Judicial liquidator's abuse of service: requirement to violate a primary law attribute and status as public official

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A., constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 126 din 28 octombrie 2016, Curtea de Apel Bacău, printre altele, a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa rezultantă de 5 ani, 11 luni şi 10 zile închisoare pentru săvârşirea în concurs real a 2 (două) infracţiuni de abuz în serviciu prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din C. pen. şi o infracţiune de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) din C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a desfăşura activitatea de lichidator judiciar) şi k din C. pen., pe o durată de 3 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) (dreptul de a desfăşura activitatea de lichidator judiciar) şi k din C. pen.

Pe latură civilă, în baza art. 19 şi art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 998 şi 1003 din C. civ. (1864), a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.C. B. S.A. şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul A., în solidar cu inculpaţii C. şi D. I.P.U.R.L., să plătească părţii civile suma de 565.585,12 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 16.322 RON, cu titlu de daune materiale, în solidar cu inculpata D. I.P.U.R.L.

În baza art. 289 alin. (3) din C. pen., a fost confiscată de la inculpatul A. suma de 93.925 RON, primită cu titlu de mită de la inculpatul C..

Au fost menţinute măsura sechestrului asigurător şi măsura asigurătorie a popririi instituite prin ordonanţele procurorului din datele de 28 octombrie 2015 şi, respectiv, 11 noiembrie 2015.

A fost obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 alin. (1), (2) din C. proc. pen.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, printre alţii, şi inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 386/A din 07 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, printre altele, Înalta Curte de Casaţie, secţia penală, a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 126 din 28 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a desfiinţat hotărârea atacată în ceea ce îl priveşte pe acesta şi, pe fond, rejudecând, a descontopit pedeapsa principală rezultantă de 5 ani, 11 luni şi 10 zile închisoare, a repus în individualitatea lor pedepsele componente, iar în temeiul art. 386 din C. proc. pen. a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A., din două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din C. pen., într-o singură infracţiune de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. şi la pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din C. pen., pe o durată de 3 ani.

În temeiul art. 91 din C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată inculpatului pe durata unui termen de încercare de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 92 alin. (1) din C. pen.

Pe durata termenului de supraveghere, a fost obligat inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) şi (3) din C. pen.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 93 alin. (5) din C. pen. şi art. 96 din C. pen., cu privire la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (2) din C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că faptele inculpatului A., care, în calitate de lichidator judiciar al S.C. B. S.A., în perioada iulie 2010 - iulie 2011, a întocmit în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 (art. 23, art. 25 lit. l) raportat la art. 12), cu consecinţa prejudicierii patrimoniului societăţii debitoare şi procurarea unui folos necuvenit inculpatului C., dar şi pentru D. S.P.R.L. Oneşti, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii unice de abuz în serviciu, în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi art. 35 alin. (1) C. pen., calificare juridică ce nu poate fi, însă, reţinută ca atare de Înalta Curte (respectiv prin includerea şi a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen.), în lipsa apelului declarat de Parchet, întrucât i s-ar agrava inculpatului situaţia în propria cale de atac, lucru ce nu este permis de dispoziţiile art. 418 din C. proc. pen.

În fapt, instanţa de control judiciar a reţinut că în perioada 31 decembrie 2006 - 22 februarie 2008, D. I.P.U.R.L. Oneşti a avut ca unic asociat pe C., practician în insolvenţă, tatăl inculpatului C. Prin contractul de societate din 22 februarie 2008, întreprinderea profesională unipersonală a fost transformată în societate civilă profesională prin cooptarea lui A., avocat în cadrul Baroului Bacău, care a devenit practician în insolvenţă coordonator, acesta fiind deţinătorul a 30% din capitalul social, în timp ce C., ca asociat majoritar, avea o cotă de 70% din capitalul social . La data de 19 martie 2012, C. s-a retras din societate, inculpatul A. devenind unic asociat în cadrul D. I.P.U.R.L.

Prin Sentinţa civilă nr. 2540 din 6 octombrie 2003, pronunţată de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. x/2003, D. I.P.U.R.L. a fost numită administrator judiciar al S.C. B. S.A., iar prin încheierea aceleiaşi instanţe din data de 22 ianuarie 2004, a fost desemnată lichidator judiciar pentru societate, calitate pe care inculpata persoană juridică a avut-o şi la data săvârşirii faptelor ce formează obiectul cauzei.

La data de 27 iulie 2010, D. S.P.R.L., prin inculpatul A., a depus, la Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău (nr. în format vechi 4941/2003), Raportul nr. x din 23 iulie 2010, asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor, şi planul de distribuire nr. 502 din 23 iulie 2010 pentru debitoarea S.C. B. S.A.. În cuprinsul raportului s-a menţionat că, în perioada 1 mai 2007 - 30 iunie 2010, s-a încasat suma totală de 3.617.063,47 RON, din care, potrivit art. 123 pct. 1 din Legea privind procedura insolvenţei, urmau să fie deduse, printre altele, suma de 637.785,50 RON reprezentând "contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorariu avocat, aprobate de adunarea creditorilor" şi suma de 16.322 RON reprezentând "contravaloare deplasări ale lichidatorului judiciar şi ale colaboratorilor acestuia, conform actelor contabile", rămânând a se distribui creditorilor, după alte deduceri şi calcule, suma de 2.356.299,95 RON.

Urmare a contestării raportului de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău, creditor al S.C. B. S.A, sub aspectul cheltuielilor în sumă de 637.785,50 RON, prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. x/2003 (executorie de la data pronunţării şi definitivă la 22 martie 2011 prin respingerea recursului promovat de D. S.P.R.L.prin Decizia civilă nr. 473 din 22 martie 2011 a Curţii de Apel Bacău), s-a dispus ca lichidatorul să modifice parţial Raportul nr. x din 23 iulie 2010 asupra fondurilor obţinute şi Planul de distribuire între creditori nr. 502 din aceeaşi dată, în sensul că:

"suma de 16.322 RON, reprezentând contravaloare deplasări ale lichidatorului judiciar şi ale colaboratorilor săi, nu poate fi dedusă din fondurile încasate, aşa încât urmează a fi distribuită creditorilor; în loc de suma de 637.785,50 RON, reprezentând contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorariu avocat, va fi dedusă doar suma de 145.838 RON, diferenţa de 491.947,50 RON urmând a fi distribuită creditorilor".

În motivare, s-a reţinut că, de principiu, este posibil ca lichidatorul să desemneze persoane de specialitate inclusiv pentru asistenţă juridică (conform art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006), însă atât numirea, cât şi nivelul remuneraţiei acestor persoane trebuie încuviinţate potrivit art. 23 din legea insolvenţei, care reprezintă reglementarea generală a posibilităţii angajării unor persoane de specialitate, or lichidatorul nu a făcut dovada că s-ar fi încuviinţat de comitetul creditorilor sau de judecătorul sindic angajarea unor avocaţi, motiv pentru care onorariile achitate acestora nu au putut fi considerate creanţe încadrate la art. 123 pct. 1 coroborat cu art. 23 din Legea nr. 85/2006.

