Human trafficking for labor exploitation: validity of recruitment via coercive threats despite victim consent and remuneration

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 136/08.08.2018 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/2013, printre altele, s-au dispus următoarele:

S-a constatat că legea penală mai favorabilă în cazul inculpatului A. o reprezintă noul C. pen.

În baza art. 386 din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice, după cum urmează:

- din infracţiunea de înşelăciune privind asigurările în formă continuată, prev. de art. 245 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea de înşelăciune în formă continuată, prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969;

- din instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. în instigare la infracţiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 182 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969 (persoană vătămată B.);

- din instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. în instigare la infracţiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 182 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969 (persoană vătămată C.);

- din instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., în instigare la infracţiunea de vătămare corporală gravă, prev. de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 182 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969 (persoană vătămată D.);

- din instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen., în instigare la infracţiunea de vătămare corporală, prev. de art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 181 alin. (1) din C. pen. din 1969 (persoană vătămată E.).

S-a dispus condamnarea inculpatului A. la:

- 1 an închisoare şi 1 an pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., pentru infracţiunea de constituire grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 367 alin. (5) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 2 lit. a) teza 1 şi lit. b) pct. 2, 4 şi 5 din aceeaşi lege cu aplicarea art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 şi art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969]; în baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de lipsire de libertate, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 189 alin. (1), (2) şi 5 din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 - persoană vătămată F.];

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de lipsire de libertate, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 189 alin. (1), (2) şi 5 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 - persoană vătămată G.];

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea de şantaj în formă continuată, prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 194 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 - 7 acte materiale];

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea de şantaj, prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 194 alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 - persoană vătămată F.];

- 3 ani închisoare pentru infracţiunea de şantaj în formă continuată, prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 194 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 - persoane vătămate H. şi I.];

- 1 an închisoare pentru infracţiunea de cămătărie în formă continuată, prev. de art. 351 din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2011 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 - 8 acte materiale];

- 4 ani şi 6 luni ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., pentru infracţiunea de trafic de persoane în formă continuată, prev. de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 - 2 acte materiale]; în baza art. 65 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea de înşelăciune privind asigurările, în formă continuată, prev. de art. 245 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 215 alin. (1), (3) şi (5) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 şi art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 - 4 acte materiale];

- 6 luni închisoare pentru infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată, prev. de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 292 din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 şi art. 37 lit. b) din C. pen. din 1969 - 2 acte materiale].

S-a constatat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat în prezenta cauză au fost săvârşite în concurs real, prev. de art. 38 alin. (1) din C. pen. şi, în baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-a aplicat acestuia pedeapsa cea mai grea, de 4 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de pedeapsă de 5 ani şi 4 luni închisoare, reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite (1 an închisoare, 1 an şi 6 luni închisoare, 1 an şi 6 luni închisoare, 3 ani închisoare, 3 ani închisoare, 3 ani închisoare, 1 an închisoare, 1 an şi 6 luni închisoare şi 6 luni închisoare), urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 9 ani şi 10 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani, care se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) şi art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a sentinţei de condamnare şi până la executarea pedepsei principale sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 72 alin. (1) fraza I din C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, perioada executată în stare de reţinere, arest preventiv şi arest la domiciliu, respectiv de la data de 09.05.2013 până la data de 14.04.2015. S-a constatat că în perioada 15.04.2015 - 29.06.2017 inculpatul s-a aflat sub efectele măsurii preventive a controlului judiciar.

În baza art. 112 alin. (1) lit. a) din C. pen., s-a dispus confiscarea în favoarea statului de la inculpatul A. şi a fost obligat acesta la plata următoarelor sume: 66.891,79 euro, 14.898,21 dolari SUA, 525,6 RON şi 1.261,65 dinari libieni.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice, fără notificare prealabilă, de la inculpat, în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice şi Judiciare.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen. şi art. 158 alin. (1) şi (2) din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 din C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 182 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 - persoană vătămată B.), ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen. şi art. 158 alin. (1) şi (2) din C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 din C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 182 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 - persoană vătămată D.], ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. e) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 din C. pen., raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 182 alin. (1) şi (3) din C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 - persoană vătămată C.], constatându-se că lipseşte plângerea prealabilă.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru instigare la infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prev. de art. 47 din C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 25 din C. pen. din 1969 raportat la art. 181 alin. (1) din C. pen. din 1969 - persoană vătămată E.], constatându-se că a intervenit prescripţia răspunderii penale.

A fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 2.000 euro cu titlu de daune morale către partea civilă J..

Au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A. şi K. la plata următoarelor despăgubiri civile către partea civilă E.: 8.000 RON cu titlu de daune materiale şi 2.500 euro cu titlu de daune morale. S-au respins în rest pretenţiile părţii civile E..

S-a respins cererea formulată de partea civilă E., de instituire de măsuri asigurătorii cu privire la bunurile mobile şi imobile ale inculpaţilor A. şi K..

Au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., K., L. la plata sumei de 38.289,17 RON, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 27.05.2009 şi până la data plăţii (cu titlu de daune materiale) către partea civilă SC M. SA

Au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A., K. şi N. la plata sumei de 289.705 RON cu titlu de daune materiale, către partea civilă SC O. SA.

S-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa nr. x/P/2012 din data de 14.05.2013 emisă de D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, cu privire la sumele de 3160 euro, respectiv 1500 RON, ridicate de la inculpaţii A. şi P..

În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de persoane reţinută în sarcina inculpatului A., în urma efectuării unei ample analize a probelor administrate în cursul procesului penal, instanţa de fond a reţinut că faptele inculpatului A., care, în cursul anului 2012, i-a recrutat prin ameninţări cu acte de violenţă pe persoanele vătămate Q. şi R., datornici ai săi, şi i-a trimis la muncă în Libia pin intermediul lui S. (care a fost ameninţat pentru a le face actele şi a-i primi la muncă), unde aceştia au fost exploataţi prin muncă din vara anului 2012 până în luna aprilie 2013, fiind obligaţi să cedeze unul jumătate, iar celălalt o anumită perioadă tot salariul obţinut către inculpatul A., în plus aceştia fiind obligaţi să lucreze fără a fi remuneraţi la o bază de paintball de lângă Tripoli pe care o deţinea inculpatul împreună cu un asociat libian, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată, prev. de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. [faptă al cărei conţinut se regăseşte în art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 - 2 acte materiale].

Împotriva Sentinţei penale nr. 136/08.08.2018 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/2013, a declarat apel, printre alţii, inculpatul A..

În ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de persoane, s-a reţinut că inculpatul A., în cursul anului 2012, a recrutat prin ameninţări cu acte de violenţă pe persoanele vătămate Q. şi R., datornici ai săi, şi i-a trimis la muncă în Libia pin intermediul lui S. (care a fost ameninţat pentru a le face actele şi a-i primi la muncă), unde aceştia au fost exploataţi prin muncă din vara anului 2012 până în luna aprilie 2013, fiind obligaţi să cedeze unul jumătate, iar celălalt o anumită perioadă tot salariul obţinut către inculpatul A., în plus aceştia fiind obligaţi să lucreze fără a fi remuneraţi la o bază de paintball de lângă Tripoli pe care o deţinea inculpatul împreună cu un asociat libian.

Inculpatul T. a declarat atât la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., cât şi în faţa instanţei de apel că nu a făcut presiuni ca vreunul din cei doi să plece la muncă în Libia, ci doar a intermediat locul de muncă, în contextul în care cei doi aveau datorii la el, pe care trebuiau să le plătească.

Fiind audiat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T., R. a susţinut că a fost şantajat de T. pentru a merge la muncă în Libia în vederea restituirii împrumutului. Această declaraţie a fost susţinută la D.I.I.C.O.T. şi de S., un alt datornic a lui A., care a atestat constrângerile la care a fost supus R. pentru a merge la muncă în Libia. Nici unul dintre cei doi nu a justificat obiectiv schimbarea poziţiei procesuale în faţa instanţelor de judecată.

R., fiind audiat în faţa instanţei de apel la data de 17.09.2020, a declarat că a mers de bună voie în Libia la muncă, fără a fi constrâns sau şantajat de inculpatul T.. Acesta a arătat că nu îi aparţine un înscris olograf pe care l-ar fi trimis organelor judiciare, prin care l-ar fi reclamat pe T., înscris ce i-a fost prezentat în sala de judecată. A susţinut că S., pentru care lucra, a insistat să-l denunţe pe T. organelor judiciare, întrucât între aceştia existau animozităţi. A învederat persoana vătămată că de transportul în Libia s-a ocupat prietena lui S.. A mai declarat că a restituit sume de bani şi pentru împrumut, dar a şi trimis sume de bani familiei, iar paşapoartele le-au fost reţinute pentru a fi îndeplinite de angajator formalităţile de angajare, pentru U..

S. a precizat, la Curtea de Apel Alba Iulia, că Q. şi R. nu au fost forţaţi să plece în Libia la muncă de către T. pentru a munci în favoarea acestuia. A arătat că de transport cazare şi remuneraţie s-a ocupat chiar el, plătindu-le salariul lunar în data de 20 a lunii, iar meniul oferit era unul consistent. A mai arătat faptul că aceştia au rămas în Libia la muncă şi după arestarea inculpatului T..

Instanţa de apel a apreciat că modificarea depoziţiei de către S. în faţa instanţei de judecată nu este justificată obiectiv. S-a apreciat comportamentul manifestat în faţa instanţei ca fiind unul nesincer şi de acea a fost înlăturată declaraţia acestuia. Obligaţia judecătorului este acea de a verifica onestitatea persoanei audiate în mod direct pentru a stabili cât de verosimile sunt datele furnizate autorităţilor de aceasta. Exprimarea vagă, cu accente pe elementele de tipicitate obiectivă prezentate sub forma negaţiei de aceasta persoană, a format convingerea faptului că acesta doreşte să înlăture acuzaţiile aduse inculpaţilor în acest dosar.

Cu privire la infracţiunea de trafic de persoane avându-l ca victimă pe R., a fost audiat de instanţa de apel, la data de 23 ianuarie 2020, martorul V., care a atestat faptul că ginerele său a plecat de bunăvoie la muncă în Libia şi de acolo ar fi trimis bani familiei. Celelalte informaţii pe care a încercat să le furnizeze martorul au fost din auzite de la ginerele său, sens în care nu au putut fi valorificate pentru a proba vinovăţia inculpatului.

W., fosta soţie a numitului R., a fost audiată de Curtea de Apel Alba Iulia la data de 23 ianuarie 2020 şi a susţinut că soţul său a plecat în Libia de frica lui T., că a stat acolo 2 ani inclusiv după arestarea lui A.. A susţinut că i-a relatat soţul său că A. i-a sucit mana la spate şi că i-ar fi fost frică pentru copilul său.

X., sora lui R. a declarat, la Curtea de Apel Alba Iulia, la data de 23 ianuarie 2020, că fratele sau a plecat la muncă în Libia de frica lui A., căruia ii datora bani. Nu a văzut să fie bătut, dar a venit vânăt pentru că avea rolul de ţintă la terenul de paintball.

La D.I.I.C.O.T., martora X., sora persoanei vătămate R., a dat detalii despre modul în care ar fi fost şantajat, bătut şi trimis la muncă, în Libia, fratele ei pentru a plăti împrumuturile şi dobânzile către A.. A arătat că ştie de la fratele său că era bătut pentru neplata la timp a datoriilor şi despre plecarea sa în Libia la presiunile lui T.. A mai relatat că fratele său avea rol de ţintă la jocurile de paintball, de unde acesta venea cu vânătăi. Instanţa de apel a apreciat că aceasta este o dovadă privind exploatarea prin muncă a numitului R..

Această martoră a declarat că T. a fost angajatorul din Libia a lui R. şi a recunoscut că fratele său a mers la muncă în Libia şi după arestarea lui A..

La Tribunalul Hunedoara, aceeaşi martoră a declarat că inculpatul T. l-a ameninţat pe R., fratele său, că dacă nu pleacă în Libia îi va sechestra fetiţa.

Martorul V., tatăl vitreg al numitei Y. (soţia persoanei vătămate R.), a dat detalii la D.I.I.C.O.T. despre modul în care ar fi fost şantajat, bătut şi trimis la muncă în Libia R., însă a precizat că a aflat despre acestea de la persoana vătămată.

Z., fratele lui R., a arătat că ştie din relatările fratelui său că acesta a plecat la muncă în Libia la presiunile exercitate de T.. Acesta a declarat că a mers de bunăvoie în Libia la muncă şi a lucrat pentru S., iar paşapoartele le erau reţinute pentru formalităţile de angajare. Acelaşi martor a relatat la Tribunalul Hunedoara că R. a fost dus în Libia, unde a lucrat în construcţii, iar banii câştigaţi (1500-200 euro) erau luaţi de A. în contul datoriilor. A mai declarat faptul că A. i-ar fi spus că dacă R. nu va avea bani să îi dea îi va lua şi acestuia banii în contul datoriilor. A arătat că a fost nevoit să îi dea fratelui său de mai multe ori bani să se întreţină, pentru că A. nu îi lăsa nici un ban.

