Blackmail conviction upheld on cassation after evidence-based legality review; appeal rejected, €5,000 damages and costs affirmed.

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 22 din 15 decembrie 2020 pronunţată de Judecătoria Cluj în Dosarul nr. x/2019, a fost admisă cererea de revizuire formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca cu privire la Decizia penală nr. 1428/A/2017 din data de 09.11.2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul penal nr. x/2015 (prin care a fost desfiinţată Sentinţa penală nr. 1776/2016 din 28.11.2016 a Judecătoriei Cluj-Napoca), hotărâre care a fost anulată şi, în consecinţă, în rejudecarea cauzei, în baza art. 5 alin. (1) din C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este C. pen. de la 1969 iar fapta dedusă judecăţii a fost recalificată din infracţiunea de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. în infracţiunea de şantaj, prev. de art. 194 alin. (1) din C. pen. de la 1969.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., pensionar, dom. procesual ales la Cab. Av. B., în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, la pedeapsa de 10 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prev. de art. 194 alin. (1) din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 81 alin. (1), art. 82 din C. pen. de la 1969, s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei închisorii pe durata termenului de încercare de 2 ani, 10 luni.

În temeiul art. 71 raportat la art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. de la 1969, s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor de a fi ales în autorităţi publice sau în funcţii elective publice, respectiv de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, care se suspendă conform art. 71 alin. (5) din C. pen. de la 1969.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei, în cazul încălcării prevederilor art. 83 şi art. 84 din C. pen. de la 1969.

În temeiul art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., cu referire la art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă C..

A fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 5.000 euro către partea civilă C., cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 272 alin. (1) şi art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., plata cheltuielilor judiciare în cuantum de 250 RON, reprezentând onorariu parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu (al cărui mandat a încetat prin prezentarea apărătorului ales al inculpatului), a rămas în sarcina statului.

Inculpatul A. a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul revizuent A..

Prin Decizia penală nr. 345/A/2021 din 10 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, a respins ca nefondat apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 22 din 15 decembrie 2020 a Judecătoriei Cluj Napoca.

A obligat apelantul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că, în rejudecarea cauzei, situaţia de fapt a fost corect reţinută de către prima instanţă, probatoriul administrat fiind bine interpretat şi coroborat, dovedind existenţa faptei prevăzute de legea penală, precum şi vinovăţia inculpatului, încadrând corect în dispoziţiile legii infracţiunea săvârşită de acesta.

În propria analiză a probelor administrate în cauză, Curtea de apel a stabilit că fapta inculpatului constând în aceea că în luna decembrie 2012 a constrâns persoana vătămată C., prin ameninţări cu faptul că îi aruncă familia afară din casă, că păţeşte ceva, că ajunge pe drumuri cu toţi copiii, că îi ia casa, că îi scoate familia în stradă, că va fi victima unei infracţiuni de omor, atât el, cât şi copiii săi, exercitate în scopul de a-i remite sume de bani injuste cu titlu de dobândă şi pentru a renunţa la solicitarea de a rezilia contractul de vânzare-cumpărare din 29 noiembrie 2012, încheiat de martora D. cu persoana vătămată, solicitându-i în acest sens alte sume de bani, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, prev. de art. 194 alin. (1) din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 din noul C. pen.

