Workplace death; competence of lower court for abstract danger offenses and inadmissibility of prescription under cassation review.

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 508 din 22 octombrie 2018 pronunţată de Judecătoria Hunedoara în Dosarul nr. x/2017, în baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 178 alin. (1), (2) şi 5 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, fiindu-i interzise, în temeiul art. 71 C. pen. (1969), drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neluarea vreuneia din măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, fiindu-i interzise, în temeiul art. 71 C. pen. (1969), drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului A. prin sentinţă, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 71 C. pen. (1969), inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În temeiul art. 861 alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit conform art. 862 alin. (1) C. pen. (1969).

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale.

În baza art. 863 C. pen. (1969), s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul A. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Hunedoara, conform programului de supraveghere; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

Totodată, inculpatului i s-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. (1969) privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii obligaţiilor civile din hotărâre până la expirarea acestui termen sau al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege şi a obligaţiilor stabilite de instanţă.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de la inculpat a probelor biologice în vederea introducerii lor în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, iar, în temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, inculpatul a fost informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, fiindu-i interzise, în baza art. 71 C. pen. (1969), drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 178 alin. (1), (2) şi 5 C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, fiindu-i interzise, în baza art. 71 C. pen. (1969), drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În baza art. 33 lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), s-a dispus contopirea pedepselor aplicate inculpatului B., urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 C. pen. (1969), inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. (1969).

În temeiul art. 861 alin. (1) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 3 ani închisoare, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 862 alin. (1) C. pen. (1969).

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicată inculpatului, pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei principale.

În baza art. 863 C. pen. (1969), s-a dispus ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul B. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Hunedoara, conform programului de supraveghere; să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.

Totodată, inculpatului i s-a atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen. (1969) privind revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei alte infracţiuni în termenul de încercare, al neîndeplinirii obligaţiilor civile din sentinţă pană la expirarea acestui termen sau al neîndeplinirii cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege şi a obligaţiilor stabilite de instanţă.

În baza art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de la inculpat a probelor biologice în vederea introducerii lor în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare, iar, în temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, inculpatul a fost informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic.

În baza art. 19 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. şi art. 1382 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă C., inculpaţii A. şi B. fiind obligaţi, în solidar, la plata către aceasta a sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale. A fost respinsă ca nefondată cererea părţii civile cu privire la plata daunelor materiale.

În baza art. 19 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ., art. 1382 C. civ. şi art. 1373 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de părţile civile D. şi E.

Ca urmare, s-a dispus obligarea inculpaţilor A., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., prin Cabinet Individual de insolvenţă G., şi B., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. H. S.R.L., prin lichidator judiciar I. I.P.U.R.L., la plata sumei de câte 100.000 RON, cu titlu de daune morale către părţile civile D. şi E. A fost respinsă ca nefondată solicitarea privind plata daunelor materiale.

În baza art. 19 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 1357 C. civ. şi art. 1382 C. civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă J., inculpaţii A. şi B. fiind obligaţi, în solidar, la plata către aceasta a sumei de 100.000 RON, cu titlu de daune morale. A fost respinsă ca nefondată cererea părţii civile cu privire la plata daunelor materiale.

S-a constatat că Fondul Naţional de Asigurare Pentru Accidente de Muncă şi Boli Profesionale nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în cauză.

S-a constatat că cererea formulată de părţile civile privind obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor de judecată a fost depusă după încheierea dezbaterilor.

În temeiul art. 274 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpaţilor A., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., prin Cabinet Individual de insolvenţă G., şi B., în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. H. S.R.L., prin lichidator judiciar I. I.P.U.R.L., la plata către stat a sumei de câte 1.750 RON cu titlu de cheltuieli judiciare (din care suma de 1.250 RON reprezintă cheltuieli judiciare din faza de urmărire penală).

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, faptele inculpatului A., constând în aceea că, prin dispoziţia verbală dată inculpatului B., de a exploata într-o zonă necuprinsă în preliminarul de exploatare pentru anul 2011 şi unde înălţimea taluzului era de 50,53 metri, iar unghiul de taluz al frontului de lucru era de 76°, nu a respectat prevederile legale de securitate şi sănătate în muncă, creând, astfel, un pericol grav şi iminent de producere a unui accident în muncă, iar, ca urmare a acestei încălcări a dispoziţiilor legale de securitate şi sănătate în muncă, în data de 25 noiembrie 2011, a avut loc accidentul în muncă soldat cu decesul victimelor K. şi L., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, şi ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

S-a mai reţinut că fapta inculpatului B., constând în aceea că, prin dispoziţia de a exploata într-o zonă necuprinsă în preliminarul de exploatare pentru anul 2011 şi unde înălţimea taluzului era de 50,53 metri, iar unghiul de taluz al frontului de lucru era de 76°, dată în baza dispoziţiei verbale a inculpatului A., nu a respectat prevederile legale de securitate şi sănătate în muncă, creând, astfel, un pericol grav şi iminent de producere a unui accident în muncă, iar, ca urmare a acestei încălcări a dispoziţiilor legale de securitate şi sănătate în muncă, în data de 25 noiembrie 2011, a avut loc accidentul în muncă soldat cu decesul persoanelor vătămate K. şi L., realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, şi ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. (1969) şi art. 5 C. pen.

Instanţa de fond a apreciat că în sarcina celor doi inculpaţi nu poate fi reţinută şi agravanta prevăzută de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 întrucât, prin Decizia nr. 513 din 4 iulie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a acestui text de lege şi a constatat că sintagma "consecinţe deosebite" din cuprinsul său este neconstituţională.

Totodată, s-a constatat că inculpaţii au acţionat cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere, având în vedere că, deşi prin prisma domeniului în care activează erau în măsură să realizeze că, prin organizarea activităţii într-o zonă situată în afara preliminarului de exploatare şi prin utilizarea unei alte metode de lucru decât cea menţionată în preliminar, se creează un risc accentuat pentru securitatea muncitorilor, aceştia au considerat, în mod eronat, că dispoziţiile de lucru pe care le-au dat nu vor pune în pericol viaţa celor două victime.

