Bribery sentence cut under non reformatio in pejus to 3 years 2 months on cassation.

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 190/27.02.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, printre altele, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 67 alin. (1) şi art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară, pe o durată de 3 ani, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., care să fie executată după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În baza art. 67 alin. (1) şi art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară, pe o durată de 3 ani, exercitarea drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., care să fie executată după executarea pedepsei închisorii.

În baza art. 65 alin. (1) şi (3) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a constatat că cele două infracţiuni sunt concurente şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, inculpatul având de executat în final pedeapsa de 6 ani şi 4 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. b) din C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, care să fie executată după executarea pedepsei închisorii conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (1) şi (5) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1), lit. a), b), g) şi k) din C. pen.

În baza art. 60 din C. pen., s-a dispus ca pedeapsa principală să se execute în regim de detenţie.

În temeiul art. 72 din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A., reţinerea, arestarea preventivă şi arestul la domiciliu de la data de 29.01.2019 până la 22.03.2019.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen., a fost menţinută măsura controlului judiciar faţă de inculpatul A., urmând a fi verificată cel târziu până la data de 26.04.2020.

În temeiul art. 112 alin. (1) lit. e) din C. pen., s-au confiscat de la inculpatul A. sumele de 3800 de RON şi 2500 de euro.

Instanţa de fond a reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., care, în cursul lunii octombrie 2018, a pretins în mod direct de la martorul-denunţător B. suma de 1.500 de euro pentru ca, în temeiul atribuţiilor de serviciu pe care le avea ca ofiţer de poliţie în cadrul D.G.P.M.B. - Poliţia Sectorului 2 - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economico-Financiare şi în temeiul prevederilor art. 90 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002, art. 293 din C. proc. pen., art. 112 alin. (1) lit. f) din C. pen., art. 1 lit. e), art. 2 alin. (2), art. 3 din Legea nr. 12/1990, să efectueze controale la standuri din complexul comercial C. şi să confişte marfa contrafăcută comercializată în aceste standuri, în scopul eliminării concurenţei comerciale pentru martorul-denunţător B., primind în data de 05.11.2018 suma de 3.800 RON din totalul de 1.500 de euro pretinşi, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

Deopotrivă, instanţa de fond a reţinut reţinut că, în drept, fapta inculpatului A., care:

- a pretins în data de 16.01.2019, indirect, prin intermediul martorului-denunţător B., de la D., suma de 5.000 de euro, în scopul exercitării atribuţiilor de serviciu pe care le avea ca organ de cercetare penală în cadrul D.G.P.M.B. - Poliţia Sectorului 2 - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economico-Financiare, astfel încât Dosarul penal nr. x/2019, ce îl privea pe D., cercetat pentru comiterea infracţiunii de punere în circulaţie a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice ori similare, prev. de art. 90 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 să fie soluţionat în mod favorabil lui D., primind în data de 22.01.2019 de la D. în scopul menţionat suma de 2.500 de euro,

- a pretins în data de 28.01.2019, indirect, prin intermediul martorului-denunţător B., suma de 3.000 de euro de la martora E. care transporta produse textile cu autoturismul marca x cu numărul de înmatriculare x, fără a avea documente de provenienţă, pentru a-şi exercita necorespunzător atribuţiile de serviciu pe care le avea ca organ de cercetare penală în cadrul D.G.P.M.B. - Poliţia Sectorului 2 - Serviciul de Investigare a Criminalităţii Economico-Financiare, în conformitate cu prevederile art. 90 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, art. 26 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 218/2002, art. 293 din C. proc. pen., art. 112 alin. (1) lit. f) din C. pen., art. 1 lit. e), art. 2 alin. (2), art. 3 din Legea nr. 12/1990, a nu întocmi dosar penal celor două persoane şi a nu confisca marfa transportată, acceptând în final remiterea sumei de 1.500 de euro, sumă din care a primit 1.000 de euro prin intermediul martorului-denunţător B. în aceeaşi zi, 28.01.2019, orele 08:00, în zona complexului comercial F., pe strada x, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, comisă în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. - 2 acte materiale.

Deoarece cele două infracţiuni au fost comise mai înainte ca pentru una din ele să intervină o condamnare definitivă, s-a constatat că acestea sunt săvârşite în stare de concurs real, justificându-se aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen.