În acelaşi timp, instanţa de apel a reţinut că, iniţial, prin Decizia penală nr. 1428/A/2017 pronunţată de către Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. x/2015, s-a dispus achitarea inculpatului apreciindu-se că nu s-a dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă vinovăţia inculpatului în comiterea acestei fapte, orice dubiu cu privire la aceasta urmând să îi profite inculpatului în baza principiului in dubio pro reo. De asemenea, în considerentele deciziei amintite a cântărit în mod special şi declaraţia martorului E., fiul părţii vătămate, care a declarat că nu a auzit niciodată ameninţări directe adresate persoanei vătămate de către inculpat. Ulterior acestei decizii, a intervenit condamnarea definitivă a inculpatului E. (martor în prezenta cauză), prin Sentinţa penală nr. 539 din 08 februarie 2019 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, la pedeapsa amenzii penale în cuantum de 350 de RON (250 zile amenda x 15 RON), pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, prev. de art. 273 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen., reţinându-se că, la 26 septembrie 2016, fiind audiat în calitate de martor în cadrul dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca, a făcut afirmaţii mincinoase în legătură cu fapte şi împrejurări esenţiale în cauză, declarând că nu a auzit ca numitul A. să fi ameninţat persoana vătămată C. cu exercitarea de acte de violenţă în scopul obţinerii unor foloase materiale injuste, deşi, din cercetările efectuate în dosar a rezultat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că a perceput aceste ameninţări în mod direct.

Curtea a reţinut că declaraţiile martorului E., atât cea prin care a declarat că a asistat şi a auzit cum A. a ameninţat persoana vătămată cu exercitarea de acte de violenţă, cât şi cea din 30 mai 2014, dată în faţa organelor de urmărire penală, cu prilejul căreia inculpatul a declarat că: "în repetate rânduri tatăl meu mi-a spus că A. îl ameninţă şi şantajează pentru acei bani şi la o discuţie telefonică între tata şi A. am auzit cum îl ameninţa pe tata că-l omoară şi-l trage după maşina sa şi că-i omoară copiii dacă nu-şi achită dobânda pe suma împrumutată", corespund adevărului şi se coroborează şi cu declaraţiile martorilor F., G., H., dovedind săvârşirii infracţiunii de şantaj de către inculpatul A..

Curtea a avut în vedere şi faptul că prin Sentinţa civilă nr. 5809 din 09 noiembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2014 s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 noiembrie 2012 de Biroul Notarului Public I., instanţa concluzionând că s-a făcut dovada caracterului simulat al acelui contract, fiind vorba în realitate de un act de împrumut, iar nu de vânzare-cumpărare, precum şi faptul că prin raportul de constatare criminalistică nr. x din 23 iunie 2014, s-a stabilit că răspunsurile numitului A. la întrebările 3 şi 8, respectiv "L-ai ameninţat pe C.?" şi "Ai minţit în declaraţia data cu privire la fapta reclamată de C.?", au provocat modificări psihofiziologice specifice comportamentului simulat, subiectul nefiind sincer la aceste întrebări. În acest context instanţa de apel a apreciat că toate aceste probe coroborate, răstoarnă prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul şi demonstrează actele de şantaj ce fac obiectul acuzării.

În concluzie, apreciind sentinţa atacată ca fiind legală şi temeinică, Curtea a respins, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinţei penale nr. 22 din 15 decembrie 2020 a Judecătoriei Cluj Napoca.

Decizia instanţei de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 7 aprilie 2021, inculpatului A., la sediul cabinetului de avocatură al avocatului ales, B., din Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, la data de 5 aprilie 2021, fiind afişată înştiinţarea la domiciliul acestuia din Cluj Napoca, str. x. ap. 64, jud. Cluj, precum şi la cel din str. x, din acelaşi oraş, la 15 aprilie 2021, la domiciliul din jud. Cluj, la 5 aprilie 2021, părţii civile C., la domiciliul din jud. Cluj, la data de 5 aprilie 2021.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A. la 6 mai 2021, prin fax .