S-a mai reţinut că între acţiunile inculpaţilor şi urmarea constând în moartea a două persoane există un raport direct de cauzalitate.

Ca urmare, prima instanţă a considerat că dovezile administrate în cauză au forţa probantă necesară răsturnării prezumţiei de nevinovăţie, legitimând tragerea la răspundere penală a inculpaţilor pentru comiterea infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată.

Având în vedere că, la 01 februarie 2014, a intrat în vigoare noul C. pen., instanţa de fond a făcut aplicarea, în cauză, a dispoziţiilor art. 5 C. pen., reţinând că, raportat la cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265/2014, la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile imputate, la regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, precum şi la dispoziţiile aplicabile în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare a acesteia, legea penală mai favorabilă celor doi inculpaţi este vechea reglementare.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpaţilor, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale reglementate de art. 72 C. pen. (1969), reţinând, în privinţa inculpatului A., faptul că a conştientizat pericolul la care sunt expuse victimele, întrucât îşi desfăşura activitatea într-o zonă cu risc ridicat, şi, cu toate acestea, a dispus ca lucrările de exploatare să se execute în condiţii improprii, creând, astfel, un risc nepermis pentru viaţa victimelor, chiar şi după ce a fost avertizat de către martorul M. să înceteze lucrările în zona bermei +272,25. Tot în defavoarea inculpatului, s-a reţinut pericolul social accentuat al faptelor săvârşite, urmarea directă a acestora constând în decesul a două persoane, precum şi faptul că, ulterior consumării infracţiunilor, a dat dispoziţii muncitorilor să nu releve organelor judiciare împrejurările care au condus la producerea accidentului de muncă. S-a mai avut în vedere că inculpatul A., în vârstă de 50 de ani, este căsătorit, absolvent de studii medii şi nu are antecedente penale.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., s-a reţinut împrejurarea că le-a dat dispoziţii victimelor să lucreze în condiţii improprii, respectiv într-o zonă care nu era cuprinsă în preliminarul de exploatare, şi indicaţii privind excavarea la baza malului de zgură cu o înălţime de peste 50 metri, precum şi faptul că a insistat în eliberarea excavatorului îngropat în zgură, ca urmare a primei surpări, cu toate că a fost avertizat că surparea malului nu s-a oprit, dispoziţiile sale având ca rezultat decesul a două persoane, aspect care conferă un pericol social accentuat faptelor comise de acesta. S-a mai constatat că, ulterior consumării infracţiunilor, inculpatul a încercat să influenţeze declaraţiile martorilor, profitând de relaţia de subordonare în care se găseau aceştia. S-a mai avut în vedere că inculpatul B., în vârstă de 62 de ani, este văduv, a absolvit şcoala de maiştri, este funcţionar în cadrul Primăriei Municipiului Hunedoara şi nu are antecedente penale.

Raportat la aceste circumstanţe reale şi personale, instanţa de fond a dispus condamnarea fiecăruia din cei doi inculpaţi la pedepsele menţionate în dispozitivul hotărârii. Totodată, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 861 C. pen. (1969), sens în care a reţinut că, lipsa antecedentelor penale, timpul scurs de la comiterea faptei, precum şi circumstanţele personale ale inculpaţilor sunt de natură să conducă la concluzia că îndreptarea lor se poate realiza chiar şi fără executarea efectivă a pedepsei, însă se impune supravegherea acestora pentru o perioadă determinată.

În legătură cu latura civilă a cauzei, instanţa de fond a constatat că, în cauză, s-au constituit părţi civile J., concubina victimei L., cu suma de 500.000 RON, reprezentând daune morale, şi cu suma de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale, C., soţia victimei K., cu suma de 500.000 RON, reprezentând daune morale, şi cu suma de 20.000 RON, cu titlu de daune materiale, D. şi E., fiicele victimei K., fiecare cu suma de 500.000 RON, reprezentând daune morale, şi cu suma de 20.000 RON cu titlu de daune materiale.

Analizând răspunderea pentru fapta proprie a inculpaţilor, instanţa de fond a constatat că în privinţa acestora sunt incidente dispoziţiile art. 1357 C. civ. şi a reţinut că, în speţă, sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru ca cei doi acuzaţi să răspundă pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, cu consecinţa obligării lor la repararea prejudiciului cauzat.

Totodată, s-a arătat că, în cauză, a fost probat faptul că inculpatul A. a acţionat în calitate de prepus al S.C. F. S.R.L., iar inculpatul B. în calitate de prepus al S.C. H. S.R.L., cele două entităţi juridice având calitatea de părţi responsabile civilmente în cauză. În consecinţă, s-a considerat că Fondul Naţional de Asigurare Pentru Accidente de Muncă şi Boli Profesionale nu are calitatea de parte responsabilă civilmente în cauză, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 346/2002, răspunderea acestei entităţi juridice este subsidiară.

La stabilirea cuantumului daunelor solicitate, instanţa de fond a reţinut că inculpaţii poartă în întregime culpa în producerea accidentului de muncă.

S-a mai reţinut că, din probatoriul administrat, rezultă că partea civilă J. a fost concubina victimei L., convieţuind împreună cu acesta în municipiul Hunedoara, astfel că între cei doi s-au stabilit relaţii similare celor dintre soţi. În consecinţă, s-a apreciat ca fiind evident faptul că J. a suferit o vătămare ca urmare a decesului victimei L., aceasta având calitatea procesuală de a exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal. S-a mai constatat că partea civilă J. nu a făcut dovada cuantumului cheltuielilor ocazionate cu înmormântarea defunctului L. şi că între partea civilă şi S.C. F. S.R.L. s-a încheiat o convenţie, în data de 06 decembrie 2011, prin care cea dintâi a primit suma de 25.000 RON, arătând că nu mai are alte pretenţii de la această societate. Ca urmare, s-a apreciat că partea civilă nu a făcut dovada unor daune materiale superioare acestei valori, motiv pentru care prima instanţă a considerat ca fiind acoperit prejudiciul material.

