Conviction for theft of roofing material upheld; cassation challenge rejected as unfounded

Deliberând asupra recursului în casaţie formulat, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 132/09.06.2016 pronunţată de Judecătoria Petroşani în Dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul comiterii infracţiunii de furt, prevăzută art. 228 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă exercitată de persoana vătămată constituită parte civilă B. SRL.

În temeiul art. 276 alin. (5) C. proc. pen., a fost obligată partea civilă B. SRL la plata sumei de 8500 RON către inculpat, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert şi onorariu avocaţial.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroşani şi partea civilă SC B. SRL.

În susţinerea căii de atac formulate, Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroşani a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 421 punctul 2 lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, pronunţarea unei soluţii de condamnare a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. (1) C. pen., cu reţinerea art. 41 alin. (1) C. pen. privind starea de recidivă postcondamnatorie şi cu aplicarea art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969 combinat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 .

În esenţă, s-a susţinut că soluţia de achitare pronunţată în cauză este nelegală şi netemeinică, prima instanţă evaluând în mod eronat probatoriul administrat.

Partea civilă SC B. SRL a solicitat în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate şi în rejudecarea cauzei, să se dispună:

1. Pe latura penală, condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunii de furt, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 228 alin. (1) C. pen.

2. Pe latură civilă, admiterea cererii de constituire de parte civilă aşa cum a fost formulată în faţa instanţei de fond.

3. Respingerea cererii de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în fond.

În motivarea apelului, partea civilă a criticat sentinţa atacată considerând că aceasta este neîntemeiată în ce priveşte soluţia de achitare a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de furt, având în vedere că prima instanţă a interpretat greşit unele probe administrate sau a omis să dea eficacitate altora.

Prin Decizia penală nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, în raport de dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. s-a decis admiterea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroşani şi de partea civilă SC B. SRL Petroşani împotriva Sentinţei penale nr. 132 din 9.06.2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 de Judecătoria Petroşani, ce s-a desfiinţat în integralitate şi, procedând la judecarea cauzei:

În baza art. 228 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., art. 5 C. pen. s-a condamnat inculpatul A. la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 alin. (1) din C. pen. din 1969 s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 437/24.08.2010 pronunţată de Judecătoria Petroşani şi a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin prezenta decizie, urmând ca inculpatul să execute o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. din 1969.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen., art. 25 C. pen. s-a respins acţiunea civilă formulată de partea civilă SC B. SRL Petroşani.

Pentru a se pronunţa în acest sens, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză în cursul urmăririi penale, dar şi al cercetării judecătoreşti în fond şi apel, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a făcut o greşită apreciere a materialului probator şi a dispus în mod neîntemeiat o soluţie de achitare a inculpatului pentru infracţiunea de furt, din probele administrate rezultând că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, cu precizarea însă că infracţiunea nu are conţinutul şi nu a cauzat prejudiciul reţinute prin actul de sesizare.

În acest context, instanţa de apel a considerat necesar notarea unor precizări în prealabil, respectiv:

· O primă precizare a fost aceea că, deşi inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea de furt în formă simplă, prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen., prin actul de sesizare s-a reţinut că infracţiunea a fost comisă în perioada 2013- august 2014, prin sustragerea de materiale de construcţii din depozitul societăţii situat în Vulcan, cauzându-se astfel un prejudiciu în valoare de 173.000 RON. Deşi din întreaga descriere a stării de fapt din rechizitoriu ar rezulta că infracţiunea s-ar fi comis în formă continuată, nu s-a indicat, nici măcar cu aproximaţie, un număr al actelor materiale reţinute ca fiind comise de inculpat. În plus, raportat la modul de săvârşire a infracţiunii reţinut prin rechizitoriu, rezultă în mod cert că prejudiciul de 173.000 RON, imputat inculpatului, nici nu ar fi fost (şi nici nu ar fi putut fi) produs printr-un singur act de sustragere. Astfel, s-a reţinut că instanţa nu se poate substitui procurorului şi să stabilească ea însăşi numărul de acte materiale care ar putea intra în conţinutul infracţiunii de furt de care este acuzat acesta.