Prin cererea de recurs în casaţie, fundamentată pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a solicitat admiterea în principiu, a cererii de recurs în casaţie în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen. şi trimiterea cauzei în vederea judecării recursului în casaţie, iar pe fondul căii de atac, admiterea recursului în casaţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., casarea hotărârii atacate, şi achitarea sa în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În susţinerea cazului de casare invocat, recurentul inculpat a susţinut că a fost condamnat pentru o faptă ce nu există în materialitatea ei. Întrucât instanţa de apel şi-a însuşit aspectele reţinute în hotărârea instanţei de fond, criticile recurentului au vizat şi aspectele reţinute de instanţa de fond prin Sentinţa penală nr. 22/2020. Astfel, cu privire la aspectul că declaraţia martorului E. se coroborează cu declaraţiile martorilor F., G., respectiv H., probe indirecte, care demonstrează săvârşirea infracţiunii de şantaj, recurentul inculpat a precizat că din însăşi considerentele instanţei de fond, însuşite de Curtea de Apel Cluj, rezultă faptul că martora H. nu a reuşit să identifice persoana care a proferat ameninţări la adresa numitului C., acest aspect fiindu-i comunicat ulterior de către persoana vătămată, iar pe de altă parte, aspectele observate de către martoră, sunt situate temporal la finele anului 2012, aceasta precizând că în anul 2013 s-a aflat în Ungaria, însă din coroborarea acestei afirmaţii cu cea a persoanei vătămate, reiese faptul că s-a aflat în Ungaria doar în a doua jumătate a anului 2013.

În opinia recurentului, reiese în mod evident faptul că declaraţia martorei H. nu constituie, şi nu poate constitui o probă, ori indiciu sub aspectul săvârşirii de către inculpat a infracţiunii de şantaj, necoroborându-se astfel cu declaraţia martorului E..

În continuare, recurentul a arătat că raportat la martorii F., respectiv G., instanţa a reţinut în mod judicios faptul că "au declarat în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată faptul că nu au perceput în mod direct niciunul dintre aspectele menţionate anterior (ameninţările subsemnatului la adresa persoanei vătămate), luând cunoştinţă de ele doar din relatările persoanei vătămate cu excepţia unui singur fapt şi anume că, în data de 30 noiembrie 2012 au fost de faţă când numiţii C. şi A. s-au întâlnit în oraş. Cu privire la cele discutate de cei doi cu această ocazie, martorii nu au putut să prezinte amănunte deoarece, la cererea persoanei vătămate C. s-au îndepărtat pentru ca aceasta să poată discuta în privat cu A.".

Recurentul a susţinut că reiese în mod evident faptul că martorii nu au perceput faptele care i se impută, singurele aspecte cunoscute de către aceştia fiind cele relatate de către persoana vătămată, motiv pentru care a apreciat că declaraţiile acestora nu se pot corobora cu cea a martorului E., în vederea relevării caracterului presupus infracţional a faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Totodată, cu privire la martorul F., recurentul inculpat a precizat că s-a reţinut prin considerentele instanţei de fond (însuşite de instanţa de apel), faptul că acesta a declarat în faţa instanţei la 28 octombrie 2020 că: "După ce a dus banii înapoi cred că au trecut câteva săptămâni din câte îmi amintesc până când au început problemele". Ori, având în vedere faptul că la 29 noiembrie 2012 a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare, raportat la declaraţia martorului antemenţionat reiese că, fapta pentru care a fost trimis în judecată, anume şantajarea persoanei vătămate în cursul lunii decembrie 2012 nu există, neexistând actul material necesar întrunirii condiţiilor de tipicitate a infracţiunii.

Chiar dacă s-ar presupune că ar fi incidentă o faptă de înşelăciune, săvârşită în cursul anului 2013, recurentul inculpat a menţionat că aceasta nu face obiectul prezentului dosar, motiv pentru care, având în vedere inexistenţa acţiunii de constrângere a persoanei vătămate aferentă intervalului de timp cu care instanţa de fond a fost investită prin actul de sesizare, se impune în mod imperios admiterea prezentului recurs, cu consecinţa achitării subsemnatului.

Ca atare, în mod evident rezultă că în privinţa momentului săvârşirii faptei, martorii audiaţi nu au putut oferi informaţii privind proferarea de către inculpat a unor ameninţări/constrângeri la adresa persoanei vătămate, decât pe baza celor comunicate de către însăşi persoana vătămată.