Deopotrivă, s-a avut în vedere şi faptul că avocaţii A. şi C. sunt chiar practicienii în insolvenţă ce au înfiinţat societatea D. S.P.R.L.

S-a mai reţinut că, încă de la momentul soluţionării contestaţiei promovate de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău împotriva Raportului nr. x din 23 iulie 2010 şi a planului de distribuţie nr. 502 din aceeaşi dată, judecătorul sindic a constatat că întocmirea acestor acte specifice lichidării s-a realizat de către inculpatul A. cu încălcarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la acea dată.

În continuare, s-a reţinut că anterior soluţionării contestaţiei ce viza deducerea unor sume cu titlu de onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare, deşi se cunoştea despre promovarea acesteia, D. S.P.R.L. a achitat din conturile S.C. B. S.A. către Cabinetul de Avocat C. (numele inculpatului C. de la acel moment) sumele de 100.000 RON, printr-un ordin de plată din 16 noiembrie 2010, cu menţiunea "onorariu" 50.000 RON, conform chitanţei fiscale din data de 26 noiembrie 2010 reprezentând "c/v fact. 66/2009" 199.126 RON, în 2 decembrie 2010, prin virament bancar, reprezentând "onorariu" .

Suma de 100.000 de RON, primită la 16 noiembrie 2010 de către Cabinetul de Avocat C. cu titlu de onorariu, a fost transferată în aceeaşi zi într-un cont personal al inculpatului C., din care, în aceeaşi dată, a fost virată suma de 23.550 RON într-un cont deschis pe numele lui A., iar suma de 7.850 RON în contul prietenei acestuia, E. Acelaşi traseu l-a urmat şi suma de 199.126 RON, care a fost transferată în totalitate, în aceeaşi zi în care a fost primită cu titlu de onorariu, respectiv la data de 2 decembrie 2010, în contul personal al lui C., de unde, tot în aceeaşi zi, a fost virată suma de 46.894 RON în contul lui A. şi suma de 15.631 RON în contul lui E.

S-a mai observat că la data de 18 aprilie 2011, la sediul D. S.P.R.L. din Oneşti, a avut loc adunarea creditorilor S.C. B. S.A., prilej cu care a fost aprobată înlocuirea din comitetul creditorilor a S.C. F. S.A. cu S.C. G. S.R.L., iar lichidatorul judiciar a prezentat măsura suspendării distribuirii sumelor până la soluţionarea irevocabilă a unei contestaţii formulate de un creditor împotriva tabelului definitiv, cele două măsuri fiind contestate de către D.G.F.P. Bacău la datele de 20 şi 21 aprilie 2011. Prin încheierea Tribunalului Bacău din 13 mai 2011, a fost admisă contestaţia Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bacău şi s-a anulat măsura suspendării distribuirii sumelor luată de lichidatorul judiciar în data de 18 aprilie 2011, reţinându-se, în esenţă, că respectiva măsură nu are nicio bază legală şi că lichidatorul nu are vreun drept de apreciere cu privire la oportunitatea distribuţiei.

Subsecvent, s-a reţinut că prin deciziile comitetului creditorilor din 28 aprilie 2011 luate la iniţiativa inculpatului A., s-a realizat, în fapt, validarea retroactivă a Contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009 încheiat între Cabinetul de avocat C. şi S.C. B. S.A., reprezentată de lichidator judiciar, ce fusese invocat de acesta ca temei al plăţii sumelor de bani cu titlu de onorariu către avocat, nesocotindu-se, astfel, dispoziţiile judecătorului sindic şi autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău, prin care se stabilise, în mod irevocabil, că sumele reprezentând cheltuieli cu onorariul avocaţial şi deplasări la instanţă nu au fost încuviinţate de comitetul creditorilor/judecătorul sindic, respectiv dovedite cu documente justificative.

Prin încheierea din 8 februarie 2012 a Tribunalului Bacău, a fost admisă contestaţia formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău împotriva hotărârii adunării creditorilor din 18 aprilie 2011 privind înlocuirea unui membru al comitetului creditorilor şi, în consecinţă, a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, contestaţia aceluiaşi creditor împotriva procesului-verbal al comitetului creditorilor din data de 28 aprilie 2011, arătându-se că cele aprobate în această ultimă şedinţă nu mai au niciun efect.

În şedinţa de judecată din 17 iunie 2011, stabilită în Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău, după finalizarea dezbaterilor, dar tot în şedinţa publică, inculpatul A. a depus la dosar Raportul nr. x din 14 iunie 2011 asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea creanţelor şi planul de distribuţie pentru debitoarea S.C. B. S.A., în care se prevedea deducerea sumei de 608.464 RON, reprezentând "contravaloare prestări servicii legate de executări, evaluări, expertize, contabilitate, onorar avocat, aprobate de adunarea creditorilor", confirmate de creditori şi de judecătorul sindic, cuantumul cheltuielilor de deplasare rămânând acelaşi cu cel menţionat în Raportul nr. x din 23 iulie 2010, respectiv 16.322 RON, "conform actelor contabile" .

Din actele de la dosar, a rezultat că S.C. B. S.A., prin D. S.P.R.L., a mai achitat către Cabinetul de Avocat C. suma de 134.709 RON printr-un ordin de plată din data de 25 iulie 2011, cu menţiunea "onorariu avocat", precum şi suma de 81.749,12 RON, conform chitanţei fiscale din 29 iulie 2011 reprezentând "c/val fact. 2/20.07.2011" .

Prin încheierea din 16 noiembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. x/2003 (definitivă prin Decizia civilă nr. 154 din 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a respins recursul formulat de D. S.P.R.L.), Tribunalul Bacău a dispus înlocuirea lichidatorului judiciar D. S.P.R.L. Oneşti, reţinând că din culpa acestuia banii nu au fost distribuiţi creditorilor, deşi a trecut un an şi cinci luni de la data la care suma a fost încasată (07 iunie 2010), "culpa aparţinându-i în exclusivitate, datorită nelegalităţii cheltuielilor procedurale efectuate de practicianul în insolvenţă, datorită nelegalei suspendări a distribuirii sumelor în dauna creditorilor, datorită nerespectării hotărârilor judecătoreşti". În cuprinsul motivării, judecătorul sindic a mai arătat că "deşi se putea trece la distribuirea sumelor în urma rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti (n.n. a Sentinţei civile nr. 1457 din 17 decembrie 2010), în mod greşit lichidatorul a procedat la întocmirea unui nou plan de distribuţie, care nici măcar nu a fost pus în discuţia creditorilor".

Verificând înscrisurile cauzei, s-a observat că nici în dosarul de lichidare (preluat ca urmare a încheierii din data de 16 noiembrie 2011 a Tribunalului Bacău de către H. S.P.R.L.) şi nici în Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău nu a putut fi identificată vreo hotărâre a adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor S.C. B. S.A., anterioară datei de 28 aprilie 2011, privind aprobarea angajării de avocaţi de către lichidatorul judiciar D. S.P.R.L. ori rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar ce figurează a fi aprobate în şedinţa din data de 28 aprilie 2011 şi nici contractele de asistenţă juridică în temeiul cărora s-au efectuat plăţile către avocaţii A. şi C.