La individualizarea pedepsei ce a fost stabilită în sarcina inculpatului, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunilor, precum şi mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valorile ocrotite, natura şi gravitatea rezultatelor produse ori a altor consecinţe ale infracţiunilor, motivul săvârşirii infracţiunilor şi scopul urmărit de inculpat, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorilor, conduita după săvârşirea infracţiunilor şi în cursul procesului penal şi nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Cu privire la infracţiunea de luare de mită, instanţa a reţinut că fenomenul corupţiei constituie o ameninţare pentru supremaţia dreptului, pentru democraţie şi drepturile omului, subminează principiile de bună administrare, de echitate şi de justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi fundamentele morale ale societăţii.

S-a constatat că pericolul generic al infracţiunii de luare de mită este relevat de limitele de pedeapsă prevăzute de lege (de la 3 ani la 10 ani închisoare), ceea ce subliniază preocuparea legiuitorului de a proteja societatea împotriva infracţiunilor de corupţie a căror urmare imediată este starea de pericol pentru raporturile de serviciu din cadrul instituţiilor publice. Corupţia, ca fenomen, reprezintă o ameninţare pentru stabilitatea şi siguranţa societăţilor, subminând instituţiile şi valorile democratice, valorile etice şi justiţia şi compromiţând dezvoltarea durabilă şi statul de drept.

S-a apreciat că fapta este cu atât mai gravă cu cât a fost săvârşită de o persoană care la data faptelor deţinea calitatea de organ de cercetare penală, inculpatul săvârşind faptele de luare de mită în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

În concret, s-a arătat că gravitatea faptelor ce i s-au reţinut în sarcină inculpatului este una ridicată, în condiţiile în care acesta s-a îndepărtat de la misiunea sa de poliţist, profesia acestuia fiind una extrem de importantă pentru societate. Înainte de orice alte cerinţe, poliţistul trebuie să manifeste respect pentru lege, etică şi deontologie profesională, valori de la care inculpatul s-a înstrăinat.

După cum a rezultat din administrarea probatoriului, inculpatul A. nu a avut mari rezerve să pervertească misiunea ce i-a fost încredinţă, teama sa fiind doar aceea de a nu fi descoperit.

S-a apreciat că fapta inculpatului A. este cu atât mai gravă cu cât, pe lângă faptul că solicita sume de bani pentru neconfiscarea mărfurilor şi neîntocmirea de dosare penale, urmărea să obţină şi alte avantaje din planurile de acţiune convenite cu martorul denunţător B., respectiv de a fi bine văzut de şefi, de a promova în gradul de comisar.

În legătură cu conduita inculpatului, instanţa de fond a reţinut că, deşi a fost prins în flagrant, nu a recunoscut săvârşirea faptelor, contestând probatoriul administrat în faza de urmărire penală, cu toate că informaţiile ce au reieşit din interceptările efectuate erau extrem de elocvente în sensul reţinerii vinovăţiei acestuia.

În ceea ce priveşte pedepsele aplicate, instanţa de fond a constatat că pentru infracţiunea în forma tip, limitele sunt cuprinse între 3-10 ani închisoare, iar aceste limite se majorează cu 1/3, potrivit art. 7 din Legea nr. 78/2000, individualizarea făcându-se în limitele cuprinse între 4 ani - 13 ani şi 4 luni.

Sub aspectul pedepsei complementare, instanţa de fond a apreciat că infracţiunile comise de inculpat şi gravitatea acestora justifică interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, a dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, a dreptului de a exercita profesia de poliţist şi a dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, durata de 3 ani fiind una rezonabilă. Inculpatul este nedemn să mai exercite drepturile prevăzute anterior şi care, de altfel, impun o multitudine de obligaţii şi responsabilităţi deosebite. Or, inculpatul nu prezintă garanţii suficiente că va fi în măsură să se supună rigorilor respectivelor funcţii după rămânerea definitivă a hotărârii.

S-a arătat că aplicarea pedepselor accesorii este obligatorie faţă de dispoziţia imperativă din art. 65 alin. (1) din C. pen. (pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară). Deşi este evidentă scăparea legiuitorului din perspectiva faptului că nu se precizează nimic în legătură cu executarea acestora în caz de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere, pe de-o parte nu se poate face abstracţie de textul anterior evocat, iar pe de altă parte este mai mult decât evident că acestea vor fi executate doar în caz de anulare sau de revocare a suspendării executării sub supraveghere; altfel, în caz de revocare a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei de exemplu, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care, o persoană privată de libertate nu ar avea nicio restricţie să fie aleasă în autorităţile publice, în schimb ce, ulterior, după executarea pedepsei principale, ar avea o asemenea interdicţie.