Recurentul a mai precizat că persoana vătămată a dat trei declaraţii în faţa organelor judiciare (la 16 aprilie 2014 în Dosar nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, la data de 18 aprilie 2014 în faţa procurorului, în Dosar nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, la 30 mai 2016 în Dosar nr. x/2015 al Judecătoriei Cluj-Napoca) din cuprinsul cărora rezultă că pretinsele acţiuni de şantaj au fost săvârşite după 06 martie 2013. De asemenea, a arătat că la dosarul cauzei s-a depus certificatul de moştenitor nr. x din 06 martie 2013 emis de J., care face dovada dezbaterii succesiunii la care face referire persoana vătămată prin declaraţiile menţionate anterior, din cuprinsul acestuia rezultând că persoana vătămată s-a prezentat la notar în data de 06 martie 2013.

Nu în ultimul rând, recurentul, în privinţa momentului săvârşirii faptei, a subliniat faptul că martorii audiaţi nu au putut oferi informaţii decât pe baza celor comunicate de către persoana vătămată, iar martorul E., singura persoană care a pretins că ar fi auzit în mod direct unele ameninţări, nu a furnizat informaţii în această privinţă, plasând momentul la care ar fi auzit ameninţările în perioada următoare încheierii contractului de vânzare cumpărare din 29 noiembrie 2012, însă fără a indica o anumită perioadă de timp.

În aceste condiţii, singura probă ce poate fi administrată cu privire la momentul săvârşirii infracţiunii este însăşi declaraţia persoanei vătămate, iar din cuprinsul acesteia rezultă că infracţiunea de şantaj ar fi avut loc după 06 martie 2013, fiind evident că fapta din decembrie 2012, pentru care a fost trimis în judecată, nu există.

Totodată, recurentul a precizat că probele conduc la concluzia că pretinsele acţiuni de şantaj nu au fost săvârşite în luna decembrie 2012, întrucât în prima parte a anului 2013 relaţiile dintre inculpat şi persoana vătămată erau de colaborare, acestea degradându-se doar în apropierea momentului când persoana vătămată trebuia să predea posesia casei conform contractului de vânzare cumpărare şi a actelor încheiate ulterior.

Recurentul a mai precizat că declaraţia martorului E. este lipsită de credibilitate, aspectele declarate de acesta în faza de urmărire penală fiind în contradicţie cu alte aspecte ce rezultă din cercetarea judecătorească, cum ar fi susţinerea că ar fi restituit suma de 5.000 euro concubinei inculpatului a doua zi după semnarea contractului.

În continuare, recurentul a evidenţiat faptul că atât persoana vătămată, C., cât şi fiul acestuia, martorul E., au dat dovadă de nesinceritate pe parcursul procesului, atitudine pe care instanţa de judecată, din eroare, nu a avut-o în vedere la momentul pronunţării soluţiei.

Constatându-se atitudinea nesinceră de care a dat dovadă martorul E., respectiv faptul ca acesta prezintă un interes real cu privire la dosarul cercetat, inculpatul a arătat că se impunea ca organele judiciare să constate că acesta se află într-o situaţie ce pune la îndoială, în mod rezonabil, capacitatea sa de a fi martor, nefiind capabil să relateze faptele şi împrejurările de fapt în conformitate cu realitatea.

În opinia recurentului, persoana vătămată C., dar şi martorul E. au încercat să prezinte situaţia de fapt într-o asemenea manieră încât să profite amândurora, atât cu privire la Dosarul nr. x/2015 în care C. avea calitate de persoană vătămată, cât şi cu privire la Dosarul nr. x/2018, în care numitul E. avea calitatea de inculpat.

În acelaşi timp, recurentul a precizat că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că declaraţiile persoanei vătămate, ale martorilor E. şi D. nu se află în concordanţă, declaraţiile persoanei vătămate şi a fiului său, martorul E., fiind contrazise în mod flagrant de către cea a martorei.