Abia ulterior formulării plângerii penale, inculpatul C. a depus la dosarul de urmărire penală copia Contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009, încheiat între Cabinetul de avocat C. şi S.C. B. S.A., reprezentată de A., având ca obiect consultanţă, redactare acte, asistare, reprezentare în dosarele în care D. S.P.R.L. reprezenta societatea lichidată la instanţele din Braşov în legătură cu creanţa asupra S.C. I. S.A. Oneşti, în cuprinsul căruia se menţiona că onorariul stabilit a fost de "10% din suma efectiv încasată din care 50.000 RON se achită avans", precum şi "onorariu succes 5% din suma efectiv încasată" .

Premergător examinării legalităţii şi temeiniciei sentinţei penale atacate, cu referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că, exceptând infracţiunea de dare de mită (în cazul căreia C. pen. anterior prevede limite de pedeapsă mai reduse decât cele stabilite de legea în vigoare), pentru celelalte infracţiuni ce formează obiectul acuzaţiei penale, noile dispoziţii ale C. pen. şi ale Legii nr. 78/2000 apar ca fiind mai blânde atât sub aspectul condiţiilor de incriminare, cât şi al regimului sancţionator.

Analizând situaţia de fapt anterior expusă în acest context, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, a constatat că probele administrate în cauză pe parcursul procesului penal dovedesc atât încălcarea cu rea credinţă de către inculpatul A. (practician în insolvenţă coordonator al D. I.P.U.R.L.) a normelor Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în forma în vigoare la data faptelor, cât şi înţelegerea anterioară a acestuia cu inculpatul C. cu privire la modul intenţionat defectuos de conducere a procedurilor de lichidare vizând S.C. B. S.A.

Prin urmare, contrar susţinerilor apelantului, instanţa de apel a reţinut, din examinarea dispoziţiilor art. 23 coroborat cu art. 25 lit. g) din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, că, pentru numirea şi remunerarea avocaţilor, lichidatorul trebuia să respecte obligaţiile instituite de acelaşi text de lege cu privire la modul de desemnare şi nivelul remuneraţiei, or inculpatul A. a întocmit Raportul nr. x din 23 iulie 2010 referitor la fondurile obţinute prin lichidare şi din încasarea creanţelor şi planul de distribuţie nr. 502 din aceeaşi dată cu încălcarea acestora, întrucât nu a existat încuviinţarea comitetului creditorilor sau a judecătorului sindic pentru a contracta serviciile de asistenţă juridică şi pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare ale lichidatorului, aspect constatat, de altfel, şi de Tribunalul Bacău în considerentele Deciziei nr. 1467 din 17 decembrie 2010.

Totodată, s-a mai reţinut că extrasele din Buletinul procedurilor de insolvenţă depuse la dosar în cursul cercetării judecătoreşti în apel nu pot dovedi, în contra dispoziţiilor legale, că angajarea serviciilor avocaţiale de către reprezentantul debitorului insolvent (lichidator) nu ar fi supusă aprobării comitetului creditorilor, ci doar faptul că în cadrul procedurilor de insolvenţă practicianul în insolvenţă poate angaja un avocat.

Pe de altă parte, s-a observat că suma de 565.585,12 RON a fost plătită către Cabinetul de avocat C. având ca justificare existenţa Contractului de asistenţă juridică nr. x din data de 12 iunie 2009, în care, la articolul "onorariu", se prevedea că "onorariul convenit este în cuantum de 10% din suma efectiv încasată din care 50.000 RON se achită avans" (punctul 2.1), precum şi existenţa unui "onorariu succes 5% din suma efectiv încasată" (punctul 2.2), astfel încât întregul onorariu menţionat a fost stabilit în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei (suma efectiv încasată) deşi art. 134 din Statutul avocaţilor interzicea în mod expres acest lucru (dispoziţii cunoscute de inculpaţii A. şi C.).

Totodată, Înalta Curte a constatat că declaraţiile inculpatului C. referitoare la cuantumul onorariului avocaţial sunt contrazise de actele dosarului, din care reiese că suma efectiv recuperată de la S.C. I. S.A. a fost de 3.491.266,29 RON (şi nu 48.000.000 RON cum a menţionat inculpatul), iar onorariul stabilit prin contractul de asistenţă juridică era de 15% din respectiva sumă (şi nu 10%), rezultând un cuantum de 523.689,94 RON, şi nu de 565.585,12 RON, cât a fost achitat conform documentelor de plată ataşate.

Deopotrivă, s-a notat că, deşi cunoştea că atât raportul nr. x din 23 iulie 2010, cât şi planul de distribuţie ataşat acestuia nr. 502 din aceeaşi dată au fost contestate de către D.G.F.P. Bacău, în calitate de creditor al S.C. B. S.A., încă din 13 august 2010 (întrucât a fost citat pentru soluţionarea acesteia şi chiar a depus întâmpinare la Dosarul nr. x/2003), inculpatul A. a procedat, la datele de 6 şi 26 noiembrie 2010 şi 2 decembrie 2010, deci anterior soluţionării contestaţiei (la 17 decembrie 2010), la efectuarea unor plăţi cu titlu de onorariu avocaţial către Cabinetul de avocat C., aspect care, în opinia instanţei de apel, dovedeşte intenţia primului de a produce un prejudiciu părţii civile S.C. B. S.A. şi de a procura, corelativ, un folos necuvenit inculpatului C. Ca urmare, deşi reale susţinerile inculpatului A., în sensul că la data efectuării acestor plăţi nu exista nicio hotărâre care să fi anulat Raportul nr. x din 23 iulie 2010 şi planul de distribuţie nr. 502 din 23 iulie 2010, la fel de adevărat este şi faptul că avea cunoştinţă despre contestaţia promovată, care, aşa cum s-a arătat anterior, era înregistrată şi depusă la dosarul Tribunalului Bacău încă din 13 august 2010, aşa încât avea posibilitatea reală de a-şi da seama că face o plată a cărei legalitate era contestată.

S-a mai reţinut că demersurile inculpatului A. de a-l avantaja pe inculpatul C. şi de a prejudicia partea civilă au continuat şi ulterior rămânerii irevocabile a Sentinţei civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău, în condiţiile în care, deşi prin această hotărâre s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, ca suma de 491.947,50 RON să fie distribuită creditorilor, acesta a convocat, la 28 aprilie 2011, o şedinţă a comitetului creditorilor care să aprobe atât cheltuielile cu onorariile avocaţiale, cât şi pe cele de deplasare în valoare de 16.322 RON, aspectele menţionate în cuprinsul procesului-verbal încheiat cu acel prilej fiind infirmate de martorii care l-au semnat.

Mai mult, inculpatul a întocmit un nou raport asupra fondurilor obţinute din lichidare şi planul de distribuire a acestora (nr. 311 din 14 iunie 2011), în care a menţionat deducerea unei sume uşor mai mici pentru onorarii (608.464 RON) şi a aceleiaşi sume pentru cheltuieli de deplasare (16.322 RON), deşi, prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, judecătorul sindic a dispus modificarea raportului iniţial (nr. 501 din 23 iulie 2010) şi, în consecinţă, distribuirea sumelor de 491.947,50 RON şi 16.322 RON către creditori, fiind, astfel, evidentă reaua credinţă a apelantului în întocmirea actelor specifice procedurii de lichidare.