Declaraţia martorei Y., fosta soţie a lui R., de la D.I.I.C.O.T. este una indirectă, martora relatând aspectele povestite de soţul ei.

Toţi martorii audiaţi au declarat că au avut cunoştinţă de presiunile la care a fost supus R., de la persoana vătămată, care în faţa instanţei nu a recunoscut aceste aspecte.

Referitor la persoana vătămată Q., s-a reţinut că aceasta a luat un împrumut de la inculpatul T., pentru care a achitat dobânzi, împrumutul fiind dovedit prin declaraţia inculpatului T., a caietului ridicat la percheziţie, cât şi prin declaraţia persoanei vătămate. Acestea se coroborează cu extrasele AA., prin care i-a trimis inculpatului A. sume de bani din Libia.

În faza de urmărire penală, Q. a dat declaraţii în calitate de martor, în care a arătat modalitatea în care a fost şantajat de către A., fiind bătut de către A. şi K. pentru a face plata, a indicat modalitatea în care a fost exploatat prin muncă în Libia de către A. în cursul anului 2013.

În declaraţia dată la D.I.I.C.O.T., Q. a declarat că nu a plecat de bunăvoie la muncă, ci forţat de T., pentru a plăti împrumutul acordat şi i-a restituit sume de 6.500 euro lui T.. Munca prestată către A. era de circa 3500 euro, la fel ca şi lui R.. În ţară a fost bătut şi ameninţat cu acte de violenţă. În filele x, se află o altă declaraţie a lui Q., în care a arătat că a luat mai multe sume de bani cu dobândă de la T., că a fost bătut de T., în iulie 2009 pentru că nu a restituit o sumă de 500 euro. Bătaia ar fi luat-o de faţă cu S. şi BB.. Toate aceste bătăi şi constrângeri au culminat cu plecarea în Libia a martorului.

Q., în cursul cercetării judecătoreşti în apel, în şedinţa publică din data de 20.02.2020, a declarat că:

"Precizez că eu am lucrat în Libia (...) Am plecat în Libia pentru că aveam nevoie de bani ca să-mi achit datoria. Inculpatul T. mi-a recomandat spunându-mi că acolo este de muncă, el nefiind implicat pe şantierul pe care îl avea S.."

La Curtea de Apel Alba Iulia, la data de 20 februarie 2020, Q. a susţinut ca a plecat în Libia la sugestia lui T., că era angajatul lui S., care îl plătea, că a lucrat din prietenie şi pe terenul de paintball a lui A. pentru a-l ajuta, luând bani cu împrumut de la acesta. A menţionat că a plecat de mai multe ori în Libia la muncă şi că paşapoartele rămâneau la S. pentru întocmirea formelor de angajare.

Q. a declarat că "Prealabil plecării în Libia m-am interesat de la R. de condiţiile şi de situaţia de acolo care mi-a confirmat că e bine şi se fac bani acolo." Instanţa de apel a reţinut că acest fragment de declaraţie nu exclude existenţa infracţiunii de trafic de persoane, Q. dorind să ştie care va fi situaţia financiară ca urmare a plecării sale în Libia.

În acest sens, în cadrul judecăţii în apel, în şedinţa publică din data de 20 februarie 2020, Q. a declarat următoarele: Precizez că eu am lucrat în Libia. Paşaportul meu şi al întregii echipe venite din România s-a aflat la S. pentru că acestea trebuiau duse firmei angajatoare, firmei U., în vederea ştampilării şi obţinerii diferitelor vize. (...).Am plecat în Libia pentru că aveam nevoie de bani ca să-mi achit datoria. Inculpatul T. mi-a recomandat spunându-mi că acolo este de muncă, el nefiind implicat pe şantierul pe care îl avea S.. Am plecat în Libia pentru pe perioadă de 6 luni, pe care am prelungit-o la 8 luni, şi apoi am mai plecat încă de 2 ori în Libia pentru că aveam nevoie de bani pentru cheltuielile familiale. (...) în afacerea cu Paintball banii erau încasaţi de proprietarul de acolo, iar eu mergeam să îi ajut din prietenie.

Deşi persoana vătămată Q. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri civile, ulterior a renunţat la constituirea de parte civilă.

Prin declaraţia dată la D.I.I.C.O.T., martora CC., soţia persoanei vătămate Q., a atestat şantajele şi bătăile la care ar fi fost supus soţul ei. Martora a declarat că soţul său a luat bani de la A. şi că l-ar fi văzut bătut într-o seară.

Instanţa de apel a reţinut că este inexplicabilă revenirea martorei asupra declaraţiei dată la D.I.I.C.O.T., în faţa Tribunalului Hunedoara. Astfel, martora CC., soţia lui Q., a declarat în şedinţă publică în faţa instanţei de fond, în data de 01.09.2016 că: "Soţul meu a fost plecat la muncă în Libia, însă nu mi-a spus niciodată că a fost forţat să meargă acolo de inculpatul A., sau că a lucrat pentru acesta, Q. mi-a spus că S. i-a oferit un loc de muncă."

CC. a susţinut, în declaraţia dată la instanţa de apel, la data de 20 februarie 2020, că soţul său a plecat de mai multe ori în Libia, de unde trimitea sume de bani.

Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că este nesinceră declaraţia data de martoră în faţa instanţelor de judecată, neexistând nici un motiv rezonabil pentru schimbarea poziţiei acesteia.

S. a precizat, la Curtea de Apel Alba Iulia, că Q. şi R. nu au fost forţaţi să plece în Libia la muncă de către T. pentru a munci în favoarea sa, că de transport, cazare şi remuneraţie s-a ocupat dumnealui, plătindu-le salariul lunar în data de 20, iar meniul oferit era unul consistent. A mai arătat faptul că aceştia au rămas în Libia la muncă şi după arestarea lui A..

S. a recunoscut că a avut cu T. o situaţie tensionată, apărută în urma unei certe (pe fondul unor bârfe), soldată cu ameninţarea sa cu pistolul de către T. şi astfel a devenit plauzibilă atitudinea martorului de a fi sincer cu organele judiciare în dorinţa de a-l trage la răspundere penală pe A..

Instanţa de apel a reţinut că prin rechizitoriu, faţă de numitul S., s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată, prev. de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. (2 acte materiale referitor la CC. şi R.), fiind aplicabile prev. art. 10 lit. e) din C. proc. pen. raportat la art. 46 din C. pen. (constrângrea fizică, fără a exista o motivare obiectivă a acestei soluţii şi în actul de sesizare). Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că strategia parchetului a fost în sensul folosirii declaraţiilor ample date de S. pentru a susţine acuzaţia la adresa inculpatului T., însă, cu toate acestea, numitul S. nu a mai susţinut acuzaţia D.I.I.C.O.T. în faţa instanţelor de judecată.