Astfel, având în vedere faptul că nu există niciun fel de probă directă care să confirme susţinerile părţii vătămate, nefiind administrate alte probe care să dovedească existenţa faptei pentru care a fost trimis în judecată, inculpatul a arătat că se impune în mod imperios casarea Deciziei penale nr. 345/A/2021, pronunţată la 10 martie 2021 de Curtea de Apel Cluj, şi achitarea, întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată, nu există.

Cu privire la inexistenţa faptei de şantaj, s-a arătat că, pentru a fi în prezenţa infracţiunii de şantaj în forma pretinsă de către persoana vătămată, respectiv prin ameninţare, este necesar ca acţiunile inculpatului să aibă capacitatea de a-i produce o temere de o intensitate suficientă pentru ca persoana vătămată să resimtă o restrângere a libertăţii morale.

Astfel, pentru a fi întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de şantaj, în varianta ameninţării, aceasta trebuie să constea în săvârşirea de acte care sunt de natură a inspira victimei temerea unui pericol pentru viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea sau avutul său ori al unei alte persoane de care este legată afectiv.

În urma ameninţării declanşate şi a temerii serioase produse victimei, pentru reţinerea infracţiunii de şantaj, se impune ca persoana vătămată să fie pusă în situaţia de a nu mai avea resursele morale necesare pentru a se opune pretenţiilor făptuitorului. În ipoteza în care ameninţarea săvârşită nu a fost susceptibilă de a produce victimei o asemenea teamă, infracţiunea de şantaj prevăzute de art. 207 din C. pen., nu subzistă.

În concordanţă cu această afirmaţie, recurentul a învederat faptul că probatoriul administrat a dovedit aspectul că persoana vătămată nu a resimţit vreo temere, pretinsele ameninţări din partea inculpatului neavând valenţa necesară pentru a fi în prezenţa infracţiunii de şantaj.

Recurentul a apreciat relevante câteva aspecte reţinute de către organele de cercetare penală şi instanţele de judecată în primul ciclu procesual, respectiv:

• persoana vătămată a fost cea care, după ce ar fi observat că a semnat un contract de vânzare cumpărare, s-a dus la inculpat şi 1-a strâns de guler pe strada x din Cluj-Napoca;

• persoana vătămată este cea care a provocat scandal în data de 09 iulie 2013 pe strada x în apropierea sediului Jandarmeriei, susţinând în mod neadevărat că inculpatul ar avea un pistol asupra sa, fapt pentru care a fost amendat prin procesul-verbal de constatare nr. x încheiat de Jandarmeria Română, în cuprinsul procesului-verbal fiind consemnat faptul că persoana vătămată recunoaşte fapta.

Inculpatul a subliniat şi că probatoriul administrat a demonstrat faptul că persoana vătămată a semnat un contract de vânzare cumpărare prin care imobilul situat în loc. Gilău a trecut în proprietatea numitei D., concubina inculpatului, dreptul de proprietate fiind înscris în favoarea acesteia în cartea funciară. Varianta avansată de persoana vătămată este că nu a avut reprezentarea semnării unui contract de vânzare cumpărare şi că, în realitate, ar fi primit doar suma de 5.000 euro din totalul sumei de 25.000 euro menţionată în contractul de vânzare cumpărare.

Practic, reţinând varianta persoanei vătămate rezultă că inculpatul, prin concubina sa, a dobândit un bun imobil în valoare de 25.000 euro deşi a plătit doar 5.000 euro.

În atare condiţii, în opinia inculpatului, nu se poate reţine că ar mai fi putut urmări dobânda pretinsa de persoana vătămată deoarece, întrucât tocmai pe varianta avansată de aceasta din urmă, deja dobândise, prin concubina sa, suma de 20.000 euro.