Instanţa de apel a reţinut că, acţionând în această manieră, inculpatul A. a încălcat flagrant dispoziţiile judecătorului sindic date prin sentinţa civilă menţionată, cu toate că, potrivit art. 25 lit. l) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la acel moment, avea obligaţia de a îndeplini orice sarcină trasată prin încheiere (care potrivit art. 12 din Legea nr. 85/2006 este definitivă şi executorie) de organul judiciar, fapt constatat şi prin încheierea din 16 noiembrie 2011 a Tribunalului Bacău, pronunţată în Dosarul nr. x/2003 în care s-a consemnat că "din culpa lichidatorului banii nu au fost distribuiţi creditorilor, deşi a trecut un an şi 5 luni, culpa aparţinându-i în exclusivitate, datorită nelegalităţii cheltuielilor procedurale efectuate de practicianul în insolvenţă, datorită nelegalei suspendări a distribuirii sumelor în dauna creditorilor, datorită nerespectării hotărârilor judecătoreşti".

Contrar susţinerilor apărării apelantului A., la termenul din 17 iunie 2011, judecătorul sindic nu a constatat că acesta şi-a îndeplinit sarcinile trasate anterior, ci, luând act că lichidatorul judiciar a depus planul de distribuţie până la sfârşitul şedinţei, a apreciat că nu se mai impunea amendarea acestuia.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că plăţi cu titlu de onorariu avocaţial au fost efectuate de A. şi în luna iulie 2011, deşi acesta cunoştea că a fost contestat şi Raportul nr. x din 14 iunie 2011, că măsura de suspendare a executării distribuirii sumelor către creditori, pe care o luase în calitate de lichidator al S.C. B. S.A., a fost anulată prin Sentinţa nr. 657 din 13 mai 2011 a Tribunalului Bacău, pronunţată în Dosarul nr. x/2003 şi că, la 17 iunie 2011, în acelaşi dosar, D.G.F.P. Bacău a solicitat judecătorului sindic să se sesizeze din oficiu cu privire la înlocuirea D. S.P.R.L. (forma în care îşi exercita la acel moment profesia de practician în insolvenţă, fiind şi coordonator) din calitatea de lichidator, aspect care dovedeşte o dată în plus rezoluţia inculpatului de a prejudicia partea civilă şi, corelativ, de a procura un folos necuvenit lui C.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că nu poate primi apărarea inculpaţilor A. şi C. în sensul că hotărârea luată la 28 aprilie 2011 de comitetul creditorilor nu a fost atacată în condiţiile art. 17 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 (respectiv la adunarea creditorilor), această împrejurare neavând nicio relevanţă atâta timp cât măsurile luate în şedinţa de la acea dată (respectiv aprobarea rapoartelor lichidatorului judiciar referitoare la angajarea avocaţilor A. şi C., onorariile aferente dosarelor pentru recuperare de debite datorate acestora şi decontarea cheltuielilor reprezentând deplasarea lichidatorului şi a colaboratorilor acestuia) au fost contestate la instanţă (oral în şedinţa publică din 17 iunie 2011 şi, în scris, la 22 iunie 2011) de către unul dintre creditori (Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bacău), astfel încât era evident că, la momentul efectuării plăţilor, exista un dubiu cu privire la legalitatea acestora.

În ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de inculpatul A., s-a mai reţinut ca fiind relevant şi faptul că, până la momentul înlocuirii D. I.P.U.R.L. din calitatea de lichidator al părţii civile, acesta nu a procedat la distribuirea sumei încasate în luna iunie 2010 de la S.C. I. S.A., fapt constatat de către judecătorul sindic prin încheierea din 16 noiembrie 2011 pronunţată în Dosarul nr. x/2003 al Tribunalului Bacău (irevocabilă prin Decizia nr. 154 din 3 februarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, prin respingerea recursului D. I.P.U.R.L.), care, apreciind nelegale măsurile luate de lichidator ulterior întocmirii raportului şi planului de distribuire din luna iulie 2010, a dispus desfiinţarea acestora.

S-a constatat, aşadar, că, în exercitarea atribuţiilor de lichidator al părţii civile S.C. B. S.A., inculpatul A. nu a fost preocupat de achitarea creanţelor creditorilor debitoarei înscrişi la masa credală, ci de plata serviciilor de asistenţă juridică prestate de inculpatul C., cu care, potrivit propriilor declaraţii şi ale martorului C., tatăl celui din urmă, se afla de mai mulţi ani în relaţii de prietenie şi colaborare, iar la data faptelor îşi desfăşura activitatea profesională în acelaşi birou, precum şi de plata propriilor cheltuieli de deplasare.

În ceea ce priveşte normele încălcate cu prilejul întocmirii actelor specifice profesiei de lichidator al părţii civile S.C. B. S.A., Înalta Curte a constatat că, deşi în cuprinsul actului de sesizare s-a făcut trimitere generală la dispoziţiile Legii nr. 85/2006, din modul de expunere a faptelor în rechizitoriu rezultă clar normele legale nesocotite, făcându-se trimitere expresă la încălcările constatate prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău şi menţionându-se expres că au fost nesocotite dispoziţiile judecătorului sindic.

Prin urmare, s-a reţinut că inculpaţii A. şi D. I.P.U.R.L. au cunoscut încă de la momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău că întocmirea raportului nr. x din 23 iulie 2010 şi, respectiv, a Planului de distribuire nr. 502 din 23 iulie 2010 s-a realizat cu nesocotirea art. 23 din Legea nr. 85/2006. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte convocarea, la data de 28 aprilie 2011, a comitetului creditorilor, pe baza deciziei căruia a fost ulterior elaborat raportul nr. x din 14 iunie 2011, cu încălcarea dispoziţiei judecătorului sindic dată prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 a Tribunalului Bacău (de modificare a raportului iniţial şi de distribuire către creditori a sumelor precizate de organul judiciar), cu atât mai mult cu cât, aşa cum deja s-a arătat, nelegalitatea măsurilor dispuse de practicianul în insolvenţă după luna iulie 2010 a condus la înlocuirea D. S.P.R.L. din calitatea de lichidator judiciar al S.C. B. S.A., prin încheierea din 16 noiembrie 2011 a Tribunalului Bacău, şi anularea tuturor măsurilor respective.

Ca urmare, Înalta Curte a admis apelul declarat de inculpatul A. şi a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina acestuia, din două infracţiuni de abuz în serviciu, prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din C. pen., într-o singură infracţiune de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din C. pen., fără, însă, a reţine forma continuată.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că în mod eronat judecătorul fondului a apreciat că faptele inculpatului A. îmbracă forma infracţiunii continue, în condiţiile în care rezoluţia infracţională cu care acesta a acţionat a fost unică, fiind concretizată în întocmirea, la date diferite, a unor acte specifice procedurii de lichidare cu încălcarea dispoziţiilor legale, având drept consecinţă prejudicierea părţii civile şi, corelativ, procurarea unor foloase necuvenite pentru sine şi pentru altul, fiecare act material în parte realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu.