· O a doua precizare a fost că, deşi s-a reţinut că inculpatul ar fi comis fapta în perioada 2013- august 2014, cu ocazia inventarului de la sfârşitul anului 2013 nu s-au constatat lipsuri în gestiunea depozitului părţii civile din Vulcan. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, prin expertiza contabilă s-a stabilit că partea civilă avea la acel moment un sold faptic de 1.462.721.59 RON, iar valoarea scriptică în contabilitate este de 1.462.367,67 RON, rezultând o diferenţă de 353,92 RON, care a fost înregistrat în contabilitate ca plus de inventar în contul 758 .

· O a treia precizare a fost că nu există probe care să dovedească faptul că lipsa în gestiunea depozitului din Vulcan al părţii civile, constatată cu ocazia inventarului din luna august 2014, s-a datorat inculpatului. În acest sens s-a precizat că a considera că inculpatul este singurul responsabil de cauzarea acestui prejudiciu, pornind de la nişte probe care dovedesc faptul că acesta ar fi încărcat uneori în autovehicul mai multe/alte produse decât avea înscrise în listele primite de la magazin, ar echivala cu instituirea unei răspunderi penale întemeiată de o prezumţie simplă, ceea ce contravine standardului de probaţiune impus în cauzele penale, şi anume, de a se dovedi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele imputate există, au fost săvârşite de inculpat şi că acesta răspunde penal pentru ele.

· O a patra precizare a fost că sunt întru totul întemeiate aspectele reţinute în sentinţa apelată în sensul că, dat fiind modul în care era ţinută contabilitatea la nivelul părţii civile, respectiv prin metoda global valorică, este imposibilă determinarea unui prejudiciu cantitativ pe sortimente cu indicarea în concret a fiecărui obiect lipsă, în acest sens fiind şi concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză . Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, nu se poate stabili, dat fiind acest mod de ţinere a contabilităţii, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că mărfurile constatate lipsă în gestiune inventariate aparţineau depozitului din municipiul Vulcan sau reprezentau inclusiv mărfurile din depozitul Petroşani, câtă vreme partea civilă nu ţinea o evidenţă contabilă separată pe gestiuni şi articole distincte, ceea ce a condus la imposibilitatea demonstrării prejudiciului atât valoric, cât şi pe categorie de produse (obiectivul nr. 5 la expertiză). Acesta a fost şi punctul de vedere al expertului contabil C. desemnat de prima instanţă pentru efectuarea unei noi expertize . Neexistând o inventariere făcută, potrivit legii, doar pentru depozitul din Vulcan unde a lucrat inculpatul, nu se poate stabili diferenţa valorică existentă la nivelul acestui depozit, iar inculpatului nu îi pot fi imputate sustrageri care ar fi determinat lipsuri într-o gestiune cu care nu avut niciun fel de legătură.

· O a cincea precizare a fost că, deşi încă din vara anului 2013 au existat la nivelul părţii civile indicii că inculpatul ar fi sustras bunuri, încărcând în autoutilitară mai multe suluri de carton pentru izolaţie decât ar fi trebuit să livreze, acesta recunoscând împrejurarea menţionată şi achitând contravaloarea acestora atunci când, la întoarcerea din cursă i s-a reproşat de către casiera D. această faptă, partea civilă nu a efectuat niciun demers în vederea exercitării unui control real şi efectiv cu privire la bunurile care erau încărcate în autovehiculul condus de inculpat şi cu privire la concordanţa dintre sortimentele şi cantităţile înscrise în documentele remise inculpatului pentru a solicita, în baza lor, încărcarea materialelor de către lucrătorii de la depozit, şi sortimentele şi cantităţile încărcate efectiv, mai ales că s-a constata şi ulterior că uneori inculpatul avea în maşină mai multă marfă decât cea înscrisă în liste. O astfel de neglijenţă a părţii civile ar fi putut facilita anumite acte de sustragere, dar, câtă vreme nu există probe care să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comiterea acestora de către inculpat, nu se poate pronunţa o soluţie de condamnare cu privire la acesta, exceptând fapta din august 2013, după cum s-a arătat.