În ceea ce priveşte daunele materiale solicitate de partea civilă C., instanţa de fond a avut în vedere faptul că, în cauză, nu s-a făcut dovada cuantumului cheltuielilor ocazionate cu înmormântarea defunctului K., precum şi faptul că între partea civilă şi S.C. H. S.R.L. s-a încheiat o convenţie, în data de 01 decembrie 2011, prin care cea dintâi a primit suma de 30.000 RON, arătând că nu mai are alte pretenţii de la această societate. Instanţa de fond a apreciat că partea civilă nu a făcut dovada unor daune materiale superioare acestei valori, motiv pentru care a considerat ca fiind acoperit prejudiciul material.

Instanţa de fond a mai constatat că nu s-a arătat în ce constau daunele materiale solicitate de părţile civile D. şi E. şi nici modul de evaluare a prejudiciului, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 20 alin. (2) C. proc. pen.

Solicitarea părţilor civile de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul de natură morală a fost considerată întemeiată de prima instanţă, care a reţinut că acestora le-au fost cauzate puternice suferinţe psihice prin decesul unor persoane apropiate, fiind de netăgăduit faptul că această pierdere le-a provocat suferinţe puternice soţului ori descendenţilor oricărei victime decedate violent, în condiţiile unui accident de muncă. S-a mai arătat că este adevărat că acordarea despăgubirilor morale trebuie să se facă de aşa manieră încât să nu conducă la o îmbogăţire fără justă cauză a persoanelor vătămate, dar, în acelaşi timp, este necesar ca suma acordată cu titlu de reparaţie să se circumscrie cât mai fidel cuantumului prejudiciului.

La stabilirea cuantumului daunelor morale acordate, instanţa de fond a avut în vedere, în privinţa părţii civile J., faptul că, din cauza problemelor de sănătate, aceasta era întreţinută de concubinul său, victima L., astfel că decesul intempestiv al acestuia a avut un impact asupra modului său de viaţă.

Totodată, instanţa a ţinut seama că, urmare a decesului soţului său, partea civilă C. a fost nevoită să-şi întreţină singură cei doi copii minori şi că viaţa sa s-a schimbat radical întrucât a fost nevoită să lucreze în străinătate pentru a-şi asigura mijloacele necesare traiului. În privinţa părţilor civile D. şi E., s-a reţinut vârsta fragedă a acestora la momentul decesului tatălui lor, victima K., faptul că au suferit o traumă importantă şi că s-au confruntat cu dificultăţi financiare.

Având în vedere convenţiile încheiate de părţile civile C. şi J. cu părţile responsabile civilmente, instanţa de fond a apreciat că se exclude obligarea celor din urmă şi pe cale judiciară la plata de despăgubiri către cele două părţi civile. Ca urmare, instanţa de fond a admis în parte acţiunile civile exercitate în cauză conform dispozitivului.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara, inculpaţii A. şi B., părţile civile C., D., E. şi J. şi partea responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă G.

Prin motivele scrise de apel, Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara a solicitat, în esenţă, majorarea pedepselor cu închisoarea la care au fost condamnaţi inculpaţii A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de neluarea vreuneia din măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, şi interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) C. pen. (1969), ca pedeapsă accesorie pe lângă pedepsele principale aplicate.

În memoriul cuprinzând motivele scrise de apel inculpaţii A. şi B. au solicitat, în esenţă, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond ca urmare a constatării nulităţii absolute întrucât au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la respectarea dreptului la apărare. În subsidiar, au criticat sentinţa sub aspectul încălcării principiului legalităţii incriminării, arătând că au fost trimişi în judecată inclusiv pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 319/2006, dispoziţii care, însă, au fost abrogate expres prin art. 183 din Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului C. pen., ce a intrat în vigoare la 01 februarie 2014, astfel încât organul judiciar era obligat să îi cheme pentru a le aduce la cunoştinţă noua încadrare juridică, respectiv art. 349 C. pen., şi pentru a face aplicarea art. 5 C. pen., lucru care nu s-a efectuat. Totodată, inculpaţii au formulat critici cu privire la neîntrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată, învederând că probatoriul administrat în cauză nu a condus la dovedirea tuturor împrejurărilor relevante sub acest aspect.

Ulterior, cei doi inculpaţi au depus la dosar motive suplimentare de apel, prin care au invocat necompetenţa Judecătoriei Hunedoara de a soluţiona cauza în primă instanţă, arătând că, raportat la data săvârşirii faptelor, la dispoziţiile art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968) şi la cele ale art. 36 lit. b) C. proc. pen., Tribunalului Hunedoara îi revenea competenţa de a se pronunţa asupra infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei persoane, cum este cazul infracţiunii de neluarea vreuneia din măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri. De asemenea, în legătură cu aceeaşi faptă au mai fost formulate critici şi cu privire la greşita reţinere a formei de vinovăţie, cu consecinţa greşitei calificări juridice a acesteia, aspect ce influenţează şi pedeapsa aplicabilă.

Părţile civile C., D., E. şi J. au criticat hotărârea atacată sub aspectul greşitei individualizări a pedepselor aplicate inculpaţilor, atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, precum şi în ceea ce priveşte greşita rezolvare a laturii civile a cauzei, solicitând majorarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale şi acoperirea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţial.

Apelul formulat de partea responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L. prin administrator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă G. nu a fost motivat în fapt şi în drept.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Curtea de apel, în baza art. 386 C. proc. pen. cu referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 250/2019 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 20 iunie 2019, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată la acel termen de apelanţii inculpaţi A. şi B. de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată din infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. pen. (1969), în infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1) şi alin. (5) C. pen. (1969).

Prin Decizia penală nr. 879 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Hunedoara şi părţile civile C., D., E. şi J. împotriva Sentinţei penale nr. 508 din 22 octombrie 2018 a Judecătoriei Hunedoara, care a fost desfiinţată sub aspectul neaplicării pedepsei accesorii prevăzută de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969) şi neacordării cheltuielilor judiciare efectuate de părţile civile şi, procedându-se la o nouă judecare a cauzei, au fost menţinute pedepsele aplicate inculpaţilor B. şi A., mecanismul de contopire şi modalitatea de individualizare a executării pedepselor rezultante.