În declaraţia dată în şedinţă publică în faţa Tribunalului Hunedoara, în data de 24.04.2015, S. a afirmat că: "În ceea ce priveşte pe numiţii Q. şi R., arăt că aceştia au venit în Libia de bună voie, primul care a venit fiind Q.. Cei doi se află şi în prezent în Libia. Apreciez în acest context că nu se poate vorbi de trafic de persoane vis a vis de cei doi."

Mai mult, în declaraţia dată în faţa Curţii de Apel Alba Iulia în cauză, în data de 10.03.2020, S. a afirmat că: "[întrebat dacă ar cunoaşte că Q. şi R. au fost în Libia] Da, au fost în Libia; munceau pentru mine şi ştiu că aveau datorii faţă de T.. Nu au fost forţaţi cei doi să plece în Libia."

În faţa instanţei de apel, la data de 10 martie 2020, S. a susţinut că nu corespunde realităţii declaraţia dată la BCCO, întrucât a fost luată prin constrângere de organele de cercetare penală, în speţă poliţistul DD., cerând indicarea unor sume mai mari pentru a-l putea aresta pe inculpatul T., în caz contrar aducându-i la cunoştinţă că îl poate aresta pe o perioadă între 30 şi 60 zile. Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut că aserţiunea nu are fundamentare logică, pe de o parte, pentru că nu intră în competenţa procurorului atributul arestării, iar, pe de altă parte, nu cuantumul sumei (vorbind de infracţiunea de cămătărie) determină luarea unei măsuri preventive la un inculpat propus pentru arestare.

S-a apreciat că declaraţia dată de S., la Curtea de Apel Alba Iulia, nu este una sinceră, sens în care instanţa a înlăturat-o.

Instanţa de apel a apreciat că modificarea depoziţiei de către S. în faţa instanţei de judecată nu este justificată obiectiv. S-a apreciat că este nesincer comportamentul manifestat în faţa instanţei şi de aceea a fost înlăturată declaraţia acestuia. Obligaţia judecătorului este acea de a verifica onestitatea persoane audiate în mod direct pentru a stabili cât de verosimile sunt datele furnizate autorităţilor de aceasta. Exprimarea vagă cu accente pe elementele de tipicitate obiectivă prezentate sub forma negaţiei de aceasta persoană a format convingerea instanţei că acesta doreşte să înlăture acuzaţiile aduse inculpaţilor în acest dosar.

Martorul V., fostul socru al lui R., a declarat în şedinţă publică în faţa Tribunalului Hunedoara, în data de 23.06.2016, următoarele: "Nu ştiu ce a făcut (domnul R., n.n.) cu banii din Libia. Pot spune însă că nepoata mea, respectiv fiica lui R., primea bani de la acesta pentru întreţinere".

Inculpatul T. a dat o declaraţie în cursul judecăţii apelului, cu privire la infracţiunea de trafic de persoane ce i-a fost reţinută în sarcină şi a explicat faptul că le-a propus unor persoane cărora le acordase împrumut şi nu reuşeau să îl restituie să muncească în Libia la firma de construcţii a unui cunoscut. Plata persoanelor trimise la muncă, cazarea şi masa o făcea angajatorul din Libia. În majoritatea cazurilor, banii îi erau înmânaţi lui A. de persoanele împrumutate.

T. a explicat că sumele care i-au fost trimise prin AA., de pe numele mai multor persoane, din Libia, îi erau necesare achiziţionării bilelor pentru paintball. Banii obţinuţi au fost viraţi în vederea achiziţionării din Coreea a materialului de paintball. Declaraţia inculpatului a fost susţinută de cea a lui S., în fata instanţei de apel şi de EE. (la 20.02.2020, la Curtea de Apel Alba Iulia), care au confirmat aspectele legate de modul în care se transmiteau cu greu sume de bani din Libia.

EE. a confirmat că banii trimişi pe numele său aveau destinaţia bilelor de paintball folosite în afacerea personală de fiul său.

Instanţa de apel a reţinut că toate aceste declaraţii nu exclud existenţa infracţiunii de trafic de persoane, pentru că instanţa nu a negat faptul că inculpatul a avut afaceri legale în Libia, că banii din aceste afaceri trebuiau să ajungă în ţară şi aceşti bani ajungeau prin intermediul altor persoane. Curtea de Apel Alba Iulia nu a negat faptul că din banii câştigaţi în Libia de către R. o parte erau trimişi familiei.

Martorul FF. a declarat, la Tribunalul Hunedoara, în şedinţa publică din data de 24.11.2016 că: "în Libia am stat aproximativ 3 luni, acest lucru întâmplându-se în anul 2012 - 2013. (...) Nu îmi aduc aminte ca vreun român să-mi fi spus că banii pe care îi câştigă în Libia ar fi luaţi de inculpatul A.. (...) Banii pe care îi câştigam în urma exploatării de paybool (terenul de paintball administrat de domnul A., n.n.) îi trimiteam în ţară la T.. Făceam acest lucru prin intermediul mai multor persoane, mai exact folosindu-mă de buletinul acestora întrucât sumele pe care le puteai trimite în ţară de către o singură persoană erau limitate. (...) Din exploatarea terenului paytbool se câştiga aproximativ 13 mii de dinari, iar jumătate erau trimişi inculpatului A. în ţară. Diferenţa revenind celui de-al doilea asociat din Libia. (...) Nu am avut niciodată datorii la A. şi am fost plătit pentru munca prestată", însă declaraţia acestuia vizează raporturile dintre acest martor şi inculpatul T., nevizându-i pe numiţii CC. şi R..

Aşadar, reţinerea actelor de identitate nu a fost efectuată în scopul restrângerii libertăţii de mişcare, ci pentru a realiza formalităţile obţinerii unor documente legale de identificare şi de şedere.

S-a reţinut că afirmaţiile despre pretinsele lipsuri în ceea ce priveşte un nivel decent de trai sunt exagerate, fapt dovedit atât prin sumele mari cu care lucrătorii reveneau în România, cât şi prin afirmaţiile angajatorului S., care în declaraţia din faţa instanţei de apel a afirmat că: "[întrebat dacă R. şi CC. aveau cele necesare traiului în Libia, dacă trimiteau bani acasă familiei; cum li se plătea salariul în Libia şi dacă aveau paşapoarte asupra lor; dacă au mai rămas în Libia după arestarea lui T.] Erau plătiţi cash, lună de lună în data de 20. De sâmbătă până joi aceştia mâncau carne la cuptor, whisky în week-end. Toţi trimiteau bani acasă. Ambii au rămas în Libia şi după arestarea lui A., inclusiv în 2015; având un venit de circa de 3000-3500 euro, cazare asigurată. De asemenea, le-am asigurat biletul de avion dus-întors, care era plătit de mine precum şi viză."