În acord, însă, cu prima instanţă şi contrar susţinerilor apelantului inculpat A., cu trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme (Secţia penală, Decizia nr. 50/A din 16 februarie 2015), Înalta Curte a constatat că acesta, având calitatea de lichidator judiciar, îndeplinea condiţia cerută de lege pentru a avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., fiind funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din C. pen.

Astfel, inculpatul îndeplinea un serviciu public, respectiv lichidarea unei societăţi comerciale, activitate de interes public reglementată de lege şi supravegheată de instanţele judecătoreşti, iar învestirea sa în acest sens s-a făcut de către o autoritate publică, Tribunalul Bacău. Aşadar, s-a constatat că în persoana apelantului inculpat sunt întrunite cele două cerinţe obligatorii ce trebuie îndeplinite pentru a fi încadrat în categoria funcţionarilor publici asimilaţi, astfel cum acestea sunt definite de dispoziţiile art. 175 alin. (2) din C. pen. şi au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 766/22.10.2014, în sensul că, în categoria funcţionarilor publici asimilaţi, potrivit art. 175 alin. (2) din C. pen., "sunt incluşi particularii care primesc gestiunea unui serviciu public naţional sau local, economic sau sociocultural, devenind, astfel, de utilitate publică. Este vorba despre subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul persoanelor juridice de drept privat cu scop lucrativ: societăţi comerciale care, prin intermediul contractelor administrative, valorifică, în interesul colectivităţii, naţionale sau locale, după caz, bunurile şi serviciile publice."

Conceptul de "funcţie publică" se află în strânsă corelaţie cu noţiunea de "interes public", ambele urmărind satisfacerea interesului general. Prin urmare, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei are îndatorirea de a considera interesul public mai presus decât interesul personal.

Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii.

Raportând aceste consideraţii teoretice la datele concrete ale speţei, instanţa de apel a reţinut faptul că activitatea lichidatorului judiciar satisface o nevoie de interes general şi, ca urmare, intră în sfera serviciului de interes public, aspecte care rezultă, pe de o parte, din dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, conform cărora lichidatorul este practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat în condiţiile legii, desemnat să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată, şi să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau pe cele stabilite de instanţa de judecată, iar, pe de altă parte, din cele ale art. 46 din acelaşi act normativ, potrivit cărora Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România (UNPIR) este persoană juridică de utilitate publică, autonomă şi fără scop lucrativ, din care fac parte practicienii în insolvenţă, în condiţiile stabilite de ordonanţa de urgenţă.

În plus, învestirea lichidatorului judiciar pentru realizarea serviciului public are loc printr-o decizie a autorităţii luată conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 85/2006, respectiv prin numirea sa de către instanţa judecătorească în cadrul procedurii insolvenţei, procedură care este expres reglementată de lege.

Totodată, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, a reţinut că lichidatorul judiciar este practician în insolvenţă cu toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege, iar faptul că îşi exercită activitatea într-una din formele prevăzute de art. 4 din acelaşi act (cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi profesionale cu răspundere limitată - SPRL - şi întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată) nu conduce la pierderea acestei calităţi sau la absolvirea de răspundere în cauzele penale pentru îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor ce îi revin potrivit art. 25 din Legea nr. 85/2006.

Ca urmare, Înalta Curte a apreciat nefondate apărările inculpatului A. cu privire la neîntrunirea calităţii de subiect activ, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, invocate de acesta, nu sunt aplicabile în cauză de vreme ce art. 175 din C. pen. nu face trimitere la acest act normativ, ci se referă la persoanele care exercită o funcţie publică de orice natură. Aşadar, în sensul legii penale, astfel cum a statuat în mod constant literatura de specialitate şi practica judiciară, noţiunea de "funcţionar public" are o semnificaţie mai largă decât aceeaşi noţiune din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi a faptului că exigenţele de apărare a patrimoniului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. S-a reţinut că în acest sens este şi jurisprudenţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (Deciziile nr. 20/2014, publicată în M. Of. nr. 766/22.10.2014, nr. 26/2014, publicată în M. Of. nr. 24/13.01.2015, nr. 18/2017, publicată în M M. Of. nr. 545/11.07.2017).

Ca atare, s-a constatat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 258 din C. pen. (1969), de vreme ce inculpatul A. nu este un simplu funcţionar, ci are calitatea de funcţionar public asimilat, acesta fiind motivul pentru care în speţă nu sunt aplicabile nici prevederile art. 308 din C. pen., criticile apelantului sub acest aspect, circumscrise greşitei individualizări a pedepsei, neputând fi valorificate în sensul reducerii limitelor de pedeapsă.

Deopotrivă, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte a subliniat că atât în vechea reglementare, cât şi în noua codificare, forma de vinovăţie prevăzută de lege pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu este intenţia, care poate fi atât directă, cât şi indirectă, după cum subiectul activ a prevăzut că prin fapta sa abuzivă se va produce una din urmările cerute de lege, a urmărit ori a acceptat producerea acestora, expresia "cu ştiinţă" din conţinutul art. 246 din C. pen. (1969) neavând niciun efect sub aspect subiectiv, fiind folosită de legiuitor doar pentru a întări concluzia că fapta nu poate fi săvârşită din culpă.

În continuare, s-a notat că, aşa cum rezultă din conţinutul normativ al infracţiunii de abuz în serviciu, atât în vechea, cât şi în noua reglementare, subiectul activ al acesteia nu poate fi decât funcţionarul public, persoană fizică, în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 175 din C. pen., respectiv de art. 147 din C. pen. (1969).

De altfel, inclusiv vechea reglementare, definind noţiunea de funcţionar public în art. 147 din C. pen. (1969) prin raportare la art. 145 din C. pen. (1969), a avut în vedere o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în cadrul unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau alte persoane juridice de interes public, aceasta întrucât între funcţionarul public şi una din entităţile menţionate la art. 145 din C. pen. (1969) trebuia să existe anumite raporturi, precum cele de muncă, de numire ori de învestire într-o funcţie.

În plus, din interpretarea dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 86/2006, societatea profesională cu răspundere limitată (SPRL) şi întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată nu reprezintă altceva decât forme de exercitare a profesiei de către practicienii în insolvenţă, persoane fizice. S-a observat, astfel, că doar inculpatul A. avea calitatea de funcţionar public asimilat, iar nu şi inculpata persoană juridică D. I.P.U.R.L., care este societatea profesională în care primul a înţeles să îşi exercite profesia de lichidator, în calitate şi de coordonator al activităţii acesteia.

În ceea ce priveşte infracţiunea de luare de mită pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., Înalta Curte a constatat că deşi din probatoriul administrat a rezultat cu certitudine transferul sumei de 93.925 RON din contul inculpatului C. în cel al inculpatului A. şi al concubinei acestuia, cu referire la art. 289 alin. (1) şi art. 290 alin. (1) din C. pen., nu a rezultat că sumele de bani astfel transferate au fost remise cu titlu de contraprestaţie în vederea încălcării de către inculpat a atribuţiilor de serviciu.