Astfel fiind, pretinsele acţiuni ale inculpatului nu mai puteau viza obţinerea sumei de 5.000 euro sau 13.000 euro, cât susţine alternativ şi incoerent persoana vătămată prin declaraţiile inconstante date de-a lungul timpului, suma fiind deja obţinută prin contravaloarea imobilului.

Recurentul a apreciat ca relevantă în acest sens declaraţia martorei H., nepoata persoanei vătămate care prin declaraţia dată în faţa instanţei la 27 iunie 2016 arată că persoana vătămată i-ar fi spus despre o dobândă de 5.000 euro pe care inculpatul ar fi pretins-o, nicidecum 13.000 euro sau alte sume pe care persoana vătămată se pare că le-a prezentat diferit în faţa organelor judiciare în scopul de a crea o imagine mai gravă asupra situaţiei. În aceste condiţii inculpatul a apreciat că lipseşte mobilul infracţiunii, întrucât era deja în posesia sumei care se pretinde că ar fi făcut obiectul infracţiunii, în condiţiile în care deja avea în proprietate un imobil în valoare de 25.000 euro.

De asemenea, conform apărării, pretinsele constrângeri ce vizau renunţarea la solicitarea de reziliere a contractului nu puteau fi exercitate de inculpat anterior introducerii de către persoana vătămată a unei acţiuni în anularea actului de vânzare cumpărare. Ori, acţiunea în anulare a fost promovată de persoana vătămată abia în anul 2014, astfel că orice pretinsă acţiune a inculpatului anterioară acestei date nu putea avea ca scop determinarea persoanei vătămate de a renunţa la acţiunea în anularea contractului.

Pe de altă parte, în concordanţă cu aceste afirmaţii, recurentul a arătat că la 13 septembrie 2013 concubina sa, D., în baza solicitării sale ca urmare a rugăminţilor numitului C., a semnat un contract de comodat cu K., în curs de înfiinţare, reprezentată de către persoana vătămată, C. în calitate de administrator, având ca obiect imobilul cu privire la care s-a perfectat contractul de vânzare cumpărare, pe o durată de 4 luni, până la 15 ianuarie 2014.

Astfel, reiese în mod evident faptul că relaţiile dintre inculpat şi persoana vătămată nu erau tensionate la acel moment, eventualele discuţii mai aprinse ivindu-se pe fondul necesităţii eliberării imobilului ca urmare a ajungerii la termen a contractului de comodat. În aceste condiţii, nu pot fi primite supoziţiile vizând ameninţările presupus a fi comise anterior acestei perioade, respectiv în cursul anului 2012, luna decembrie, perioadă de timp care face obiectul prezentului dosar, având în vedere actul de investire a instanţei.

Având în vedere totalitatea elementelor factuale prezentate, recurentul a apreciat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate a infracţiunii, fiind incident astfel cazul de achitare prev. de art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. - fapta nu există, motiv pentru care se impune în mod imperios constatarea acestor aspecte, casarea şi achitarea sa în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată procurorului la 12 mai 2021, părţii civile la 13 mai 2021, de către Curtea de Apel Cluj, instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.

La 18 mai 2021, Ministerul Public a depus scurte concluzii scrise prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi, pe fond, respingerea căii de atac.

În cuprinsul notelor scrise, Ministerul Public a arătat că inculpatul a solicitat achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., întrucât fapta nu există, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod. Ministerul Public a subliniat că acest caz de casare este incident atunci când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care constituie contravenţie sau abatere disciplinară, ori pentru o faptă care ar putea atrage numai răspunderea civilă, contractuală, delictuală.

În cauză, fapta pentru care a fost dispusă condamnarea inculpatului prezintă elementele de tipicitate specifice ale infracţiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, iar condamnarea este rezultatul stabilirii de către instanţă a unei stări de fapt şi încadrări juridice ce au la bază analiza probelor administrate pe parcursul desfăşurării procesului penal. Contrar celor susţinute de inculpat, instanţa de apel a analizat în detaliu materialul probator aflat la dosar şi a înlăturat motivat apărările formulate de inculpat.

