Outrage of public official: cassation barred from re-examining factual evidence and victim's official status

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 274 din data de 26 februarie 2020 a Judecătoriei Focşani, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) rap. la art. 233 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen., respectiv la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de influenţarea declaraţiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen.. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă aplicată (4 luni), pedeapsa rezultantă fiind de 2 ani şi 4 luni închisoare.

În baza art. 41 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracţiunile deduse judecăţii au fost săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie, în termenul de încercare de 4 ani şi 6 luni stabilit prin Sentinţa penală nr. 88/26.07.2013 a Judecătoriei Lieşti, definitivă prin Decizia penală nr. 1728/R/23.12.2013 a Curţii de Apel Galaţi, pentru pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzute de art. 321 alin. (1) C. pen. (1969) şi, respectiv, de art. 321 alin. (2) C. pen. (1969). S-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 88/26.07.2013 a Judecătoriei Lieşti şi s-a dispus executarea acesteia alături de pedeapsa de 2 ani şi 4 luni închisoare, aplicată în cauză, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 4 luni închisoare.

În temeiul art. 67 C. pen., a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), n) şi o) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a alege, dreptul de a comunica cu victima B., direct sau indirect şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau locul unde aceasta îşi desfăşoară o activitate, pe o perioadă de 2 ani.

În temeiul art. 65 C. pen., pe durata executării pedepsei, inculpatului i-a fost interzisă exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d), n) şi o) C. pen., începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A., urmând ca, în temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, inculpatul să fie informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare (1.500 RON în cursul urmăririi penale şi 1.000 RON în cursul judecăţii, inclusiv faza de cameră preliminară).

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani şi inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Parchetul a criticat hotărârea primei instanţe pentru următoarele aspecte:

- în condiţiile în care s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, cuantumul pedepsei se situează sub minimul special prevăzut de lege, de 2 ani şi 8 luni închisoare, motiv pentru care sentinţa pronunţată este nelegală;

- instanţa de fond a omis să dispună emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii, în condiţiile în care a stabilit regimul de detenţie pentru executarea pedepsei.

Inculpatul A. a invocat următoarele motive de apel:

- sentinţa penală apelată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. pen., respectiv cu depăşirea limitelor rejudecării, în sensul că instanţa de rejudecare trebuia să se conformeze indicaţiilor instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt a rămas cea care a fost avută în vedere la soluţionarea apelului. Fără a administra vreo altă probă, pe aceeaşi situaţie de fapt, instanţa de fond a dispus condamnarea sa, deşi Curtea de Apel Galaţi desfiinţase sentinţa prin care s-a dispus condamnarea pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen., în referire la art. 233 alin. (1) C. pen.. În această modalitate, s-a încălcat şi puterea lucrului judecat, atâta timp cât Curtea de Apel Galaţi s-a pronunţat în sensul că, pe aceeaşi situaţie de fapt, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile legale menţionate;

- prima instanţă a încălcat dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019 (parag. 19), în sensul că a dispus schimbarea încadrării juridice în faza dezbaterilor, după ce se terminase cercetarea judecătorească şi s-a acordat cuvântul în fond, iar cu privire la cererea inculpatului, de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen., în referire la art. 233 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen., aceasta a fost în mod neîntemeiat respinsă cu motivarea că, în cauză, coinculpatul C. a fost judecat în procedură simplificată şi a fost condamnat tocmai pentru faptul că a consemnat declaraţii în sensul realizării acestei schimbări, ignorându-se faptul că răspunderea penală este personală şi nefiind luate în considerare chiar declaraţiile date de coinculpatul C. în faţa primei instanţe;

- între conţinutul considerentelor şi al dispozitivului hotărârii există contrarietate, în sensul că în considerente se reţine şi se motivează că inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen., în referire la art. 233 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C. pen., iar în dispozitiv se dispune condamnarea pentru o altă infracţiune, respectiv pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen., raportat la art. 233 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C. pen., încălcându-se astfel dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. În plus, inculpatul a mai arătat că instanţa de fond, în rejudecare, a reţinut că, analizând elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj, se constată prezenţa acestora pe latura obiectivă a infracţiunii, unde elementul material (verbum regens) este identic cu cel al infracţiunii de tâlhărie (însuşirea unui bun prin întrebuinţarea de acte de violenţă), fapt ce creează o reală confuzie cu privire la infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, întrucât verbum regens este acelaşi atât la tâlhărie, cât şi la ultraj contra unui funcţionar. În fine, a mai susţinut inculpatul că susţinerile din considerentele sentinţei penale apelate, privitoare la diferenţele esenţiale dintre art. 257 alin. (1) C. pen. şi art. 257 alin. (2) C. pen., sunt în discordanţă cu interpretarea dată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 446/2018 (parag. 14);