Totodată, în temeiul art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului B. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (1969), ca pedeapsă accesorie pe lângă fiecare pedeapsă principală aplicată şi, ca urmare a contopirii, pe lângă pedeapsa rezultantă.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (1969), aplicată inculpatului B., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei rezultante.

În temeiul art. 71 C. pen. (1969), s-a interzis inculpatului A. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (1969), ca pedeapsă accesorie pe lângă fiecare pedeapsă principală aplicată şi, ca urmare a contopirii, pe lângă pedeapsa rezultantă.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen. (1969), aplicată inculpatului A., pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei rezultante.

În baza art. 276 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpaţilor A. şi B. în solidar, cel dintâi şi cu partea responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., prin Cabinet Individual de insolvenţă G., iar cel de-al doilea şi cu partea responsabilă civilmente S.C. H. S.R.L., prin lichidator judiciar I. I.P.U.R.L., la plata sumei de 15.000 RON către partea civilă C., cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală şi în fata instanţei de fond reprezentând onorariu de avocat (conform chitanţei nr. x/01.10.2018).

În baza art. 276 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpaţilor A. şi B. în solidar, cel dintâi şi cu partea responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L., prin Cabinet Individual de insolvenţă G., iar cel de-al doilea şi cu partea responsabilă civilmente S.C. H. S.R.L., prin lichidator judiciar I., la plata sumei de 5.000 RON către partea civilă J., cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală şi în fata instanţei de fond reprezentând onorariu de avocat (conform chitanţei nr. x/02.10.2018).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate, în măsura în care nu contravin deciziei.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de inculpaţii B. şi A. şi de partea responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe penale şi, în baza art. 275 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus obligarea lor la plata sumei de câte 1.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat, urmând ca onorariile parţiale cuvenite apărătorilor din oficiu să rămână în sarcina statului.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Hunedoara, sub aspectul nulităţii absolute prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., invocată de apelanţii inculpaţi A. şi B., Curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că niciuna din infracţiunile pentru care aceştia au fost trimişi în judecată prin Rechizitoriul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara nu atrage competenţa materială a tribunalului conform dispoziţiilor art. 36 C. proc. pen.. Astfel, s-a arătat că infracţiunea de neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 319/2006, are în conţinutul său constitutiv ca rezultat o stare de pericol abstract - crearea unui pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională -, fiind reţinută chiar dacă accidentul de muncă sau îmbolnăvire nu s-a produs. Faptul că, în speţă, a rezultat moartea a două persoane atrage încadrarea juridică a infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. pen. (1969), cu corespondent în art. 192 alin. (1), alin. (2) şi alin. (3) C. pen., din chiar denumirea marginală a infracţiunii rezultând că forma de vinovăţie este culpa şi nu intenţia, cele două infracţiuni fiind reţinute în concurs real, conform alin. (2) al textului de incriminare.

Raportându-se, în continuare, la criticile formulate de cei doi apelanţi inculpaţi cu privire la încălcarea dreptului la apărare în faţa instanţei de fond, având în vedere că soluţia de condamnare se bazează exclusiv pe probe în acuzare, Curtea a constatat că, în mod nejustificat şi netemeinic, acestora le-au fost respinse cereri esenţiale soluţionării cauzei, consecinţa fiind nesocotirea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 8 C. proc. pen.. Ca urmare, în vederea respectării drepturilor inculpaţilor A. şi B., în calea de atac a apelului, cererile în probaţiune au fost discutate la termenele de judecată din 12 februarie 2019 şi 12 martie 2019, iar, după dezbaterea contradictorie a solicitărilor acestora, au fost încuviinţate şi administrate, în cauză, proba testimonială, în cadrul căreia au fost audiaţi martorii M. şi N., proba cu raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea securitate şi sănătate în muncă cu competenţe în minerit şi topografie minieră de suprafaţă, conform obiectivelor formulate de apelanţii inculpaţi şi două obiective suplimentare formulate de instanţă, fiind desemnat, prin tragere la sorţi de pe lista comunicată de Biroul Local de Expertize Tehnice Judiciare şi Contabile Gorj, expertul indicat la poziţia 21 - O., precum şi proba cu înscrisuri.

La termenul de judecată din 12 februarie 2019, s-a consemnat şi poziţia procesuală manifestată de apelanţii inculpaţi A. şi B., care au recurs la dreptul la tăcere.

Făcând propria analiză a întregului materialul probator administrat în cauză pe parcursul procesului penal, Curtea a constatat că prima instanţă a realizat o expunere corectă a stării de fapt, probele administrate dovedind săvârşirea faptelor de către inculpaţii A. şi B., cu vinovăţia prevăzută de lege, cercetarea judecătorească din apel nerelevând elemente noi care să conducă la modificarea situaţiei faptice reţinute. Astfel, din materialul probator, a rezultat că inculpatul A., prin dispoziţia verbală dată inculpatului B., de a exploata într-o zonă necuprinsă în preliminarul de exploatare pentru anul 2011 şi unde înălţimea taluzului era de 50,53 metri, iar unghiul de taluz al frontului de lucru era de 76°, a încălcat prevederile legale de securitate şi sănătate în muncă, creând, astfel, un pericol grav şi iminent de producere a unui accident în muncă, iar, ca urmare a acestei nerespectări a dispoziţiilor legale de securitate şi sănătate în muncă, în data de 25 noiembrie 2011, a avut loc accidentul în muncă soldat cu decesul victimelor K. şi L.. Totodată, a reieşit că inculpatul B., prin dispoziţia de a exploata într-o zonă necuprinsă în preliminarul de exploatare pentru anul 2011 şi unde înălţimea taluzului era de 50,53 metri, iar unghiul de taluz al frontului de lucru era de 76°, dată în baza dispoziţiei verbale a inculpatului A., a încălcat prevederile legale de securitate şi sănătate în muncă, creând, astfel, un pericol grav şi iminent de producere a unui accident în muncă, iar ca urmare a acestei nerespectări a dispoziţiilor legale de securitate şi sănătate în muncă, în data de 25 noiembrie 2011, a avut loc accidentul în muncă soldat cu decesul persoanelor vătămate K. şi L.