Împotriva Sentinţei penale nr. 190/27.02.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, au declarat apel, în termen legal, inculpaţii A. şi G., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 31.03.2019, sub nr. x/2020.

Unul dintre motivele formulate de apelantul inculpat A. a fost acela că a formulat un denunţ care s-a concretizat, aşa cum reiese din adresa primită de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi a solicitat (în subsidiar) să se facă aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, respectiv să fie aplicată o pedeapsă între limitele reduse cu jumătate, cu aplicarea art. 91 din C. pen., privitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, întrucât în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

În cursul judecării cauzei în apel la dosar a fost ataşat un răspuns din partea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti privind stadiul cercetărilor într-un dosar în care a fost formulat denunţ de către inculpatul A.

Instanţa de apel a reţinut că este întemeiat apelul inculpatului pe aspecte care ţin de individualizarea judiciară a pedepselor aplicate.

Astfel, în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicată inculpatului pentru infracţiunile de luare de mită care îi sunt reţinute în sarcină, instanţa de apel a avut în vedere gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială, criterii prevăzute de dispoziţiile art. 74 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în raport de răspunsul primit de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Astfel, prin adresa nr. x/2020 din data de 07.09.2020, s-a comunicat că în baza denunţului făcut de numiţii A. şi H. la data de 12.06.2020 se efectuează cercetări faţă de I., iar prin Ordonanţa nr. x/P/2020 din data de 10.08.2020 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de acesta sub aspectul săvârşirii infracţiunii de cumpărare de influenţă în formă continuată (două acte materiale), prev. de art. 292 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

Potrivit textului menţionat, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care a săvârşit o infracţiune gravă beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reprezintă, conform expunerii de motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni să furnizeze aceste informaţii organelor judiciare. Instituţia reglementată de norma legală are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

Prin urmare, din perspectiva exigenţelor relative la persoana beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din lege, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a săvârşit o infracţiune.

Cerinţele ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei presupun, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În cauză, în raport de datele comunicate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, instanţa de apel a considerat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se face aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A..

În raport de aceste dispoziţii, limitele de pedeapsă în care se realizează individualizarea judiciară sunt cuprinse în cazul inculpatului A. între 2 ani şi 6 ani şi 8 luni închisoare.

Astfel, instanţa a avut în vedere gravitatea ridicată a faptelor comise, cea de a doua fiind în formă continuată - cu două acte materiale în conţinut, intervalul mare în care inculpatul a acţionat cu încălcarea flagrantă a normelor penale şi cu nesocotirea obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin funcţia deţinută şi aducând grave prejudicii de imagine Poliţiei Române. Totodată, raportat la modul în care a acţionat, în special la discuţiile cu martorul denunţător, comportamentul acestuia pare a fi mai degrabă specific unui membru al lumii interlope şi nu al unei persoane însărcinate cu descoperirea şi cercetarea faptelor prevăzute de lege.

Referitor la persoana inculpatului, instanţa de apel a reţinut şi datele cu caracter medical care rezultă din înscrisurile depuse de acesta la dosar.

Reţinând şi aceste aspecte alături de cele punctate de instanţa de fond, instanţa de apel a redus pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 de la 4 ani închisoare la 2 ani închisoare şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale) de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare. În cuantumul astfel indicat pentru fiecare infracţiune, instanţa de apel a apreciat că pedepsele vor conduce la atingerea scopului prevăzut de lege, în special la îndreptarea inculpatului.

În raport de considerentele menţionate anterior, prin Decizia penală nr. 978/A din data de 07 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 190 din data de 27.02.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I a Penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, a fost desfiinţată în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând, a fost descontopită pedeapsa principală rezultantă de 6 ani şi 4 luni închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente de 4 ani închisoare, 5 ani închisoare şi sporul de 1 an şi 4 luni închisoare.

S-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 în privinţa infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. şi, în consecinţă:

A fost redusă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 de la 4 ani închisoare la 2 ani închisoare.

A fost redusă pedeapsa stabilită pentru infracţiunea luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale) de la 5 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Au fost menţinute pedepsele complementare şi accesorii.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a constatat că infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului A. sunt concurente şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat un spor de o treime din cealaltă pedeapsă, respectiv 8 luni închisoare, inculpatul urmând să execute în final pedeapsa de 3 ani şi 8 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., inculpatul va executa pedeapsa complementară constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani, ce urmează a fi executată după executarea pedepsei închisorii conform art. 68 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În baza art. 45 alin. (1) şi (5) din C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale apelate care nu contravin deciziei.