În aceste condiţii, nefiind îndeplinită una din condiţiile de tipicitate a infracţiunilor de dare şi, respectiv, luare de mită, Înalta Curte a apreciat că se impune admiterea apelurilor declarate de inculpaţii A. şi C. şi achitarea acestora, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., faptele săvârşite nefiind prevăzute de legea penală.

Înalta Curte nu a dat, însă, curs solicitării inculpatului A. de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., acesta fiind incident doar atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă, ceea ce nu este cazul în speţă, de vreme ce transferul sumelor de bani există, nefiind dovedit titlul cu care au fost remise acestea.

Împotriva Deciziei penale nr. 386/A din 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul penal nr. x/2015, la data de 06 mai 2020, a declarat recurs în casaţie inculpatul A.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, recurentul a susţinut că fapta reţinută de instanţa de apel nu se circumscrie unei încălcări a unei atribuţii expres prevăzute de Legea nr. 85/2006.

În argumentarea acestei susţineri, recurentul a învederat că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituţională a restrâns în mod substanţial câmpul de aplicare a normelor ce incriminează abuzul în serviciu, stabilind în considerentele deciziei că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prevăzute în sarcina făptuitorului prin legislaţia primară.

Astfel, recurentul a învederat faptul că instanţa supremă a reţinut ca element material al infracţiunii de abuz în serviciu întocmirea Raportului nr. x din 23.07.2010 referitor la fondurile obţinute prin lichidare şi din încasarea creanţelor şi Planul de distribuţie nr. 502 din aceeaşi dată, fără a exista încuviinţarea comitetului creditorilor sau a judecătorului sindic pentru a contracta serviciile de asistenţă juridică şi pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare ale lichidatorului, cu referire la art. 23 din Legea nr. 85 din 2006.

Deopotrivă, recurentul a arătat că instanţa de apel a mai reţinut şi încălcarea dispoziţiilor judecătorului sindic date prin Sentinţa civilă nr. 1467/17.12.2010, deşi potrivit art. 25 lit. l) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la acel moment, acesta avea obligaţia de a îndeplini orice sarcină trasată prin încheiere.

Recurentul a arătat că nu a încălcat dispoziţiile menţionate, ci, în calitate de lichidator, a exercitat atribuţia privind recuperarea creanţelor conform art. 25 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 85/2006, text care permitea încheierea unor contracte de asistenţă juridică în acest scop.

Totodată, cu referire la art. 23 din Legea nr. 85/2006, în dezacord cu instanţa de apel, recurentul a susţinut că la acea dată avocaţii nu erau încadraţi, în mod expres, în categoria persoanelor de specialitate, această modificare legislativă intervenind odată cu modificarea legii insolvenţei în anul 2014 (art. 61 din Legea nr. 85/2014, în vigoare din data de 28 iunie 2014).

În acest context, recurentul a mai arătat că deşi Înalta Curte a constatat că în rechizitoriu s-a făcut o trimitere generală la dispoziţiile Legii nr. 85/2006, în concret i se impută încălcările constatate prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, care nu pot avea caracterul de autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, conform art. 28 alin. (2) din C. proc. pen.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel nu a stabilit în mod expres atribuţia legală încălcată de către recurent, având în vedere că angajarea unui avocat şi achitarea onorariilor aferente serviciilor prestate nu se regăsesc printre atribuţiile expres prevăzute în sarcina unui lichidator judiciar.

De altfel, cu referire la art. 25 lit. l) din Legea nr. 85/2006 coroborat cu Deciziile Curţii Constituţionale nr. 405/15.06.2016 şi nr. 392/06.06.2017, recurentul a susţinut că pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu se impune ca făptuitorul să încalce o dispoziţie prevăzută de legislaţia primară.

Or, în opinia recurentului, o dispoziţie a judecătorului sindic, chiar dacă este dată în baza unui text de lege, nu poate fi asimilată unei dispoziţii a legislaţiei primare, deoarece judecătorul sindic "nu face legea", ci doar o aplică.

În concluzie, recurentul a susţinut că nu orice încălcare a unei dispoziţii cuprinse într-o lege primară echivalează cu existenţa infracţiunii de abuz în serviciu, ci doar a celor care prevăd expres atribuţiile persoanei acuzate.

În continuare, recurentul a susţinut că atât raportul privind sumele recuperate, cât şi planul de distribuire a acestora respectă dispoziţiile art. 122 din Legea nr. 85/2006, iar prin decizia atacată nu au fost evidenţiate aspecte de nelegalitate şi critică modalitatea neclară în care a fost stabilită data faptei, data presupusei încălcări a dispoziţiei legale (data perfectării contractului de asistenţă juridică - 12.06.2009) şi întocmirea actului în mod defectuos (23 iulie 2010), deşi în sarcina sa a fost reţinută o infracţiune unică.

În altă ordine de idei, recurentul a susţinut că nu are calitatea de subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 din C. pen., respectiv nu are calitatea de funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din C. pen.

Astfel, cu referire la considerentele instanţei de apel relativ la calitatea de funcţionar public a practicianului în insolvenţă, acesta a susţinut că opinia exprimată de către Înalta Curte în cadrul hotărârii atacate potrivit căreia natura de serviciu public rezultă din utilitatea publică a UNPIR (conform art. 46 alin. (1) din O.U.G. nr. 86/2006) este greşită, cu argumentarea că şi UNBR are caracter de utilitate publică şi, cu toate acestea, avocaţii nu sunt funcţionari publici (cu excepţia situaţiei în care atestă data, identitatea şi conţinutul unui act), context în care a evocat art. 38 şi art. 59 din Legea nr. 51/1995.

Mai mult, recurentul a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 46 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2006 care precizează faptul că "utilitatea publică nu se extinde şi asupra formelor de organizare profesională", susţinând că, implicit, utilitatea publică nu se extinde nici asupra practicienilor în insolvenţă, întrucât activitatea lichidatorului judiciar nu satisface o nevoie de interes general şi nu intră în sfera serviciului de interes public.

Prin urmare, arătând că nici Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 20/2014, prin care a statuat asupra modalităţii de interpretare a art. 175 alin. (1) şi (2) din C. pen. relativ la expertul judiciar, nu a definit sintagma "serviciu de interes public", recurentul a învederat că atribuţiile administratorului/lichidatorului judiciar stabilite prin legea insolvenţei se referă doar la un management specific care nu implică forţa publică şi care nu se poate circumscrie noţiunii de "act de justiţie".

Totodată, recurentul a învederat că prin Hotărârea nr. 2/2017 (publicată în Monitorul Oficial nr. 792/06.10.2017), pentru modificarea şi completarea Hotărârii Congresului Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România nr. 3/2007 privind aprobarea Statutului privind organizarea şi exercitarea profesiei de practician în insolvenţă şi a Codului de etică profesională şi disciplină ale Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă din România, s-au introdus noi alineate la art. 11 prin care se precizează în mod expres următoarele: "alin. (2) - în exercitarea profesiei, practicienii în insolvenţă sunt organe care aplică procedura - parteneri indispensabili ai justiţiei, ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici (...)".