Astfel, Curtea de Apel a reţinut că din probatoriul administrat a rezultat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că inculpatul A. a fost angajat în cadrul părţii civile SC B. SRL (având ca obiect principal de activitate: comerţ cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse nealimentare) pe postul de şofer începând cu data de 28.06.2013, atribuţia principală a acestuia fiind de a transporta materialele de construcţii comandate de către clienţi de la depozitul societăţii din Vulcan la domiciliul acestora şi, uneori, de a încasa, contravaloarea acestora, iar în exercitarea atribuţiilor de serviciu inculpatul a condus autoutilitarele marca x (cu număr de înmatriculare x) şi E. (cu număr de înmatriculare x) în perioada noiembrie 2013 - iulie 2014 şi autoutilitara marca x cu număr de înmatriculare x în perioada iulie - august 2014.

Cu ocazia închiderii depozitului deţinut de partea civilă în localitatea Vulcan, în perioada 25.08.2014 - 30.08.2014, s-a procedat la efectuarea inventarului materialelor de construcţii de la acest depozit, constatându-se o lipsă la inventar în cuantum de 173.000 RON. În cuprinsul procesului-verbal de constatare şi evaluare a pagubelor nr. x/22.09.2014, comisia de inventariere a reţinut că răspunderea pentru pagubele constatate, în sumă de 173.000 RON, revine, potrivit declaraţiilor angajaţilor societăţii, inculpatului A., lipsa constatată fiind scoasă din gestiune (astfel cum a rezultat din registrul jurnal anexa NC 1 - dosar urmărire penală).

Analizând declaraţiile martorilor care au fost audiaţi în cursul urmăririi penale, al judecăţii în prima instanţă şi în apel (respectiv F., G., H., I., J. şi K.) Curtea de Apel a constatat că probaţiunea administrată a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, doar sustragerea de către inculpat a celor 4 suluri de carton bitumat pentru izolaţie, în luna august a anului 2013, la o dată care nu mai poate fi stabilită cu exactitate.

În legătură cu această faptă instanţa de apel a arătat că susţinerile inculpatului în sensul că a descoperit cele 4 suluri în maşină după ce a descărcat toată marfa pe care trebuia să o livreze şi că le-a vândut deoarece îi era teamă că dacă se va întoarce cu ele se va crede că le-a furat, el fiind angajat de curând nu au putut fi primite, fiind complet neverosimile.

Aşa cum s-a arătat şi mai sus, chiar dacă ar putea exista suspiciunea comiterii de către inculpat şi a altor acte de sustragere prin folosirea aceluiaşi mod de operare, nu există probe care să dovedească, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comiterea acestora şi care să poată răsturna prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul. Nu s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că bunurile descoperite uneori în plus în maşina inculpatului şi care, de fiecare dată au fost date jos şi duse în depozit, ar fi fost sustrase. Nu s-a dovedit intenţia inculpatului de a-şi însuşi aceste bunuri, câtă vreme chiar martorii au justificat incidentele respective printr-o eroare comisă de inculpat posibil din cauza oboselii. Totodată, nu există niciun element concret de probă care să conducă la stabilirea datelor, a cantităţilor şi sortimentelor de marfă descoperite cu acele ocazii.

Contrar celor arătate de apărătorul inculpatului cu ocazia dezbaterilor, Curtea a reţinut că prin rechizitoriu s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de furt, prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen., aşadar toată judecata a vizat această încadrare juridică, Curtea constatând că în cauză nu s-a formulată vreo cerere de schimbare a încadrării juridice, precum şi că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de gestiune frauduloasă sau delapidare, inculpatul neavând atribuţii de gestionar, nici măcar în fapt, pentru bunurile din depozit.

În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei Curtea reţinând dispoziţiile art. 74 C. pen. a apreciat că infracţiunea prezintă o gravitate medie, dat fiind faptul că inculpatul a profitat de încrederea acordată în desfăşurarea activităţii sale, nefiind întotdeauna verificat cu privire la marfa pe care o prelua de la depozit, sustrăgând bunuri constând în materiale de construcţii pe care ulterior le-a valorificat în interes personal.