Or, faptul că persoanele vătămate aveau bani şi pentru nevoile lor personale nu este de natură a duce la înlăturarea infracţiunii de trafic de persoane.

Curtea de Apel Alba Iulia a subliniat, pe de o parte, că declaraţiile date imediat după consumarea faptelor sau la un moment destul de apropiat de acestea tind să reflecte într-o mai mare măsură adevărul juridic, deoarece actele şi faptele sunt proaspete în memoria persoanelor audiate şi, pe de altă parte, apar elemente comune în aceste declaraţii pe care martorii le subliniază. Nu s-a oferit instanţei de control judiciar nici o informaţie plauzibilă, care să justifice în mod obiectiv înlăturarea acelor elemente din declaraţiile date la urmărirea penală de către persoanele audiate şi care, în faţa instanţei de judecată, au prezentat o situaţie diametral opusă, dar vagă.

De aceea, în măsura în care probele testimoniale s-au coroborat cu alte probe administrate în cauză, instanţa de apel le-a avut în vedere la stabilirea stării de fapt.

Nici unul dintre martorii CC., R. sau S. nu au prezentat justificări rezonabile privind retractarea poziţiei avute la D.I.I.C.O.T., când au susţinut acuzaţia adusă inculpatului T.. Demersul acestora în faţa instanţei a fost făcut pro causa, în vederea exonerării inculpatului de răspundere penală.

Potrivit declaraţiilor date de CC. în cursul urmăririi penale, valoarea muncii prestate pro bono de acesta şi R. pentru inculpatul T. se ridică la suma de 3500 euro fiecare. Reţinându-se existenţa infracţiunii de trafic de persoane cu privire la cele două victime, care au declarat că nu înţeleg să îşi mai susţină constituirea de parte civilă, instanţa a apreciat că se impune confiscarea de la inculpatul T. a sumei de 7000 euro.

Acordul persoanelor vătămate pentru a se deplasa în Libia în vederea prestării unor activităţi de muncă, chiar dacă rezultă atât din declaraţiile martorilor, cât şi din faptul că cele două persoane au continuat să lucreze în Libia, chiar şi ulterior demarării procedurilor penale împotriva inculpatului A., nu îl exonerează de răspundere pe inculpat.

Din definiţia traficului de persoane, cuprinsă în Protocolul privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, rezultă şi formele în care se concretizează această infracţiune în raport de caracteristicile persoanelor traficate şi traficante, de scopul urmărit şi de interesul vizat, de natura cauzelor care au generat fenomenul, de implicaţiile sociale, dar şi de specificul valorilor sociale lezate. Astfel, se consideră că traficul de persoane este o formă a sclaviei la început de mileniu, presupune interese financiare uriaşe, persoanele traficate sunt reduse la condiţia de "marfă", mizele financiare fiind unele uriaşe.

Instanţa de apel a reţinut că faptele inculpatului A., care, în cursul anului 2012, i-a recrutat prin ameninţări cu acte de violenţă pe persoanele vătămate Q. şi R., datornici ai săi, şi i-a trimis la muncă în Libia pin intermediul lui S., unde aceştia au fost exploataţi prin muncă din vara anului 2012 până în luna aprilie 2013, fiind obligaţi să cedeze unul jumătate, iar celălalt o anumită perioadă tot salariul obţinut către inculpatul A., în plus aceştia fiind obligaţi să lucreze fără a fi remuneraţi la o bază de paintball de lângă Tripoli, pe care o deţinea inculpatul împreună cu un asociat libian, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată, prev. de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale).

Indiferent de situaţie, chiar dacă persoanele erau remunerate, iar câştigurile erau acordate prin plată în numerar la faţa locului sau prin transmiterea sumelor în România, prin intermediul transferului electronic (AA.), atât timp cât acestea au fost constrânse să meargă la muncă în Libia pentru a restitui împrumutul inculpatului T., există infracţiunea de trafic de persoane.

Din probele administrate a rezultat, fără putinţă de tăgadă, că asupra celor două persoane vătămate s-au exercitat presiuni pentru a merge la muncă în Libia, acestea fiind exploatate în vederea plăţii datoriilor.

Traficul de persoane pentru exploatare prin muncă înseamnă recrutarea, transferul, adăpostirea sau primirea de persoane, prin înşelăciune, fraudă, ameninţare, utilizarea de constrângere, abuz de putere sau de o poziţie de vulnerabilitate - în scopul exploatării prin muncă, inclusiv muncă forţată. Prin muncă forţată se înţelege «orice muncă sau serviciu care este obţinut de la orice persoană sub ameninţarea unei pedepse şi pentru care persoana respectivă nu s-a oferit în mod voluntar.»

Dreptul la muncă liberă are o protecţie consacrată la nivel European fiind regăsit în jurisprudenţa Curţii. În cauza Chowdury şi alţii împotriva Greciei, Curtea Europeană a hotărât că a fost încălcat art. 4 § 2 (Interzicerea muncii forţate) din Convenţie, constatând că reclamanţii nu au beneficiat de o protecţie efectivă din partea statului elen. Curtea a observat, în special, că situaţia reclamanţilor reprezenta trafic de persoane şi muncă forţată şi a precizat că exploatarea prin muncă era unul dintre aspectele traficului de persoane. Curtea a constatat, de asemenea, că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a preveni situaţia traficului de persoane, de a proteja victimele, de a desfăşura o anchetă efectivă cu privire la infracţiunile comise şi de a pedepsi persoanele responsabile pentru traficul de persoane.

În cauza Rantsev contra Ciprului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, la fel ca în cazul sclaviei, traficul de persoane, prin însăşi natura sa şi scopul exploatării, se baza pe exercitarea atributelor conferite de dreptul de proprietate; fiinţele umane erau tratate ca mărfuri de cumpărare şi vânzare şi puse să muncească forţat; traficul implica o supraveghere minuţioasă a activităţilor victimelor, ale căror mişcări erau adesea limitate; implica utilizarea violenţei şi ameninţărilor împotriva victimelor.

