Cassation scope: rejection of factual re-evaluation in challenge to conviction for abandoning a traffic accident scene under Art. 338(1) Penal Code

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 564 din 31 iulie 2020 pronunţată de Judecătoria Suceava, în baza art. 338 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 76 C. pen. şi art. 396 alin. (1) şi (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la o pedeapsă de 1 (unu) an şi 4 (patru) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen. (faptă din 30.09.2016).

S-a constatat că infracţiunea din prezenta cauză a fost comisă în termenul de supraveghere de 2 ani al amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare, stabilită prin Sentinţa penală nr. 294 din 25.09.2015 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin neapelare la data de 19.10.2015.

În baza art. 88 alin. (3) C. pen., s-a revocat amânarea aplicării pedepsei de 8 luni închisoare stabilită în sarcina inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 294 din 25.09.2015 pronunţată de Judecătoria Rădăuţi, în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin neapelare la data de 19.10.2015 şi s-a dispus aplicarea şi executarea pedepsei de 8 luni închisoare.

În baza art. 88 alin. (3) raportat la art. 38 alin. (1) - art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a contopit pedeapsa aplicată cu pedeapsa de 8 luni închisoare aplicată inculpatului ca urmare a revocării amânării aplicării pedepsei stabilită prin sentinţa anterior menţionată şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare, la care s-a adăugat o treime din cealaltă pedeapsă stabilită (2 luni şi 20 zile închisoare), în final inculpatul A. urmând a executa pedeapsa rezultantă de 1 (unu) an, 6 (şase) luni şi 20 (douăzeci) zile de închisoare, în regim de detenţie.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia penală nr. 195 din 24 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 564 din 31 iulie 2020 pronunţată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2019, iar, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., acesta a fost obligat la plata sumei de 150 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a învederat că fapta imputată nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen.

Astfel, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen., achitarea inculpatului sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen., precum şi suspendarea executării hotărârii instanţei de apel, potrivit art. 441 C. proc. pen.

Prin Încheierea nr. 297/RC din 24 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019 a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 195 din 24 februarie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

A fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de recurentul inculpat A..

Cauza a fost trimisă în vederea judecării recursului în casaţie la Completul 6 şi s-a fixat termen la data de 9 septembrie 2021, cu citarea recurentului inculpat A., la locul de detenţie şi încunoştinţarea apărătorului ales al recurentului inculpat despre termenul acordat.

Pentru a dispune astfel, în esenţă, Înalta Curte a constatat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute art. 434 - art. 438 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte solicitarea de suspendare a executării hotărârii atacate, s-a constatat că recurentul inculpat nu a indicat motivele ce fundamentează această solicitare şi că nu au fost identificate, din oficiu, aspecte care să justifice o asemenea măsură procesuală.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 195 din 24 februarie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie, exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Prin recursul în casaţie este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către curtea de apel. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalităţii, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile legale. Cu alte cuvinte, scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel legiuitorul prevăzând expres şi limitativ în disp. art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cazurile în care poate fi declarat recursul în casaţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 447 C. proc. pen., instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

În susţinerea căii extraordinare de atac inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Astfel, în dezvoltarea criticilor circumscrise cazului de recurs în casaţie anterior menţionat, recurentul inculpat A. a susţinut că, în cauză, se impune pronunţarea unei soluţii de achitare conform art. 16 alin. (1) lit. b) şi d) C. proc. pen.

Aşadar, a menţionat că, pentru existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., este necesar ca făptuitorul să conştientizeze urmările produse asupra victimei, iar dacă aceasta prezintă o aparentă stare de sănătate, fapta nu constituie infracţiune.

Or, în raport de împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, coroborat cu aspectele declarate de victimă (martora B. - care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal) inculpatului, imediat după producerea accidentului, rezultă că acesta a fost în eroare cu privire la împrejurarea că martora a fost rănită, în sensul dat de norma penală acestei noţiuni.

Astfel, a susţinut că, în condiţiile în care, după producerea accidentului, martora i-a comunicat inculpatului că nu are dureri şi că doreşte să fie condusă la domiciliu, acesta a considerat că nu a săvârşit vreo faptă penală, şi nu se impune anunţarea autorităţilor.