De asemenea s-a reţinut că inculpatul este în vârstă de 30 de ani (avea 23 - 24 de ani la data comiterii infracţiunii), a absolvit studii gimnaziale, nu are ocupaţie, acesta mai fiind condamnat pentru infracţiunea de furt la 2 ani închisoare prin Sentinţa penală nr. 437/24.08.2010 a Judecătoriei Petroşani cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 4 ani, infracţiunea ce formează obiectul prezentei cauze fiind săvârşită în termenul de încercare al acestei suspendări, pedeapsa anterioară neatingându-şi scopul preventiv şi educativ.

În acest inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii şi a încercat să-i determine, fără succes, şi pe alţi angajaţi ai societăţii la care lucra să îl susţină în demersul infracţional.

Concluzionând, Curtea de Apel Alba Iulia, a decis condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt şi potrivit dispoziţiilor art. 83 teza I din C. pen. de la 1969 raport la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 437/24.08.2010 a Judecătoriei Petroşani şi a decis executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin prezenta decizie, urmând să execute o pedeapsă de 3 ani închisoare.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, Curtea a arată că probaţiunea administrată a dovedit că inculpatul a achitat contravaloarea celor 4 suluri de carton bitumat sustrase în august 2013 după întoarcerea din cursă, că, de fiecare dată, bunurile care au fost găsite în plus în maşina inculpatului au fost returnate în depozit, iar lipsa în gestiune constatată cu ocazia inventarului efectuat în perioada 25.08.2014-30.08.2014, de 173.000 RON, nu poate fi imputată, în absenţa probelor, inculpatului.

Prin urmare, acţiunea civilă formulată de partea civilă B. SRL prin care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 173.000 RON cu titlu de despăgubiri civile a fost respinsă ca nefondată, Curtea reţinând că prejudiciul cauzat de inculpat a fost reparat şi că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a inculpatului pentru celelalte prejudicii invocate de partea civilă, conform art. 1357 C. civ.

Împotriva Deciziei penale nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, inculpatul A., a declarat recurs în casaţie la data de 10 mai 2021.

În motivarea scrisă a căii de atac formulate, inculpatul A. a solicitat admiterea în principiu a recursului în casaţie, admiterea acestuia şi pe fond, casarea în parte a hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.

În concret, inculpatul A. a susţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., "hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege."

În cuprinsul cererii de recurs în casaţie formulate, din prisma cazului de casare invocat, a susţinut că instanţa de apel a schimbat cadrul procesual cu care a fost investită şi a dispus condamnarea inculpatului pentru o altă infracţiune de furt decât cea descrisă în rechizitoriu, deşi instanţa de judecată este ţinută în mod absolut de dispoziţia de trimitere în judecată din rechizitoriu şi nu se poate substitui procurorului şi să lărgească acest cadru în etapa apelului, deoarece, practic, este eludat în mod indirect principiul dublului grad de jurisdicţie, consacrat în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului. În acest sens, s-a făcut trimitere şi la practica Curţii Constituţionale, fiind invocată Decizia nr. 102 din 25 februarie 2020.

Totodată, a mai motivat că, prin decizia recurată, a fost condamnat pentru o infracţiune de furt, încadrată în prevederile art. 228 alin. (1) C. pen., reţinând următoarea stare de fapt: "inculpatul a profitat de încrederea acordată în desfăşurarea activităţii sale (...) sustrăgând bunuri constând în materiale de construcţii" - fila x alin. (5) decizie, respectiv că în calitatea sa de şofer la B. SRL, "a încărcat 4 suluri de carton bitumat din depozit, cu scopul de a şi le însuşi pe nedrept", ultimul alineat din decizie.

Astfel, inculpatul a apreciat că această stare de fapt nu este compatibilă cu infracţiunea de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen., din moment ce, de esenţa infracţiunii de furt este sustragerea unui bun din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământ. Fapta de sustragere a unui bun, prin nesocotirea încrederii, face parte dintr-o altă clasă de infracţiuni, astfel cum sunt cuprinse în mod expres în Capitolul III din C. pen. - Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.