- în privinţa infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) C. pen., în ref. la art. 233 alin. (1) C. pen., inculpatul a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., arătând în acest sens că persoana vătămată nu se afla în efectuarea unui control legal pentru a se bucura de protecţia legii, în condiţiile art. 257 C. pen.. Din adresele nr. x/29.08.2014 şi nr. y/15.10.2014 ale Gărzii Naţionale de Mediu - Comisariatul Judeţean Galaţi rezultă că persoana vătămată nu a avut ordin de serviciu în ziua în care s-au petrecut faptele şi a acţionat cu intenţia de a se răzbuna pe inculpat, care a ignorat solicitarea acesteia de a se prezenta cu actele la control. Pe de altă parte, a mai susţinut inculpatul, modalitatea în care aparatul de fotografiat a ajuns în mâinile acestuia nu a fost aceea reţinută de instanţa de fond şi în mod greşit a fost avută în vedere la stabilirea situaţiei de fapt declaraţia dată de persoana vătămată în ziua de 16.08.2014, imediat după momentul săvârşirii faptei, la dosar fiind şi alte declaraţii a căror neluare în considerare ar încălca principiul loialităţii administrării probelor. În fapt, inculpatul a oprit maşina în paralel cu maşina persoanei vătămate, şi nu a blocat-o, astfel cum s-a reţinut prin hotărârea apelată, situaţie ce rezultă nu doar din declaraţiile inculpatului şi ale persoanei vătămate, ci şi din declaraţia martorilor oculari D. şi E.;

- referitor la infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, a arătat inculpatul că nu există niciuna dintre modalităţile alternative care să constituie latura obiectivă a acestei infracţiuni, întrucât doar a rugat-o pe persoana vătămată B. să relateze adevărul şi să îşi retragă plângerea. Din declaraţiile persoanei vătămate şi ale coinculpatului C. nu rezultă că s-ar fi folosit acte de corupere ori de constrângere a persoanei vătămate pentru a o determina să îşi schimbe declaraţiile. Cu privire la intimidare, inculpatul a învederat că aceasta trebuie să fie atât de intensă încât să nu dea persoanei respective posibilitatea de a alege altă variantă decât aceea de a-şi schimba declaraţia. Or, din toate probele administrate în cauză nu rezultă acest aspect, motiv pentru care inculpatul a solicitat achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 637/A din 21 iulie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Focşani şi de inculpatul A..

A fost desfiinţată, în parte, Sentinţa penală nr. 274/26.02.2020 a Judecătoriei Focşani şi, în rejudecare:

Au fost înlăturate din sentinţa penală apelată dispoziţiile privind condamnarea inculpatului A..

În baza art. 257 alin. (2) C. pen., raportat la art. 233 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., în referire la art. 76 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.

În baza art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) şi o) C. pen. (respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu victima B., direct sau indirect şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau locul unde aceasta îşi desfăşoară o activitate), pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. lit). a), b), n) şi o) C. pen. (respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a comunica cu victima B., direct sau indirect şi dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă sau locul unde aceasta îşi desfăşoară o activitate), începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până când pedeapsa principală a închisorii va fi executată sau considerată ca executată.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen., în referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de influenţarea declaraţiilor, prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

În baza art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în referire la art. 96 alin. (4) C. pen., s-a revocat suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 88/26.07.2013 a Judecătoriei Lieşti (rămasă definitivă la data de 23.12.2013) şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată în prezenta cauză, în final inculpatul urmând să execute:

- pedeapsa principală rezultantă de 4 ani închisoare, în regim de detenţie;

- pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) şi o) C. pen., pe o perioadă de 2 ani;

- pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), n) şi o) C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, cu respectarea termenului prevăzut de art. 435 C. proc. pen., a declarat recurs în casaţie inculpatul A., calea de atac fiind fundamentată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

Prin prisma cazului de recurs în casaţie indicat, recurentul inculpat a invocat nelegalitatea deciziei penale atacate, din perspectiva greşitei soluţii de condamnare pentru infracţiunea de ultraj, solicitând admiterea căii de atac promovate şi, pe fond, pronunţarea unei soluţii de achitare a sa.