Potrivit Ministerului Public, motivarea memoriului depus de inculpat în susţinerea acestei solicitări relevă însă doar un amplu expozeu constituit din argumente privind lipsa de temeinicie a motivării Curţii de Apel Cluj, aflate la baza soluţiei definitive pronunţate. Practic, inculpatul reiterează pe larg opinia sa personală cu privire la ansamblul probator şi existenţa/inexistenţa faptei şi a elementelor de tipicitate ale infracţiunii cu privire la care a fost acuzat/condamnat.

Pentru aceste considerente s-a apreciat că motivele expuse în memoriul justificativ nu se circumscriu cazului de casare invocat, sens în care s-a solicitat respingerea ca nefondate a căii de atac declarate de inculpat.

Prin încheierea din 15 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 345/A din 10 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, în Dosarul nr. x/2019. A trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie, completului C7. A fixat termen de judecată în şedinţă publică la 14 septembrie 2021 pentru când s-au citat recurentul inculpat şi intimata parte civilă. A fost încunoştinţat apărătorul ales al recurentului inculpat.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte, examinând cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, a constatat că Decizia penală nr. 345/A din 10 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv, în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată, în termenul legal, de către inculpat, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - 436 din C. proc. pen.

De asemenea, a constatat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., cuprinzând numele, prenumele şi domiciliul procesual ales al părţii care a exercitat calea de atac, hotărârea atacată şi semnătura.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a observat că în cererea de recurs în casaţie, recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., incident în situaţia în care inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Pentru a putea fi considerată îndeplinită condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., în ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din acelaşi cod, trebuie să existe o corespondenţă între motivele invocate şi cazurile de casare prevăzute de lege.

S-a menţionat că, având în vedere că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, Înalta Curte verifică doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârile recurate şi conţinutul constitutiv al infracţiunilor, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În opinia judecătorului de filtru care a analizat cererea, conform dispoziţiilor art. 440 din C. proc. pen., argumentele recurentului inculpat, în cea mai mare parte, vizează interpretarea probatoriului administrat de instanţele de fond şi de apel, criticând declaraţiile martorilor sub aspectul credibilităţii acestora, însă, reevaluarea materialului probator în scopul verificării temeiniciei deciziei atacate nu poate face obiectul analizei instanţei în calea extraordinară a recursului în casaţie, examen limitat exclusiv la motive de nelegalitate a hotărârii atacate.

S-a constatat, în acelaşi timp, că recurentul inculpat a formulat critici cu privire la tipicitatea obiectivă a infracţiunii de şantaj, susţinând lipsa legăturii de cauzalitate între urmarea imediată şi actul de conduită ilicită. În acest sens, recurentul a susţinut că în cursul lunii decembrie 2021 nu a existat niciun act de şantajare a persoanei vătămate, întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat la 29 noiembrie 2012, iar persoana vătămată a restituit banii a doua zi, neexistând astfel actul material necesar întrunirii condiţiilor de tipicitate a infracţiunii. Deopotrivă, recurentul a susţinut lipsa mobilului, lipsind tipicitatea infracţiunii pentru care a fost condamnat.

Constatând că din perspectiva apărării, critica vizează tipicitatea obiectivă a infracţiunii de şantaj, în sensul că urmarea imediată ar fi precedat actul de conduită incriminat, critică ce poate fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., numai sub acest aspect. Criticile referitoare la elementele laturii subiective nu pot fi examinate în recurs în casaţie.