În acest sens, deşi instanţa de control judiciar a reţinut descriptiv şi în mod direct o faptă de sustragere prin nesocotirea încrederii, a dispus condamnarea pe o faptă de furt în forma simplă, aplicând o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Prin încheierea din 16 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de A. împotriva Deciziei penale nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

S-a respins cererea formulată de inculpatul A. privind suspendarea executării hotărârii atacate.

S-a dispus trimiterea cauzei Completului nr. 8, în compunere de 3 judecători, fiind acordat termen la data de 30 iunie 2020, ora 09:00, Sala secţiei Penale, cu citarea inculpatului la locul de detenţie şi a părţii civile SC B. SRL.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că Decizia penală nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, recurată în prezenta cauză, face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie şi că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

S-a apreciat că, din examinarea cererii de recurs în casaţie rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., fiind menţionate: numele şi prenumele părţii care a exercitat recursul în casaţie, semnătura inculpatului, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestuia.

Înalta Curte, constatând că motivele expuse de către A. prin cererea de recurs în casaţie se circumscriu în conţinut cazului de recurs în casaţie invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., iar cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen., a dispus admiterea acesteia în principiu, în baza art. 440 C. proc. pen.

*

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de A., ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi nu pot face obiectul cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Astfel, calea de atac extraordinară a recursului în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Conform dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident atunci când pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita încadrare juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului.

Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

În aceste coordonate de principiu, evaluând prezenta cale de atac, Înalta Curte constată că aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de inculpat A. ce a susţinut că prin decizia instanţei de apel s-a dispus condamnarea sa pentru o faptă de furt în forma simplă deşi, în speţă, ar fi întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni din categoria celor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii astfel încât pedeapsa este aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Aşadar, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se poate examina doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanţele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege, iar nu o reanalizare a probatoriului aflat la dosar în scopul reţinerii unei alte situaţii factuale ori alta încadrare juridică, aşa cum a solicitat inculpatul, în concret, prin cererea de recurs în casaţie, aceste aspecte vizând temeinicia hotărârii şi nu nelegalitatea ei.

În acest context argumentativ, Înalta Curte arată că nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanţele inferioare cu privire la încadrarea juridică a faptelor pentru care inculpatul a fost condamnat, din moment ce constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

În ceea ce priveşte critica privind faptul că inculpatul a fost condamnat pentru o altă infracţiune de furt decât pentru cea care a fost trimis în judecată, fiind, astfel, condamnat la o pedeapsă în alte limite prevăzute de lege, Înalta Curte constată că aceasta se circumscrie doar formal cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în realitate inculpatul urmărind o reanalizare a situaţiei de fapt, ceea ce excede obiectului recursului în casaţie.

În cauză, inculpatul a fost condamnat de către instanţa de apel pentru săvârşirea infracţiunii de furt prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. la o pedeapsă de 1 an închisoare iar prin aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969 raportat la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată acestuia prin Sentinţa penală nr. 437/24.08.2010 pronunţată de Judecătoria Petroşani şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată prin decizia atacată, urmând ca A. să execute o pedeapsă de 3 ani închisoare.

Aşadar, în contextul celor relevate, Înalta Curte reţine că, în cauză, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. este închisoarea între 6 luni la 3 ani sau amendă astfel încât pedeapsa de 1 an închisoare aplicată, în speţă, de Curtea de Apel Alba Iulia se situează în limitele prevăzute de lege.

Ulterior, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 83 teza I din C. pen. de la 1969 raport la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 şi a dispus revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată inculpatului prin Sentinţa penală nr. 437/24.08.2010 a Judecătoriei Petroşani (infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul fiind săvârşită, în august 2013, în termenul de încercare de 4 ani stabilit prin hotărârea, mai sus, menţionată), astfel încât inculpatul are de executat o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare.

Concluzionând, Înalta Curte constată că pedeapsa stabilită inculpatului A. prin decizia penală atacată, pentru infracţiunea prevăzută de art. 228 alin. (1) C. pen. dar şi pedeapsa rezultantă aplicată, este legală, atât sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege cât şi în raport de tratamentul sancţionator stabilit conform dispoziţiilor art. 83 C. pen. 1969.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

Conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 141 din data de 11 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2021.

GGC - GV