Analizând susţinerile inculpaţilor care au contestat faptul că s-ar fi încălcat vreo normă de securitate şi sănătate în muncă şi că accidentul s-ar fi produs în afara limitelor de exploatare, prin raportare la concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea securitate şi sănătate în muncă cu competenţe în minerit şi topografie minieră de suprafaţă şi la celelalte probe administrate în cauză, Curtea a constatat că lucrările de exploatare ce fac obiectul cercetării în speţă nu erau efectuate în zona cuprinsă în proiectul tehnic "refacere preliminar de exploatare pentru anul 2011 în urma procesului-verbal de constatare ISU Hunedoara, iulie - decembrie 2011", iar inculpaţii A., în calitate de administrator al S.C. F. S.R.L. Hunedoara, şi B., în calitate de conducător al formaţiilor de lucru pe halda de zgură P., aveau obligaţia de a cunoaşte preliminarul de exploatare pe anul 2011 şi de a-i respecta dispoziţiile privind zonele de exploatare, precum şi înălţimea taluzului şi unghiul de taluz.

În consecinţă, s-a apreciat că evenimentul din 25 noiembrie 2011 culminat cu decesul victimelor K. şi L., ce a avut loc la halda de zgură P., pe berma de lucru la cota +272,25 m, în perimetrul de exploatare al S.C. P. S.A. Simeria, s-a datorat nerespectării proiectului tehnic "preliminarul de exploatare pe anul 2011" care a condus la subminarea treptei prin surpare. Instabilitatea taluzului s-a creat prin exploatarea nepermisă a unei trepte în afara zonei de exploatare pe o înălţime de 50,58 m (între cota +272,25 m şi +322,83 m) şi cu un unghi de taluz al frontului de lucru de 76°.

S-a reţinut că, din coroborarea declaraţiilor martorilor cu restul materialului probator administrat, a rezultat că, din dispoziţia verbală a inculpatului A., la începutul lunii noiembrie 2011, inculpatul B. a repartizat pe frontul de lucru aflat pe berma de la cota +272,25 metri, zonă care nu era prevăzută în preliminarul de exploatare, o echipă de lucrători formată din mecanicii de utilaj terasier K., angajat la S.C. H. S.R.L. Petroşani, Q., R. şi muncitorii necalificaţi L. şi S., angajaţi la S.C. F. S.R.L. Hunedoara.

S-a subliniat că normele şi legislaţia privind sănătatea şi securitatea în muncă care au fost încălcate sunt cele prezentate şi consemnate în Procesul-verbal de cercetare înregistrat sub nr. x/25.01.2012 al I.T.M. Hunedoara, aşa cum, de altfel, a indicat şi expertul la răspunsul formulat la obiectivul nr. 6, regăsindu-se la secţiunea "Alte cauze care au concurat la producerea evenimentului".

Astfel, s-a arătat că, prin dispoziţiile date, inculpatul A. nu a respectat preliminarul de exploatare pentru anul 2011, la care era obligat prin prisma contractului de prestări servicii privind recuperarea de fieri vechi de pe halda de zgură P., nr. 4 din 04 februarie 2011, încheiat între S.C. P. S.A. Simeria şi S.C. F. S.R.L. Hunedoara, încălcând prin aceasta prevederile art. 13 lit. a) din Legea nr. 319/2006 şi art. 4 din H.G. nr. 1049/2006 privind cerinţele minime pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii lucrătorilor din industria extractivă de suprafaţă sau subteran, aceleaşi dispoziţii fiind nesocotite şi de inculpatul B..

Curtea a mai constatat că încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţi este corectă, iar soluţia de condamnare pentru infracţiunile ce constituie obiectul sesizării instanţei este justă, fiind confirmată de mijloacele de probă legal administrate în cursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti în primă instanţă şi apel, faptele de care sunt acuzaţi inculpaţii A. şi B. întrunind elementele constitutive ale infracţiunilor de neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, şi ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. pen. (1969).

Sub aspectul calificării juridice a faptelor, suplimentar consideraţiilor din încheierea de şedinţă din 26 noiembrie 2019, prin care a fost respinsă solicitarea apărării de schimbare a încadrării juridice a faptei de ucidere din culpă reţinută în rechizitoriu prin înlăturarea agravantei prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. (1969), Curtea a menţionat că, în speţă, în privinţa celor doi inculpaţi sunt întrunite condiţiile de aplicare a acestei agravante întrucât infracţiunea s-a produs ca urmare a nerespectării normelor şi legislaţiei privind sănătatea şi securitatea în muncă, cu ocazia desfăşurării şi în timpul exercitării activităţii de către inculpaţii A., în calitate de administrator al S.C. F. S.R.L. Hunedoara al cărei angajat a fost victima L., şi B., în calitatea de maistru în cadrul S.C. H. S.R.L. Petroşani, desemnat în funcţia de conducător al formaţiilor de lucru pe halda de zgură, societate al cărui angajat a fost victima K. Totodată, contrar apărărilor inculpaţilor, Curtea a subliniat că subiect activ al acestei forme agravate a infracţiunii poate fi orice persoană care a săvârşit fapta de ucidere din culpă în timp ce se afla efectiv în exerciţiul profesiei, meseriei ori în efectuarea unor anumite activităţi, indiferent de calitatea, calificarea ori autorizarea profesională sau specială corespunzătoare acestor activităţi, nefiind cerută o calitate specială.

Curtea a apreciat neîntemeiate criticile formulate de cei doi apelanţi inculpaţi cu privire la încadrarea juridică a infracţiunii de neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, arătând că, în considerentele sentinţei, prima instanţă a prezentat argumentat motivele pentru care în sarcina acestora nu poate fi reţinută şi agravanta prevăzută de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, respectiv faptul că, prin Decizia nr. 513 din 04 iulie 2017 a Curţii Constituţionale, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a acestui text de lege şi s-a constatat că sintagma "consecinţe deosebite" din cuprinsul său este neconstituţională, practic neprocedând la o schimbare a calificării juridice dată faptei prin actul de sesizare, ci înlăturarea circumstanţei agravante fiind urmarea aplicării deciziei instanţei de contencios constituţional.