Or, cu referire la Decizia nr. 20/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care se arată că "îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din C. pen. trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul", recurentul a susţinut că, deşi la data pronunţării deciziei atacate erau în vigoare modificările aduse statutului profesiei anterior redate, instanţa de apel nu le-a analizat în cadrul hotărârii.

În concluzie, condamnatul a solicitat să se constate că fapta descrisă în decizia recurată nu întruneşte elementele de tipicitate sub două aspecte: a) lipsa încălcării unei atribuţii expres prevăzute de legea primară şi b) lipsa calităţii subiectului activ, cu argumentarea că nu orice încălcare a unei dispoziţii dintr-o lege primară echivalează cu săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu (Decizia nr. 407/RC din 16 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Ca urmare, a cerut instanţei supreme să admită cererea de recurs în casaţie şi, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., să caseze Decizia nr. 386/A din 07 noiembrie 2017, să dispună achitarea conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi să lase nesoluţionată latura civilă.

În drept, a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 din C. proc. pen., prin încheierea din data de 18.09.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac, reţinându-se că, din modul în care condamnatul A. a formulat criticile împotriva deciziei penale recurate, rezultă că se circumscriu, formal, cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. doar chestiunile privind neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii pentru care a fost condamnat din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a recurentului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare.

În concret, Înalta Curte, judecătorul de filtru, a reţinut că recurentul a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 din C. pen., pe de o parte, în considerarea faptului că acesta nu îndeplinea condiţia de a fi funcţionar public pentru a avea calitatea de subiect activ calificat şi, pe de altă parte, pentru aceea că nu s-a reţinut încălcarea unei atribuţii ce i-ar fi revenit în baza legislaţiei primare incidente.

Cu privire la acest ultim aspect, recurentul a arătat că elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu au fost reconfigurate prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, în sensul că se constituie într-o cerinţă esenţială a elementului material al laturii obiective ca "actul" subiectului activ calificat să fie îndeplinit ori să nu fie îndeplinit "prin încălcarea legii", iar modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu nu poate avea loc decât prin raportare la legislaţia pe care acesta avea obligaţia de a o respecta, în vigoare la data comiterii faptei.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Înalta Curte reţine că sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă cazului de casare invocat, vizează acele situaţii în care fie nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a infracţiunii, fapta neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa cărora a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probator.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile formulate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul neîntemeiat al acestora.

În cauza de faţă, starea de fapt valorificată prin decizia recurată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 din C. pen., constă în aceea că, în calitatea de lichidator judiciar al S.C. B. S.A., în perioada iulie 2010 - iulie 2011, a întocmit în mod necorespunzător acte specifice procedurii lichidării, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 85/2006 (art. 23, art. 25 lit. l) raportat la art. 12), cu consecinţa prejudicierii patrimoniului societăţii debitoare şi procurarea unui folos necuvenit inculpatului C., dar şi pentru D. S.P.R.L. Oneşti.

Invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a susţinut, în esenţă, că fapta reţinută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000, deoarece acesta nu îndeplinea condiţia de a fi funcţionar public pentru a avea calitatea de subiect activ calificat şi, pe de altă parte, pentru aceea că nu s-a reţinut încălcarea unei atribuţii ce i-ar fi revenit în baza legislaţiei primare incidente.

Critica recurentului inculpat relativ la neîndeplinirea condiţiei de a fi funcţionar public pentru a avea calitatea de subiect activ calificat al infracţiunii pentru care a fost condamnat este nefondată.

Astfel, norma incidentă în cauză, defineşte abuzul în serviciu pentru care a fost condamnat inculpatul ca "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.".

Potrivit art. 175 alin. (2) din C. pen., "(...) este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public."

În ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen., jurisprudenţa a statuat în mod constant că o persoană este asimilată funcţionarului public dacă întruneşte în mod cumulativ două cerinţe obligatorii: exercită un serviciu de interes public şi este învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu de către o autoritate publică sau exercită serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice.

În acest sens sunt relevante argumentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Decizia nr. 20/2014, publicată în M. Of. , nr. 766/22.10.2014, având ca obiect rezolvarea de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) din C. pen. privind funcţionarii publici. Astfel, deşi dezlegarea vizează ipoteza potrivit căreia expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din C. pen., considerentele sunt valabile, mutatis mutandis, în toate situaţiile în care persoanele fizice exercită o profesie de interes public pentru care este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice, aşa-numitele profesii liberale. De altfel, instanţa supremă reţine în decizia amintită, pe de o parte, că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din C. pen. trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul, iar pe de altă parte, că, pentru ca o persoană să facă parte din această categorie este necesară întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii: să exercite un serviciu de interes public şi să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice.

Analiza îndeplinirii primei cerinţe, care vizează sfera atribuţiilor persoanei, se face ţinând seama dacă, prin realizarea serviciului, se urmăreşte satisfacerea unor nevoi de interes general şi dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică, iar cea de-a doua condiţie este îndeplinită, alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică ori dacă activitatea persoanei este supusă controlului sau supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire.

Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu de către o autoritate publică (numirea în funcţia de notar, autorizarea ca interpret etc.), fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii (numirea de către instanţa judecătorească a administratorului şi lichidatorului judiciar în cadrul procedurii insolvenţei ori a expertului tehnic judiciar).

Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 18/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of nr. 545/11.07.2017, prin care s-a reţinut că Banca Naţională a României reprezintă o autoritate publică, în sensul art. 175 alin. (2) din C. pen., putând exercita controlul sau supravegherea cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public, motiv pentru care, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen.

Pornind de la aceste coordonate de principiu, se reţine că potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, "lichidatorul este practicianul în insolvenţă compatibil, autorizat în condiţiile legii, desemnat să conducă activitatea debitorului în cadrul procedurii de faliment, atât în procedura generală, cât şi în procedura simplificată, şi să exercite atribuţiile prevăzute de lege sau pe cele stabilite de instanţa de judecată", iar potrivit art. 46 teza I din aceeaşi lege, "UNPIR (Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România) este persoană juridică de utilitate publică, autonomă şi fără scop lucrativ, din care fac parte practicienii în insolvenţă, în condiţiile stabilite de ordonanţa de urgenţă".

Contrar susţinerilor recurentului, din interpretarea sistematică a textelor anterior menţionate rezultă că activitatea lichidatorului judiciar satisface în mod evident o nevoie de interes general şi, ca urmare, intră în sfera serviciului de interes public.

Totodată, este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, ca urmare a faptului că învestirea sa în acest sens s-a făcut de către o autoritate publică, respectiv de către Tribunalul Bacău conform dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 85/2006.

În plus, lichidarea unei societăţi comerciale este o activitate reglementată de lege şi supravegheată de instanţele judecătoreşti.

Prin urmare, recurentul A. este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din C. pen.

Critica recurentului inculpat vizând faptul că nu s-a reţinut încălcarea unei atribuţii ce i-ar fi revenit în baza legislaţiei primare incidente este nefondată.