În consecinţă, Curtea a hotărât că traficul de persoane în sine era interzis de art. 4 (Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A concluzionat că, astfel, Cipru şi-a încălcat obligaţiile pozitive care îi reveneau în temeiul art. 4 din Convenţie din două motive: în primul rând, nu a instituit un cadru juridic şi administrativ corespunzător pentru a combate traficul de persoane drept rezultat al regimului existent al vizelor pentru artişti, şi, pe de altă parte, pentru că poliţia nu a luat măsuri operaţionale pentru a o proteja pe fiica reclamantului de traficul de persoane, în pofida circumstanţelor care dăduseră naştere unor suspiciuni credibile că ar fi putut să fie victima traficării. Curtea a hotărât, de asemenea, că Rusia a încălcat art. 4 din Convenţie, pentru că nu a anchetat modul şi locul în care a fost recrutată fiica reclamantului şi, în special, nu a luat măsuri pentru a-i identifica pe cei implicaţi în recrutarea acesteia sau metodele de recrutare utilizate. De asemenea, Curtea a hotărât că Cipru a încălcat art. 2 (dreptul la viaţă) din Convenţie, întrucât autorităţile cipriote nu au anchetat în mod efectiv decesul fiicei reclamantului.

În raport de cele expuse, prin Decizia penală nr. 755 din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013, printre altele, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Hunedoara şi de inculpaţii A., K., GG., N., HH., II., P. împotriva Sentinţei penale nr. 136/08.08.2018 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/2013, care a fost desfiinţată: sub aspectul laturii penale în ceea ce priveşte: soluţiile de condamnare pentru infracţiunea de grup organizat cu privire la toţi inculpaţii; soluţiile de condamnare a inculpaţilor P., N., JJ., KK., HH., II. cu privire la toate infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată; soluţia de indisponibilizare a bunurilor inculpaţilor P. şi GG.; individualizarea pedepselor cu privire la inculpaţii T. (pentru infracţiunile de cămătărie, trafic de persoane, şantaj), K. (pentru infracţiunea de şantaj) şi GG. (pentru infracţiunea de şantaj); ridicarea măsurii asigurătorii cu privire la inculpata P.; reevaluarea sumelor pentru care se dispune confiscarea de la inculpatul T.; redozarea cheltuielilor judiciare cu privire la inculpaţii condamnaţi; sub aspectul laturii civile cu privire la acţiunea civilă exercitată de partea civilă J..

În baza art. 419 din C. proc. pen., a fost extins efectul apelurilor declarate de inculpaţii A., K., GG., N., HH., II., P. cu privire la inculpaţii KK. şi JJ..

S-a constatat că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., noul C. pen. constituie lege penală mai favorabilă.

În baza art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul T. la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.. În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen.

În temeiul art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 43 alin. (5) din C. pen., art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de şantaj, faţă de persoana vătămată F. [prin înlăturarea dispoziţiilor 77 lit. a) din C. pen.].

În baza art. 351 din C. pen. cu reţinerea art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul T. la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de cămătărie (3 acte materiale faţă de persoanele vătămate LL., MM., NN.).

S-a constatat că infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat în prezenta cauză au fost săvârşite în concurs real, prev. de art. 38 alin. (1) din C. pen. şi, în baza art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 5 din C. pen., s-a aplicat acestuia pedeapsa cea mai grea de 4 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de pedeapsă de 1 an şi 3 luni închisoare, reprezentând 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite [(3 ani + 9 luni):3 =1 an şi 3 luni], urmând ca, în final, inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 5 ani şi 9 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, care se va executa în condiţiile art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen. după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) din C. pen. raportat la art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen. şi art. 65 alin. (1) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. prev. de art. 66 lit. a) şi b) din C. pen., de la rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea pedepsei principale sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 72 alin. (1) fraza I din C. pen., s-a dedus din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, perioada executată în stare de reţinere, arest preventiv şi arest la domiciliu, respectiv de la data de 09.05.2013 până la data de 14.04.2015.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 din C. proc. pen., a fost achitat inculpat A. pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 367 alin. (5) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea de înşelăciune privind asigurările, în formă continuată, prev. de art. 245 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) din din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T. cu privire la săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (faptă săvârşită faţa de persoana vătămată G.).

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de şantaj în formă continuată, prev de art. art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 77 lit. a) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (faptă comisă faţă de persoanele vătămate H. şi I.).

În temeiul art. 16 lit. f) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A. cu privire la infracţiunea de fals în declaraţii în formă continuată, prev. de art. 326 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (2 acte materiale).

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T. pentru infracţiunea de şantaj în formă continuată, prev. de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen., art. 5 din C. pen. (7 acte materiale).

În temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul T. cu privire la săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate, prev. de art. 205 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 77 lit. a) din C. pen., art. 41 alin. (1) din C. pen. şi art. 5 din C. pen. (faţă de persoana vătămată F.).

S-a dispus încunoştinţarea inculpatului A. cu privire la prelevare de probe biologice, în raport de dispoziţiile art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008.

În baza art. 112 lit. c) şi e) din C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul T. a următoarelor sume folosite, respectiv provenite din activitatea de cămătărie: 3400 euro - fapta de cămătărie în dauna persoanei vătămate NN., reprezentând dobândă la suma de 2.000 de euro împrumutată la începutul anului 2012 şi capitalul de 1400 euro, 3.000 euro - fapta de cămătărie în dauna numitului OO., reprezentând 1000 euro - dobândă de 10 % lunar la suma de 2.000 euro pentru perioada ianuarie - mai 2013.

În baza art. 112 lit. e) din C. pen., s-a dispus confiscarea sumei de 7000 euro de la inculpatul T., reprezentând contravaloarea muncii prestate în Libia de numiţii R. şi Q..

Au fost menţinute măsurile asigurătorii luate asupra bunurilor inculpatului T., în vederea achitării despăgubirilor civile stabilite prin sentinţa atacată (suma de 38.289,17 RON, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 27.05.2009 şi până la data plăţii cu titlu de daune materiale către partea civilă SC M. SA, 289.705 RON cu titlu de daune materiale, către partea civilă SC O. SA) şi în vederea punerii în executare a măsurii confiscării dispuse prin decizie.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale atacate care nu contravin deciziei.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă E. împotriva Sentinţei penale nr. 136/08.08.2018 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. x/2013.

A fost înlăturată dispoziţia de obligare a inculpatului A. la plata sumei de 2000 euro în favoarea părţii civile J..

A fost respinsă, ca nefondată acţiunea civilă formulată de partea civilă J. împotriva inculpatului A..