Nu au fost primite nici apărările inculpaţilor privind dezincriminarea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, ca urmare a abrogării exprese prin art. 183 din Legea nr. 187/2012, ce a intrat în vigoare la data de 01 februarie 2014, arătându-se că aceasta îşi are corespondent în noua reglementare în art. 349 C. pen., astfel că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 4 C. pen.

Totodată, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată şi susţinerea apărării în legătură cu necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei de către instanţa de fond în dispoziţiile art. 349 alin. (1) C. pen., întrucât stabilirea legii penale mai favorabile a fost realizată pornind de la cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 06 mai 2014 şi ţinând seama de toate criteriile privitoare la fapte, la regimul sancţionator al concursului de infracţiuni şi la modalitatea de executare a pedepsei, condiţii în care s-a considerat că vechea reglementare este cea care conduce, în ansamblu, la un rezultat mai favorabil pentru inculpaţi. În plus, s-a subliniat că analizarea şi aplicarea în speţă a legii penale mai favorabile este o cerinţă prevăzută chiar de către legiuitor în situaţia intervenirii în timp a unei succesiuni de acte normative, astfel că nu constituie o împrejurare care necesită efectuarea unei eventuale schimbări de încadrare juridică.

Analizând, în continuare, motivele de apel ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara şi ale părţilor civile C., D., E., J. referitoare la greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor A. şi B. pentru săvârşirea infracţiunii de neluarea vreuneia din măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, Curtea, ţinând seama de criteriile generale reglementate de art. 74 C. pen. (1969), a reţinut că pedeapsa de 1 an închisoare stabilită de prima instanţă este proporţională cu împrejurările concrete ale cauzei şi cu aspectele care circumstanţiază persoana acuzaţilor, fiind singura aptă să răspundă scopului preventiv şi de reeducare, existând suficiente temeiuri pentru a considera că cei în cauză nu se vor putea îndrepta decât prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea înspre limita minimă prevăzută de lege, astfel încât să fie asigurată formarea unei atitudini corecte faţă de normele legale şi să se asigure prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. În aceste condiţii, s-a apreciat că nu poate fi admisă solicitarea parchetului şi a părţilor civile de majorare a pedepsei aplicată pentru respectiva infracţiune. În plus, Curtea a considerat că, în cauză, nu se impune nici reţinerea altor circumstanţe agravante judiciare sau legale în defavoarea acuzaţilor, nefiind identificate alte împrejurări reale, privitoare la faptă ori la conduita inculpaţilor, care să agraveze consecinţele infracţiunii în asemenea manieră încât să reclame majorarea limitelor de pedeapsă.

În acest context, Curtea a mai avut în vedere şi intervalul de timp scurs de la săvârşirea faptelor (25 noiembrie 2011) până la trimiterea în judecată (05 mai 2017), data pronunţării sentinţei (22 octombrie 2018) şi, respectiv, rămânerea acesteia definitivă în faza de apel (11 decembrie 2019), arătând că durata deosebit de mare a procesului nu poate fi reproşată numai inculpaţilor şi complexităţii cauzei, ci autorităţile statale pot fi făcute răspunzătoare pentru întârzierea globală înregistrată în modul de tratare a cauzei. Ca urmare, a reţinut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, privind dreptul persoanei la judecarea cauzei sale într-un termen rezonabil, şi a considerat că sancţiunile aplicate de instanţa de fond, orientate spre limita minimă prevăzută de lege pentru infracţiunile deduse judecăţii, în regim neprivativ de libertate cu suspendarea sub supraveghere sunt apte să asigure îndreptarea atitudinii inculpaţilor, resocializarea acestora, precum şi o reacţie socială adecvată în diminuarea săvârşirii unor fapte penale de acelaşi gen, întărind percepţia opiniei publice că organele judiciare sunt în măsură să acţioneze cu fermitate şi să realizeze un act de justiţie, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale conferite atât de dispoziţiile legale procesual penale, cât şi de cele ale Convenţiei, a căror finalitate, prin tragerea la răspundere penală, în condiţiile stabilirii vinovăţiei, corespunde şi caracterului disuasiv al pedepsei.

Curtea a concluzionat că dezideratul corectării comportamentului infracţional al inculpaţilor poate fi atins, în această situaţie particulară, prin aplicarea pedepselor în cuantumul şi modalitatea de executare stabilite de instanţa de fond şi a apreciat că acestea au fost just individualizate în raport cu dispoziţiile art. 74 C. pen. (1969) şi sunt de natură să asigure realizarea scopurilor prevăzute de lege, fiind deopotrivă un mijloc de constrângere, dar şi un mijloc de reeducare şi de prevenţie eficient.

Totodată, raportat la împrejurările în care au fost comise cele două fapte penale, Curtea a apreciat întemeiat motivul de apel al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara referitor la interzicerea, ca pedeapsă accesorie pe lângă fiecare pedeapsă principală aplicată şi pedeapsa rezultantă, şi a dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. (1969), respectiv de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, reţinând că inculpatul A. a comis faptele în calitatea de administrator al S.C. F. S.R.L. Hunedoara, al cărei angajat a fost victima L., iar inculpatul B. în calitatea de maistru în cadrul S.C. H. S.R.L. Petroşani, fiind desemnat în funcţia de conducător al formaţiilor de lucru pe halda de zgură, societate al cărui angajat a fost victima K.

Analizând, în continuare, solicitarea părţilor civile C., D., E. şi J. de majorare a cuantumului despăgubirilor acordate de instanţa de fond cu titlu de daune morale, Curtea a apreciat-o ca fiind nefondată, arătând că, în cauză, au fost aplicate corect dispoziţiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen., art. 1357 C. civ. (privind condiţiile răspunderii civile delictuale), art. 1390 alin. (1) C. civ., art. 1391 alin. (2) C. civ. şi art. 1392 C. civ. (referitoare la persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane), precum şi cele ale art. 1385 - 1388 C. civ. (ce reglementează întinderea reparaţiei, formele reparaţiei în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă).