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 517/08.07.2016, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii".

În esenţă, instanţa de contencios constituţional a constatat că dispoziţiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acţiunile sau omisiunile prin care se săvârşeşte infracţiunea (par. 60), că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (par. 57) şi a statuat că "(...) neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuţii de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislaţia primară se realizează doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă." (par. 60)

În cuprinsul aceleiaşi hotărâri, în paragraful nr. 88, Curtea Constituţională a făcut referire expresă la faptul că "dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. (...) au fost reconfigurate prin prezenta decizie". Reconfigurarea, la care se referă Curtea în paragraful anterior menţionat, are ca efect restrângerea sferei de incidenţă a infracţiunii în limitele constituţionale, respectiv: atribuţia de serviciu în exercitarea căreia se află făptuitorul trebuie să fie prevăzută expres de lege, noţiune înţeleasă ca act adoptat de Parlamentul României, sau ordonanţă (simplă sau de urgenţă) emisă de Guvernul României şi, totodată, actul îndeplinit în exercitarea atribuţiilor de serviciu să încalce o dispoziţie cuprinsă în legislaţia primară (care cuprinde legi adoptate de Parlamentul României sau ordonanţe, simple sau de urgenţă, emise de Guvernul României).

Aşadar, dacă anterior Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, formularea largă a textului permitea includerea în elementul material al laturii obiective a infracţiunii a oricărei încălcări a atribuţiilor de serviciu, indiferent dacă acestea erau prevăzute în legi, ordonanţe, hotărâri ale guvernului, fişă a postului, dispoziţii, etc., ulterior acestei hotărâri, o acţiune sau inacţiune dobândeşte semnificaţie penală doar dacă făptuitorul se află în exercitarea unei atribuţii de serviciu prevăzute de lege şi prin acţiunea sau inacţiunea sa se încalcă dispoziţii exprese dintr-o lege sau ordonanţă a Guvernului. Orice încălcări ale atribuţiilor de serviciu care nu îşi au izvorul într-o dispoziţie din legislaţia primară, se situează în afara ilicitului penal.

În aceste circumstanţe stabilite de instanţa de contencios constituţional, Înalta Curte va analiza în continuare, în limitele permise de prezenta cale extraordinară de atac, în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, dacă autorul infracţiunii de abuz în serviciu A. a încălcat legea în exercitarea unor atribuţii de serviciu prevăzute de legislaţia primară. Verificarea hotărârii se face în raport de cele statuate în apel cu referire la art. 23 din Legea nr. 85/2006, Înalta Curte urmând a examina în ce măsură acest text reglementează sau nu atribuţii de serviciu pentru inculpat.

Situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel constă în aceea că prin Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. x/2003, executorie la data pronunţării şi irevocabilă la 22 martie 2011 (ca urmare a respingerii recursului declarat de către D. I.P.U.R.L.), s-a stabilit că raportul întocmit de inculpatul A. la data de 23 iulie 2010 şi planul de distribuire ataşat acestuia nu erau legale în ceea ce priveşte deducerea din suma ce trebuia distribuită creditorilor a cheltuielilor cu onorariile avocaţiale şi cu deplasările lichidatorului, care nu au fost supuse aprobării comitetului creditorilor/judecătorului sindic, deşi art. 23 din Legea nr. 85/2006 prevedea expres această obligaţie, iar cele din urmă cheltuieli nici măcar dovedite cu acte justificative.

Astfel, art. 23 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, prevedea următoarele:

"în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul judiciar/lichidatorul va putea desemna persoane de specialitate. Numirea şi nivelul remuneraţiilor acestor persoane vor fi supuse aprobării comitetului creditorilor în cazul în care acestea vor fi achitate din averea debitoarei sau se vor supune aprobării judecătorului-sindic în cazul în care se vor remunera din fondul unic constituit conform art. 4. Judecătorul - sindic se va pronunţa asupra cererii prin încheiere, dată în camera de consiliu, cu citarea administratorului/lichidatorului judiciar."

Totodată, potrivit art. 25 lit. g) din aceeaşi lege, care reglementa principalele atribuţii ale lichidatorului, acesta din urmă era îndrituit să angajeze avocaţi pentru formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului.

Din interpretarea sistematică a textelor legale arătate se decelează condiţiile efectuării plăţii, fiind necesar ca persoanele desemnate de către lichidatorul judiciar să fie de specialitate, iar acestea să fie numite de comitetul creditorilor, căruia îi revine şi atribuţia de a încuviinţa nivelul remuneraţiei acestor persoane, în cazul în care va fi achitată din averea debitoarei.

Contrar susţinerilor recurentului, chiar dacă nu a fost prevăzut ca atare în art. 23 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor, avocatul este în mod evident o persoană de specialitate care poate ajuta practicianul în insolvenţă, iar instanţa de apel a reţinut cu titlu definitiv că inculpatul A. a întocmit Raportul nr. x din 23 iulie 2010 referitor la fondurile obţinute prin lichidare şi din încasarea creanţelor şi Planul de distribuţie nr. 502 din aceeaşi dată, fără a exista încuviinţarea comitetului creditorilor sau a judecătorului sindic pentru a contracta serviciile de asistenţă juridică şi pentru acoperirea cheltuielilor de deplasare ale lichidatorului, aspect constatat, de altfel, şi de Tribunalul Bacău în considerentele Deciziei nr. 1467 din 17 decembrie 2010.

În plus, modificarea legislativă invocată de către recurent vizând introducerea, în mod expres, a avocaţilor în categoria persoanelor de specialitate de abia în anul 2014, respectiv ulterior săvârşirii faptelor pentru care a fost condamnat, vine doar să confirme că în categoria persoanelor de specialitate desemnate de administratorul judiciar în vederea împlinirii atribuţiilor sale sunt incluşi şi avocaţii. De altfel, se remarcă faptul că enumerarea persoanelor de specialitate este exemplificativă, nicidecum limitativă.

Aşadar, Înalta Curte constată că recurentul a încălcat dispoziţii reglementate expres prin legislaţia primară, Sentinţa civilă nr. 1467 din 17 decembrie 2010 fiind pronunţată de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. x/2003, tocmai ca urmare a încălcării de către inculpatul A. a dispoziţiilor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data săvârşirii faptelor.

Se mai reţine că argumentele vizând faptul că inculpatul a acţionat pentru recuperarea creanţelor conform art. 25 alin. (1) lit. g) teza a II-a din Legea nr. 85/2006 tind în fapt la reevaluarea laturii subiective, chestiune a cărei analiză excedează prezentei căi de atac, fiind de altfel un demers pur speculativ.

Mai mult, nu se pot verifica în calea de atac a recursului în casaţie nici criticile antamate de către recurent constând în aceea că faptele pentru care a fost condamnat nu au fost reţinute în rechizitoriu, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza criticilor invocate se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel.

În plus, în încheierea de admitere în principiu s-au stabilit limitele în care poate fi analizat pe fond recursul în casaţie pendinte.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 386/A din data de 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Văzând art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 386/A din data de 07 noiembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2020.

GGC - NN