Totodată, a menţionat că, raportat la modalitatea concretă de producere a evenimentului şi la împrejurarea că persoana lovită era conştientă şi lucidă şi se putea deplasa, inculpatul nu avea motive sau indicii concrete pe baza cărora să considere că aceasta a suferit răni care să necesite îngrijiri medicale.

Prin urmare, a arătat că, a fost în eroare cu privire la unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa, respectiv cu privire la împrejurarea "rănirii unei persoane", fapta nefiindu-i astfel imputabilă şi neconstituind infracţiune în condiţiile art. 15 C. pen., raportat la art. 23 alin. (1) şi art. 30 alin. (1) C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, a arătat că, în cauză, deşi victima i-a solicitat să o transporte la domiciliu, acesta a ales să o transporte la spital, oferindu-i toate informaţiile privind persoana sa (nume, adresă, loc de muncă), precum şi datele de identificare ale autoturismului, rezultând în mod evident că acesta a fost preocupat de starea de sănătate a victimei.

Astfel, a precizat că nu se poate reţine în sarcina acestuia intenţia de a se sustrage răspunderii penale, cu atât mai mult cu cât, acesta a fost identificat de organele de poliţie la domiciliul său, urmare a relaţiilor oferite de martora B..

Ca urmare, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi achitarea sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte reţine că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. constată că recursul în casaţie este nefondat, drept pentru care îl va respinge pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situaţia de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

În ipoteza în care situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel nu se suprapune pe tipicitatea infracţiunii, astfel cum aceasta este prevăzută de lege, pot deveni incidente dispoziţiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală.

În decizia recurată, instanţa de apel a reţinut în sarcina inculpatului A. că la data de 30.09.2016, în jurul orelor 09:33, în timp ce conducea autoturismul marca x cu nr. de înmatriculare x pe B-dul x cel Mare de pe raza Municipiului Suceava, judeţul Suceava a provocat un accident rutier pe trecerea de pietoni soldat cu rănirea victimei B., după care a părăsit locul producerii accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie sau a procurorului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

În ceea ce priveşte latura obiectivă, situaţia premisă a infracţiunii este reprezentată de implicarea de către inculpat într-un accident de circulaţie soldat cu rănirea unei persoane.

Elementul material al infracţiunii s-a realizat prin acţiunea inculpatului care, după producerea accidentului rutier a transportat victima la unitatea medicală apoi a părăsit locul faptei, în sensul că nu a intrat în unitatea medicală pentru a-şi comunica datele de stare civilă, inclusiv numărul de înmatriculare a autoturismului, ci a fost identificat ulterior la domiciliul său, urmare a demersurilor efectuate de organele de poliţie şi vizualizarea înregistrărilor surprinse de camerele de supraveghere din cadrul Primăriei Municipiului Suceava.

Urmarea imediată a infracţiunii constă în producerea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale ocrotite de dispoziţiile care stabilesc regimul circulaţiei pe drumurile publice, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăşi săvârşirea faptei.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a acţionat cu vinovăţie în modalitatea intenţiei indirecte, acesta prevăzând rezultatul faptei sale şi, deşi nu a urmărit rezultatul socialmente periculos ca prin fapta sa infracţională să pună în pericol siguranţa circulaţiei pe drumurile publice şi buna înfăptuire a justiţiei, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Deopotrivă, se constată că instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că din situaţia de fapt nu rezultă îndeplinirea niciuneia dintre condiţiile cerute de art. 30 C. pen. pentru a atrage această cauză de neimputabilitate.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susţin recursul în casaţie invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se contestă situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, fondul criticii formulată pe calea recursului în casaţie pornind de la negarea bazei factuale care a condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Astfel, o apreciere a probelor deja administrate în cauză cu influenţe asupra situaţiilor faptice constatate şi reţinute de instanţa inferioară, constituie o analiză ce excedează verificărilor de legalitate ce pot face obiectul judecării căii extraordinare a recursului în casaţie.

Scopul recursului în casaţie este acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de control judiciar, iar argumentele invocate de către inculpat nu susţin niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind doar formal circumscrise de către recurent cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 195 din 24 februarie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 195 din 24 februarie 2021 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 09 septembrie 2021.

GGC - GV