Cu ocazia dezbaterilor, la termenul de judecată din 14 septembrie 2021, apărarea a susţinut că din starea de fapt reţinută de instanţa de apel nu rezultă existenţa infracţiunii de şantaj, făcând referire la declaraţia martorei D. şi la depoziţiile altor martori audiaţi în faţa instanţei de fond, respectiv fiul intimatului parte civilă, în privinţa căruia Parchetul s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Totodată, cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat la 29 noiembrie 2012, cu intimatul parte civilă C., apărarea a apreciat că în sarcina recurentului inculpat putea fi reţinută săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, nu de şantaj. Solicitând a se analiza starea de fapt, astfel cum a fost reţinută, precum şi declaraţia intimatului parte civilă C., apărarea a susţinut că fapta de şantaj nu există.

În final, apărarea a solicită admiterea recursului în casaţie şi achitarea recurentului inculpat A., iar în ceea ce priveşte latura civilă, înlăturarea obligaţiei de plată a daunelor morale.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că recursul în casaţie este neîntemeiat, întrucât se solicită o reapreciere a materialului probator administrat în cauză şi nu fac referiri cu privire la întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii, aspecte care exced analizei instanţei de recurs în casaţie.

Dezbaterile părţilor au fost consemnate, pe larg, în practicaua prezentei hotărâri judecătoreşti.

Analizând recursul în casaţie potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 15 iunie 2021, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.

Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie a fost admisă în principiu cu privire la infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) din C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din Codul de procedură, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 82/RC din 23 februarie 2021, Decizia nr. 167/RC din 20 aprilie 2021, Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competenţa de a administra probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate.

Totodată, acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)". În acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 442/RC/2017.

Cu privire la argumentele recurentului referitoare la neconcordanţa între fapta de şantaj reţinută şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală, Înalta Curte constată că s-a susţinut lipsa legăturii de cauzalitate între urmarea imediată şi actul de conduită ilicită.

Înalta Curte constată că atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză, sub acest aspect hotărârea atacată neputând comporta niciun fel de critică. Astfel, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de curtea de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Se observă că argumentele recurentului privesc lipsa tipicităţii infracţiuni în raport de lipsa elementului material al laturii obiective, în sensul că în cursul lunii decembrie 2021 nu a existat niciun act de şantajare a persoanei vătămate întrucât contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat la 29 noiembrie 2012, iar persoana vătămată a restituit banii a doua zi, neexistând astfel actul material necesar întrunirii condiţiilor de tipicitate a infracţiunii. Argumentele recurentului în sensul că urmarea imediată ar fi precedat actul de conduită incriminat, nu sunt fondate.

Conform art. 207 din C. pen., şantajul constă în constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial pentru sine sau pentru altul. Reţinând situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanţa de apel, se constată că recurentul, în luna decembrie 2012, a constrâns persoana vătămată C., prin ameninţări cu faptul că îi aruncă familia afară din casă, că păţeşte ceva, că ajunge pe drumuri cu toţi copiii, că îi ia casa, că îi scoate familia în stradă, că va fi victima unei infracţiuni de omor atât el cât şi copiii săi, exercitate în scopul de a-i remite sume de bani injuste cu titlu de dobândă şi pentru a renunţa la solicitarea de a rezilia contractul de vânzare-cumpărare din data de 29 noiembrie 2012, încheiat de martora D. cu persoana vătămată, solicitându-i în acest sens alte sume de bani. După cum rezultă din cele ce preced, în situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel urmarea imediată nu precede, cronologic, actul de conduită, astfel încât elementele de tipicitate sunt cele prevăzute de lege.

Instanţa de casaţie nu are competenţa de a schimba situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel. În reglementarea C. proc. pen. recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. C. proc. pen. nu permite în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în examinarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., reţinerea unei situaţii de fapt diferite de cea descrisă în decizia Curţii de apel.

Situaţia de fapt constatată de instanţa de apel şi redată mai sus, reţine elementele de tipicitate în ordinea prevăzută de lege în conţinutul infracţiunii, astfel încât critica recurentului este nefondată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 345/A din 10 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 345/A din 10 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi de minori, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2021.

GGC - GV