Împotriva Deciziei penale nr. 755 din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013 a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

Prin motivele formulate, în esenţă, recurentul inculpat A. a susţinut că faptele reţinute în sarcina sa nu constituie infracţiunea de trafic de persoane, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă. A precizat că elementul material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de persoane include cinci modalităţi alternative de săvârşire, anume recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea victimei. Dintre acestea, instanţa de apel a reţinut infracţiunea în modalitate alternativă a elementului material constând în recrutare, cu toate că nicăieri în cuprinsul hotărârii apelate nu se mai regăseşte acest concept, secţiunile în care sunt descrise pe larg faptele făcând referire exclusiv la aceea că inculpatul A. le-ar fi trimis pe cele două persoane în Libia, lipsind orice element care să se circumscrie noţiunii de "recrutare" în accepţiunea textului de lege. De altfel, a arătat că instanţa de apel a reţinut că pretinsa recrutare s-ar fi realizat prin constrângere, în scopul exploatării. În acest sens, apărarea a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme, conform căreia recrutarea constă în atragerea victimei spre a fi exploatată în vederea obţinerii unui profit şi presupune un proces complex (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 1389/2010 şi Decizia nr. 1773/2008) şi la Ordinul nr. 2353/2008 al Ministrului Justiţiei.

Aşadar, apărarea a susţinut că, în prezenta cauză, nu poate fi vorba despre săvârşirea unor acte de recrutare, deoarece recurentul nu a indus în eroare persoanele vătămate cu privire la natura activităţii ce urma a fi prestată în Libia, condiţiile de lucru şi de remunerare. Dincolo de aceste aspecte, acordul persoanelor vătămate pentru a se deplasa în Libia în vederea prestării unor activităţi de muncă specifice rezultă atât din declaraţiile martorilor, cât şi din faptul că cele două persoane au continuat să lucreze în Libia, chiar şi ulterior demarării procedurilor penale împotriva inculpatului A..

Apărarea a susţinut că situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, necontestată, este aceea că a existat acordul persoanelor vătămate să se deplaseze în Libia pentru activităţi de muncă şi aceste persoane au continuat să lucreze în această ţară, însă, această situaţie de fapt a fost calificată în mod eronat în drept ca nefiind o circumstanţă care înlătură tipicitatea obiectivă a pretinselor fapte de trafic de persoane. În realitate, tocmai aceste aspecte de fapt stabilite de către instanţa de apel înlătură caracterul penal al faptei. Traficul de persoane implică o acţiune de constrângere asupra subiectului pasiv, aspect ce este incompatibil cu existenţa consimţământului persoanei despre care se pretinde că este victima traficării. Prin urmare, nu este incidenţă cauza justificativă a existenţei consimţământului victimei, ci este înlăturată însăşi tipicitatea infracţiunii. Mai mult, inculpatul cunoştea de la numitul S. faptul că afacerile acestuia din Libia sunt profitabile şi că angajaţii sunt plătiţi peste nivelul câştigului din România pentru activităţi similare.

Totodată, situaţia financiară favorabilă era cunoscută şi de către persoanele pretins vătămate, care s-au informat în prealabil care ar fi condiţiile deplasării. De altfel, nici nu se poate vorbi despre o exploatare a persoanelor care au lucrat în Libia. Activităţile producătoare de venituri au constat fie în lucrul în domeniul construcţiilor pentru societatea administrată de către numitul S. sau în atribuţii de mentenanţă şi administrative desfăşurate în cadrul terenului de paintball deţinut de către recurent, aspecte care nu au fost contestate de către instanţa de apel. Indiferent de situaţie, persoanele erau remunerate, iar câştigurile erau acordate prin plata în numerar la faţa locului, sau prin transmiterea sumelor în România prin intermediul transferului electronic (AA.). De altfel, aşa cum a apreciat şi instanţa de apel, reţinerea actelor de identitate nu a fost efectuată în scopul restrângerii libertăţii de mişcare, ci pentru a realiza formalităţile obţinerii unor documente legale de identificare şi de şedere.

Nu în ultimul rând, a arătat apărarea că instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile despre pretinsele lipsuri în ceea ce priveşte un nivel decent de trai sunt exagerate, fapt dovedit atât prin sumele mari cu care lucrătorii reveneau în România, cât şi prin afirmaţiile angajatorului S., însă a apreciat că aceste elemente nu ar fi de natură să înlăture incidenţa prevederilor cu privire la traficul de persoane.

Apărarea a susţinut că nu au fost săvârşite acte de recrutare, deoarece recurentul nu a indus persoanele vătămate în eroare cu privire la natura activităţii ce urma a fi prestată în Libia, condiţiile de lucru şi de remunerare - aspecte care nu au fost contestate de către instanţa de apel. Prezentarea acestor oportunităţi a fost făcută în mod obiectiv raportat la factori economici şi logistici verificabili, a căror veridicitate nu a fost infirmată de către martori sau de către Curtea de Apel Alba Iulia. Toate persoanele din comunitatea de lucrători români (care făceau parte din aceeaşi comunitate rurală din România) cunoşteau condiţiile deplasării şi exercitării activităţii din străinătate şi au optat în acest sens în deplină cunoştinţă de cauză. Mai mult, oricare ar fi modalitatea pretins săvârşită, condiţiile privind tipicitatea obiectivă a infracţiunii de trafic de persoane sunt îndeplinite numai dacă faptele sunt săvârşite prin una sau mai multe dintre următoarele modalităţi: prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate, profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea vădită de vulnerabilitate a acelei persoane, prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane.

S-a arătat că instanţa de apel a invocat noţiunea de muncă forţată şi dreptul la muncă liberă, valori sociale care, însă, sunt protejate printr-o altă normă de incriminare - art. 212 din C. pen., care incriminează supunerea la muncă forţată sau obligatorie. De asemenea, aceeaşi instanţă de apel a reţinut că persoanele vătămate şi-au dat acordul de a se deplasa în Libia, au continuat să presteze activităţi de muncă şi după debutul urmăririi penale împotriva recurentului şi au realizat venituri substanţiale.

Prin urmare, având în vedere absenţa atât a unei constrângeri, cât şi a scopului constând în exploatare, s-a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă a infracţiunii de trafic de persoane, motiv pentru care s-a solicitat pronunţarea unei soluţii de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 18 mai 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 755 din data de 10.12.2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013.

Examinând cererea de recurs în casaţie sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, instanţa a constatat că hotărârea atacată face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată de către condamnatul A., în termen legal, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen.. De asemenea, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen.. În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Instanţa a reţinut că indicarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu este permisă o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel. Acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Recurentul A. a susţinut că faptele reţinute în sarcina sa nu constituie infracţiunea de trafic de persoane, deoarece nu îndeplinesc condiţiile de tipicitate obiectivă şi subiectivă. În opinia acestuia, în prezenta cauză nu poate fi vorba despre săvârşirea unor acte de recrutare, deoarece recurentul nu a indus în eroare persoanele vătămate cu privire la natura activităţii ce urma a fi prestată în Libia, condiţiile de lucru şi de remunerare. Mai mult, acordul persoanelor vătămate pentru a se deplasa în Libia în vederea prestării unor activităţi de muncă specifice rezultă atât din declaraţiile martorilor, cât şi din faptul că cele două persoane au continuat să lucreze în Libia, chiar şi ulterior demarării procedurilor penale împotriva inculpatului A..