Împotriva Deciziei penale nr. 978/A din data de 07 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, a declarat recurs în casaţie inculpatul A..

În motivarea recursului în casaţie, invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., recurentul a susţinut că i s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus.

Recurentul a arătat că reţinerea în calea de atac a incidenţei unor cauze de reducere a pedepsei conduce la o diminuare proporţională a sancţiunii aplicate, întrucât numai astfel pot fi respectate limitele rezultate din aplicarea principiului non reformatio in pejus şi menţinută, sub aspectul proporţionalităţii, modalitatea de individualizare stabilită de prima instanţă, care nu poate fi agravată.

În acest context, s-a arătat faptul că, în calea de atac a apelului, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în condiţiile în care parchetul nu a formulat apel. Cu toate acestea, instanţa de apel a redus în mod corect pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 de la 4 ani închisoare la 2 ani închisoare, însă pedeapsa pentru infracţiunea de luare de mită în forma continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale) a redus-o de la 5 ani închisoare la doar 3 ani închisoare, corect fiind ca aceasta să fi fost redusă la 2 ani şi 6 luni închisoare.

Prin urmare, în raport de faptul că Ministerul Public nu a declarat apel şi faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsa în cazul formulării unui denunţ, situaţia inculpatului A. a fost agravată în propria cale de atac, fiind încălcat principiul non reformatio in pejus, întrucât nu a fost redusă la jumătate pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată de instanţa de fond pentru infracţiunea luare de mită în forma continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În condiţiile în care Ministerul Public nu a declarat apel, ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pedeapsa maximă ce putea fi stabilită pentru infracţiunea de luare de mită în forma continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale) era de 2 ani şi 6 luni închisoare, rezultată din reducerea pedepsei de 5 ani închisoare (stabilită de instanţa de fond), proporţional cu reducerea maximului special.

Având în vedere că Ministerul Public nu a declarat apel, pedeapsa stabilită de prima instanţa s-a transformat în maximul de pedeapsă ce putea fi avut în vedere de instanţa de apel, fără reţinerea art. 19 din Legea nr. 682/2002, iar dacă instanţa de apel a reţinut aceasta cauză de reducere a pedepsei, trebuia să reducă la jumătate maximul de pedeapsă respectiv 5 ani, astfel încât reducerea acestuia trebuia să se facă la 2 ani şi 6 luni (s-a invocat cu titlu de jurisprudenţă Decizia nr. 79/RC/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată în Buletinul Casaţiei nr. 1/2020, prin care a fost admis recursul în casaţie pentru nerespectarea principiului non reformatio in pejus, pentru exact aceleaşi argumente).

Apărarea a susţinut că nu este o chestiune de apreciere referitoare la individualizarea pedepsei, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. şi nu cele ale art. 448 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen., astfel că a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea, în parte, a deciziei recurate, iar în rejudecare, să se procedeze la descontopirea pedepselor aplicate în pedepsele componente, să fie repuse în individualitatea lor şi să fie redusă pedeapsa pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale) de la 5 ani la 2 ani şi 6 luni închisoare.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 din C. pen., apărarea a solicitat să se dispună contopirea pedepselor de 2 ani închisoare şi 2 ani şi 6 luni închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani şi 6 luni închisoare la care se adaugă sporul legal de 1/3 din cealaltă pedeapsă, respectiv 8 luni, urmând ca inculpatul să execute în final o pedeapsă rezultantă de 3 ani şi 2 luni închisoare.

În final, s-a solicitat anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. şi emiterea unor noi forme de executare potrivit celor solicitate.

Prin încheierea din Camera de consiliu din data de 18 mai 2021, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. şi s-a trimis cauza completului competent în vederea judecării pe fond a recursului în casaţie, constatându-se îndeplinite condiţiile de formă prev. de art. 434 - 437 din C. proc. pen.

Instanţa a reţinut că hotărârea recurată face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, fiind pronunţată în ultimă instanţă, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată de către condamnatul A. în termenul legal, fiind aşadar respectate dispoziţiile art. 434 - art. 436 C. proc. pen.. De asemenea, s-a reţinut că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte şi condiţiile de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen., cuprinzând numele şi prenumele părţii care exercită calea de atac extraordinară, domiciliul, precum şi semnătura părţii care a exercitat calea de atac (prin avocat). S-a constatat că este îndeplinită şi condiţia de formă prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., întrucât a fost indicat temeiul de drept pe care se întemeiază calea de atac, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. sunt de strictă interpretare şi vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei, precum şi de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond sau de apel, textul nepermiţând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra cuantumului pedepsei.

