niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 438 din C. proc. pen., în condiţiile în care recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Pentru aceste considerente, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., instanţa va respinge ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 429 din data de 30 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 429 din data de 30 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.

GGC - GV