S-a reţinut că motivul referitor la faptul că nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) şi art. 41 din C. pen., se circumscrie, formal, cazului de casare invocat [art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..], tipicitatea reprezentând tocmai concordanţa între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare.

Prin urmare, s-a apreciat că recursul în casaţie formulat de inculpatul A. este admisibil referitor la criticile privind lipsa de tipicitate obiectivă a infracţiunii menţionate mai sus pentru care a fost condamnat, precum şi lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, strict în raport de situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului A. de suspendare a executării hotărârii atacate, s-a reţinut că dispoziţiile art. 441 C. proc. pen. prevăd posibilitatea instanţei care admite în principiu cererea de recurs în casaţie sau completului care judecă recursul în casaţie să suspende executarea hotărârii. Potrivit textului de lege anterior menţionat, se poate suspenda executarea hotărârii, oportunitatea luării acestei măsuri fiind lăsată la aprecierea instanţei. Or, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că această măsură ar fi oportună în acest stadiu procesual (admisibilitatea în principiu a recursului în casaţie), când se analizează doar îndeplinirea formală a condiţiilor prevăzute de art. 434 - 438 C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Conform prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Critica formulată de recurentul inculpat A., în sensul că fapta săvârşită nu este prevăzută de legea penală (nefiind întrunite elementele laturii obiective a infracţiunii de trafic de persoane - scopul şi modalitatea de săvârşire a faptei, respectiv recrutarea), este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Verificând hotărârea atacată din această perspectivă, instanţa reţine următoarele:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Înalta Curte constată că, în esenţă, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut că faptele acestuia, care, în cursul anului 2012, i-a recrutat prin ameninţări cu acte de violenţă pe persoanele vătămate Q. şi R., datornici ai săi, şi i-a trimis la muncă în Libia pin intermediul lui S., unde aceştia au fost exploataţi prin muncă din vara anului 2012 până în luna aprilie 2013, fiind obligaţi să cedeze unul jumătate, iar celălalt o anumită perioadă tot salariul obţinut către inculpatul A., în plus aceştia fiind obligaţi să lucreze fără a fi remuneraţi la o bază de paintball de lângă Tripoli, pe care o deţinea inculpatul împreună cu un asociat libian, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată, prev. de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale).

Instanţa de apel a reţinut că, indiferent de situaţie, chiar dacă persoanele erau remunerate, iar câştigurile erau acordate prin plată în numerar la faţa locului sau prin transmiterea sumelor în România, prin intermediul transferului electronic (AA.), atât timp cât acestea au fost constrânse să meargă la muncă în Libia pentru a restitui împrumutul inculpatului T., există infracţiunea de trafic de persoane. Din probele administrate a rezultat, fără putinţă de tăgadă, că asupra celor două persoane vătămate s-au exercitat presiuni pentru a merge la muncă în Libia, acestea fiind exploatate în vederea plăţii datoriilor.

În continuare, Înalta Curte reţine că infracţiunea de trafic de persoane este incriminată prin dispoziţiile art. 210 din C. pen.

Conform prevederilor art. 210 alin. (1) lit. a din C. pen., recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârşită prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 210 din C. pen. se realizează printr-o acţiune, într-una din cele cinci modalităţi prevăzute de textul incriminator: recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia.

Latura obiectivă a infracţiunii este întregită prin stabilirea unor condiţii esenţiale alternative, ce sunt ataşate elementului material. Astfel, pentru existenţa infracţiunii, elementul material, în oricare din modalităţile lui, trebuie să se realizeze în vreuna din ipotezele prevăzute expres de textul incriminator.

Pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului A., ipotezele prevăzute expres de textul incriminator sunt cele de la lit. a) a art. 210 din C. pen., respectiv prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate.

În toate modalităţile de existenţă ale elementului material, legea cere ca o condiţie esenţială legătura acţiunii incriminate cu exploatarea victimei, în sensul de a se trage foloase de pe urma acesteia.

Prin motivele formulate, recurentul inculpat A. a susţinut, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv infracţiunea de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen., nefiind întrunite condiţiile privind tipicitate obiectivă a infracţiunii, respectiv scopul şi modalitatea de săvârşire a faptei (recrutarea, care presupune conduite care nu se regăsesc în cauză).

Înalta Curte constată că, astfel cum s-a menţionat anterior, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut că faptele acestuia, care, în cursul anului 2012, i-a recrutat prin ameninţări cu acte de violenţă pe persoanele vătămate Q. şi R., datornici ai săi, şi i-a trimis la muncă în Libia pin intermediul lui S., unde aceştia au fost exploataţi prin muncă din vara anului 2012 până în luna aprilie 2013, fiind obligaţi să cedeze unul jumătate, iar celălalt o anumită perioadă tot salariul obţinut către inculpatul A., în plus aceştia fiind obligaţi să lucreze fără a fi remuneraţi la o bază de paintball de lângă Tripoli, pe care o deţinea inculpatul împreună cu un asociat libian, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată, prev. de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale)

Drept urmare, prin hotărârea recurată, s-a reţinut deja, cu titlu definitiv, că fapta a fost săvârşită printr-o acţiune de recrutare prin ameninţări cu acte de violenţă, persoanele vătămate fiind constrânse să meargă la muncă în Libia.

Recurentul inculpat a susţinut că persoanele vătămate nu au fost induse în eroare, însă instanţa de apel nu a reţinut această modalitate. În cauză, latura obiectivă a infracţiunii este întregită prin condiţia esenţială alternativă a constrângerii, ataşată elementului material, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen. şi nu prin aceea a inducerii în eroare.

Deopotrivă, instanţa de apel a reţinut că din probele administrate a rezultat, fără putinţă de tăgadă, că asupra celor două persoane vătămate s-au exercitat presiuni pentru a merge la muncă în Libia, acestea fiind exploatate în vederea plăţii datoriilor.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina recurentului inculpat A., astfel cum au fost descrise în cuprinsul hotărârii recurate, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de trafic de persoane în formă continuată, prev. de art. 210 alin. (1) lit. a) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale).

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 755/A din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 755/A din data de 10 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, în Dosarul nr. x/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29 iunie 2021.

GGC - GV