Deopotrivă, a subliniat că, reţinând calitatea de parte responsabilă civilmente a societăţilor S.C. F. S.R.L., prin Cabinet Individual de insolvenţă G., şi a S.C. H. S.R.L. prin lichidator judiciar I. I.P.U.R.L., în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1382 C. civ., conform cărora cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.

Procedând la efectuarea propriei analize a cuantumului daunelor morale solicitate de părţile civile, Curtea a constatat că acestea şi-au pierdut partenerul de viaţă (concubin), soţul, tatăl, cu care au avut o relaţie strânsă, se sprijineau reciproc, fiind evident că li s-a produs un prejudiciu moral datorită schimbărilor survenite în condiţiile de existenţă şi suferinţelor psihice determinate de decesul unei persoane foarte apropiate, cursul firesc al vieţii pe care acestea o duceau anterior săvârşirii faptei de către inculpaţi fiind modificat. Ca atare, în lipsa unor criterii legale de determinare a prejudiciului moral, un rol hotărâtor avându-l posibilităţile de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale, având în vedere criteriile unanim îmbrăţişate de literatura de specialitate şi practica judiciară, precum consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor afectate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, criterii subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, Curtea a apreciat că daunele morale acordate în cuantum de câte 100.000 RON sunt pe deplin justificate în raport cu urmările produse, obligaţia de dezdăunare fiind în limitele proporţionalităţii şi echităţii, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără justă cauză a celui care pretinde daunele morale. Prin urmare, a considerat ca fiind neîntemeiate atât criticile părţilor civile, cât şi cele ale părţii responsabile civilmente S.C. F. S.R.L. sub acest aspect.

În schimb, Curtea a constatat ca fiind întemeiat apelul părţilor civile sub aspectul neacordării cheltuielilor judiciare de către instanţa de fond, reţinând că acestea au fost justificate prin înscrisurile ataşate concluziilor scrise, respectiv Chitanţele nr. 111 din 01 octombrie 2018 şi nr. 111 din 02 octombrie 2018, context în care, având în vedere soluţia pronunţată asupra laturilor penală şi civilă, a apreciat că, raportat la prevederile art. 276 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. pen., se impunea obligarea în solidar a inculpaţilor A. şi B., primul în solidar şi cu partea responsabilă civilmente S.C. F. S.R.L. prin Cabinet Individual de insolvenţă G., iar cel de-al doilea în solidar şi cu partea responsabilă civilmente S.C. H. S.R.L. prin lichidator judiciar I. I.P.U.R.L., la plata, cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate în faza de urmărire penală şi în fata instanţei de fond reprezentând onorariu de avocat, a sumelor de 15.000 RON către partea civilă C. şi de 5.000 RON către partea civilă J.

Împotriva deciziei penale pronunţată în apel, în termen legal, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B., prin avocat ales T. (cu împuternicire avocaţială ataşată la Dosar nr. x/2017), invocând motivele de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 C. proc. pen.

Prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., inculpaţii au învederat că, raportat la una din faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi (săvârşite la 25 noiembrie 2011), respectiv infracţiunea de neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, care este o infracţiune comisă cu intenţie depăşită, astfel cum este definită această formă de vinovăţie în cuprinsul art. 16 alin. (5) C. pen., competenţa revine exclusiv Tribunalului Hunedoara, atât potrivit vechii reglementări (art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. 1968), cât şi conform codificării în vigoare (art. 36 lit. b) C. proc. pen.). Totodată, inculpaţii au mai arătat că, în mod greşit, instanţa de fond a constatat că fapta imputată a fost săvârşită cu forma de vinovăţie a culpei cu prevedere, aceasta corespunzând infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (3) din Legea nr. 319/2006, iar nu celei reglementate de art. 37 alin. (1) din aceeaşi lege pentru care au fost condamnaţi. În aceste condiţii, s-a apreciat că hotărârea instanţei de fond nu este legală, fiind dată de o instanţă necompetentă material să judece cauza, astfel că s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, respectiv la Tribunalul Hunedoara.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpaţii au arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de încetare a procesului penal constând în intervenirea prescripţiei răspunderii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. În acest sens, s-a susţinut că, întrucât faptele au fost comise la 25 noiembrie 2011, prin raportare la prevederile art. 5 C. pen., legea penală mai favorabilă în ceea ce priveşte calculul termenului de prescripţie este legea nouă. Astfel, s-a subliniat că termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de ucidere din culpă, calculat potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., este de 8 ani, întrucât, faţă de prevederile art. 187 C. pen., nu se iau în considerare cauzele de majorare a pedepsei. În aceste condiţii, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 prin care s-a constatat că sintagma "oricărui act de procedură în cauză" din textul art. 155 C. pen. este neconstituţională, s-a apreciat că, în speţă, a intervenit prescripţia răspunderii penale. S-a arătat că, aşa cum rezultă din cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în Decizia nr. 28/2019, hotărârea Curţii Constituţionale anterior menţionată are caracter obligatoriu cu putere de lege, iar efectele sale se produc ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 5 alin. (1) C. pen.

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie, cei doi inculpaţi au mai criticat modul de soluţionare a laturii civile, respectiv faptul că instanţa de apel nu a analizat solicitarea apărării de obligare a lor, în solidar cu Casa Naţională de Pensii, în calitate de asigurător, la despăgubiri către părţile civile, precum şi că nu a observat că cele două chitanţe depuse de apărătorul părţilor civile din datele de 01 octombrie 2018 şi 02 octombrie 2018 au acelaşi număr, respectiv nr. 111, aceste critici nefiind, însă, circumscrise vreunuia din cazurile de casare reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Prin încheierea din 18 iunie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen. numai în ceea ce priveşte criticile invocate prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 879 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpaţii B. şi A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Reglementând cazurile de recurs în casaţie, art. 438 C. proc. pen. prevede în alin. (1) pct. 1 că hotărârile sunt supuse casării când "în cursul judecăţii, nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente". Astfel, acest caz de casare este incident numai atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente - după materie sau după calitatea persoanei -, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa având loc în cursul judecăţii, şi corespunde cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. proc. pen., ce poate fi invocat pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

Invocând acest motiv de recurs în casaţie, recurenţii inculpaţi B. şi A. au arătat, în esenţă, că raportat la una din infracţiunile pentru care au fost condamnaţi (cea prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, care, în opinia lor, se săvârşeşte cu intenţie depăşită), judecata în fond a fost efectuată de o instanţă inferioară celei competente material, care, atât potrivit vechii reglementări (art. 27 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. 1968), cât şi conform codificării în vigoare (art. 36 lit. b) C. proc. pen.), este Tribunalul Hunedoara.