În susţinerea argumentelor privind inexistenţa infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (2) rap. la art. 233 alin. (1) C. pen., pentru care a fost condamnat, făcând trimitere la probatoriul administrat în cauză de către instanţele anterioare, recurentul inculpat a arătat că nu a cunoscut calitatea de comisar de mediu a persoanei vătămate B., autoturismul acesteia nepurtând niciun însemn specific unei autorităţi, iar persoana vătămată nu se afla în realizarea vreunui act legat de exercitarea atribuţiilor de serviciu, astfel cum rezultă din adresele nr. x din 29.08.2014, respectiv nr. 3246 din 15.10.2014, emise de Garda Naţională de Mediu - Comisariatul Judeţean Galaţi. Prin urmare, a menţionat că persoana vătămată nu putea beneficia de protecţia legii, atât timp cât a acţionat cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, constatându-se că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 637/A din 21 iulie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în dosarul cu acelaşi număr, îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., aceasta a fost admisă în principiu şi s-a dispus trimiterea cauzei, în vederea judecării recursului în casaţie declarat de inculpatul anterior menţionat.

Examinând pe fond recursul în casaţie declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Prin urmare, recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului, generată de o urmărire penală incompletă sau de o cercetare judecătorească deficitară/parţială/nesatisfăcătoare. În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecăţii în faţa primei instanţe ori în apel, ci se verifică exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri şi condiţii expres prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen., invocate în cererea de recurs în casaţie.

Totodată, se reţine că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) din C. proc. pen., la judecarea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casaţie şi care au fost invocate în motivarea acesteia şi, de asemenea, este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate de părţi sau procuror.

Se mai reţine că, în cazul admiterii recursului în casaţie, potrivit dispoziţiilor art. 448 din C. proc. pen., instanţa poate pronunţa o soluţie de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greşitei aplicări a legii, precum şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel ori instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală) - caz invocat de recurentul inculpat A. în susţinerea căii de atac - acesta se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune.

În speţă, din examinarea criticilor formulate în cuprinsul motivelor scrise de recurs, susţinute oral în faţa instanţei, se constată că acestea nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casaţie menţionat.

Recurentul inculpat, prin motivele dezvoltate în susţinerea căii de atac, a făcut referire la mijloacele de probă administrate în cauză, apreciind că starea de fapt reţinută prin hotărârea de condamnare este de natură a evidenţia lipsa caracterului penal al faptei de ultraj, pentru care a fost condamnat.

Criticile invocate de recurentul inculpat nu vizează însă aspecte de legalitate a hotărârii atacate, ce pot fi examinate în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, ci reprezintă critici ce ţin de fondul cauzei, de modalitatea în care instanţele au reţinut, pe baza probelor din dosar, vinovăţia şi participaţia acestuia în săvârşirea infracţiunii de ultraj, pentru care s-a dispus soluţia de condamnare.

Or, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, pe fond, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi în apel. În consecinţă, starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de examinare din partea instanţei supreme pe calea recursului în casaţie.

Prin recursul în casaţie promovat, recurentul inculpat a urmărit, în realitate, remedierea unei greşite aprecieri a stării de fapt de către instanţele anterioare, respectiv a unei greşite interpretări a probelor administrate (iar nu îndreptarea unei erori de drept), ceea ce nu mai este posibil în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

În acest context, nu pot fi primite susţinerile recurentului inculpat, formulate în calea extraordinară de atac, în sensul că starea de fapt reţinută de instanţele anterioare ar fi reliefat împrejurarea că intimata parte civilă ar fi remis de bunăvoie aparatul de fotografiat şi că ar fi acţionat cu depăşirea atribuţiilor de serviciu, în timpul liber.

Se reţine în acest sens că, în cauză, după cum rezultă din situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanţe, recurentul inculpat cunoştea calitatea de comisar de mediu a intimatei părţi civile, aceasta aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, fără a prezenta relevanţă dacă deţinea sau nu ordin de serviciu.

Astfel, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în cauză, în mod corect s-a constatat îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii de ultraj pentru care recurentul inculpat a fost condamnat.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., se va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 637/A din 21 iulie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 637/A din 21 iulie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorilor aleşi, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 28 ianuarie 2021.

GGC - GV