Examinând dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că, potrivit art. 35 alin. (1) C. proc. pen., judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Pe de altă parte, prevederile art. 36 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. (care reiau în linii mari reglementarea anterioară) stabilesc că sunt de competenţa tribunalului infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei persoane.

Din actele dosarului, rezultă că inculpaţii B. şi A. au fost trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara pentru săvârşirea infracţiunilor de neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 319/2006 şi de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. pen. (1969), niciuna dintre acestea nefiind susceptibilă de a fi săvârşită cu intenţie depăşită.

Astfel, potrivit art. 37 din Legea nr. 319/2006 (forma în vigoare la data săvârşirii faptelor imputate), constituie infracţiune neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în munca de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională (alin. (1) ori dacă se produc consecinţe deosebite (alin. (2). Aşa cum au reţinut instanţele inferioare, prin Decizia nr. 513 din 04 iulie 2017 (publicată în M. Of. nr. 578/19.07.2017), Curtea Constituţională a constatat că sintagma "consecinţe deosebite" din cuprinsul dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 este neconstituţională, motiv pentru care s-a dispus condamnarea celor doi inculpaţi doar pentru forma tip a infracţiunii de neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006.

Din cuprinsul acestui text de lege, care a fost preluat aproape integral în noua reglementare (art. 349 C. pen., prin care s-a înlăturat doar cerinţa ca pericolul creat să fie grav), rezultă, însă, contrar celor susţinute de recurenţi, că forma tip a acestei infracţiuni, pentru care aceştia au fost trimişi în judecată şi condamnaţi, nu poate fi săvârşită decât cu intenţie, iar nu şi cu intenţie depăşită, de vreme ce legiuitorul a stabilit că urmarea imediată trebuie să constea în crearea unui pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, pentru existenţa infracţiunii nefiind necesar ca acestea din urmă să fie realizate în concret. Prin urmare, această infracţiune este una de pericol, iar nu de rezultat. În acest sens, este şi literatura de specialitate (Explicaţiile Noului C. pen., Vol. IV Articolele 257 - 366, coordonatori George Antoniu şi Tudorel Toader, Editura Universul Juridic, 2016, pag. 770 - 771; Noul C. pen. comentat. Partea Specială, Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Mihai Adrian Hotca şi alţii, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2014, pag. 791 - 792), în care s-a arătat, în plus, că, în ipoteza în care, în urma săvârşirii faptei, s-a produs un accident, persoana responsabilă va fi sancţionată şi pentru una din infracţiunile contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii, care, prin natura lor, sunt infracţiuni de prejudiciu (de rezultat).

În consecinţă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, împrejurarea că, în speţă, s-a produs moartea a două persoane atrage încadrarea juridică a infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. pen. (1969), care a fost reţinută în concurs real şi din a cărei denumire marginală rezultă că nu poate fi comisă decât cu forma de vinovăţie a culpei. De altfel, în noua reglementare a acestei infracţiuni (art. 192 alin. (2) C. pen.), legiuitorul a stabilit în mod expres că atunci când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere constituie ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

În aceste condiţii, având în vedere că nici infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 şi nici cea de ucidere din culpă nu se regăsesc printre cele la care fac referire dispoziţiile art. 36 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că, în mod corect, cauza a fost judecată în primă instanţă de Judecătoria Hunedoara, aceasta fiind competentă să soluţioneze dosarul în raport cu prevederile art. 35 alin. (1) C. proc. pen., criticile formulate de cei doi recurenţi inculpaţi prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. nefiind fondate.

Consideraţiile din preambulul motivării referitoare la aspectele ce pot fi verificate pe calea recursului în casaţie de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Referindu-se strict la ipoteza prevăzută de lit. b) teza I din art. 16 alin. (1) C. proc. pen., cazul de casare menţionat nu poate fi invocat nici pentru a se obţine încetarea procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., de vreme ce niciuna din aceste din urmă situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate nu vizează lipsa prevederii în legea penală.

În speţă, invocând acest motiv de casare, recurenţii inculpaţi B. şi A. au învederat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de încetare a procesului penal constând în intervenirea prescripţiei răspunderii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Referitor la acest aspect, au susţinut că, ţinând seama de data comiterii infracţiunii (25 noiembrie 2011), de prevederile art. 5 C. pen., dar şi de cele statuate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi prin Decizia nr. 28/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în cauză s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru ambele infracţiuni pentru care au fost condamnaţi, respectiv neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, prevăzută de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, şi ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (1), alin. (2) şi alin. (5) C. pen. (1969).

Se observă, astfel, că ceea ce solicită în realitate recurenţii este ca instanţa de casare să examineze incidenţa cauzei de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. cu privire la care, în opinia lor, la momentul soluţionării apelului existau probe la dosar, situaţie care, însă, nu se circumscrie motivului de recurs în casaţie reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., ce presupune exclusiv o verificare a corespondenţei dintre elementele faptice reţinute în hotărârea recurată şi conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi, ci poate fi invocată prin intermediul unei alte căi extraordinare de atac (contestaţia în anulare - art. 426 lit. b) C. proc. pen.).

Ca urmare, în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpaţilor B. şi A. pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a invocat intervenirea unei cauze de încetare a procesului penal, împrejurare care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, în speţă, motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat în mod formal.

Faţă de aceste considerente, întrucât, în cauză, sub aspectul criticilor invocate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 879 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îi va obliga pe recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpaţii B. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 879 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 octombrie 2020.

GGC - NN