În dispoziţiile legale menţionate pot fi încadrate erorile care se produc în legătură cu stabilirea şi aplicarea cuantumului pedepsei cu ignorarea limitei minime sau maxime deduse din incidenţa tuturor cauzelor sau stărilor de reducere sau agravare a pedepsei ori din limitele pe care principiul non reformatio in pejus le generează (Decizia nr. 32/RC din 23 ianuarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală; Decizia nr. 144/RC din 27 aprilie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală; Decizia nr. 203/RC din 17 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală; Decizia nr. 218/RC din 23 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală; Decizia nr. 390/RC din 26 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală; Decizia nr. 142/RC din 25 aprilie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală; Decizia nr. 459/RC din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

S-a constatat că aspectele invocate de recurent privesc neagravarea situaţiei în propriul apel, pedeapsa fiind aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform susţinerilor recurentului, Ministerul Public nu a declarat apel, însă instanţa de apel, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, care prevăd reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsa în cazul formulării unui denunţ, a agravat situaţia inculpatului A., fiind încălcat principiul non reformatio in pejus, întrucât nu a fost redusă la jumătate pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată de instanţa de fond pentru infracţiunea luare de mită în forma continuată, prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Instanţa a constatat că argumentele recurentului privind cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. nu vizează o reindividualizare a pedepsei, ci aspecte de legalitate a acesteia ca urmare a reţinerii incidenţei dispoziţiilor de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.

Examinând cauza în temeiul art. 442 - 444 din C. proc. pen. şi prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., în majoritate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul în casaţie este fondat.

Conform art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Înalta Curte reţine că sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", prevăzută de cazul de casare invocat în prezenta cale de atac, nu vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică şi cauzele sau stările de agravare şi atenuare reţinute prin hotărârea definitivă, ci, în căile de atac, impune o verificare şi prin raportare la principiile ce au influenţă asupra tratamentului sancţionator, cum este non reformatio in pejus (în acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 144/RC/2015, Decizia nr. 390/RC/2015, Decizia nr. 98/RC/2018, Decizia nr. 333/RC/2018, Decizia nr. 150/RC/2019).

Acest principiu, consacrat legislativ de prevederile art. 418 din C. proc. pen., statuează că instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.

Ca atare, limitele pedepsei sunt influenţate şi de regulile care guvernează judecata în căile de atac, astfel că, o pedeapsă aplicată de instanţa de fond egală cu minimul special, devine, în apelul inculpatului (în situaţia în care nu există un apel declarat în defavoarea acestuia), maximul ce nu poate fi depăşit conform legii. Tot astfel, reţinerea în calea de atac a incidenţei unor cauze de reducere a pedepsei, conduce la o diminuare proporţională a sancţiunii aplicate, întrucât numai astfel pot fi respectate limitele rezultate din aplicarea principiului non reformatio in pejus, şi menţinută, sub aspectul proporţionalităţii, modalitatea de individualizare stabilită de prima instanţă şi care nu poate fi agravată.

Analizând regimul sancţionator al infracţiunii pentru care a fost condamnat inculpatul A., se constată că infracţiunea de luarea de mită, prevăzută de 289 alin. (1) din C. pen. este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani. Conform dispoziţiilor art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, faptele de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşite de o persoană care este organ de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută la art. 289 sau art. 291 din C. pen., ale cărei limite se majorează cu o treime. Drept urmare, limitele de pedeapsă, majorate cu o treime, erau cuprinse între 4 ani - 13 ani şi 4 luni închisoare.

Prima instanţă a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, ceea ce conducea la reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă şi a redus de la 5 ani la 3 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen.

Înalta Curte reţine că, în cauză, parchetul nu a declarat apel. În aceste circumstanţe, urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, Înalta Curte constată că pedeapsă maximă ce putea fi stabilită inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen. era de 2 ani şi 6 luni închisoare, rezultată din reducerea pedepsei de 5 ani închisoare (stabilită de instanţa de fond) proporţional cu reducerea maximului special. Aceasta, întrucât, incidenţa dispoziţiilor art. 418 din C. proc. pen. (în condiţiile în care parchetul nu a declarat apel) a transformat pedeapsă stabilită de prima instanţă în maximul de pedeapsă ce putea fi avut în vedere de instanţa de apel (evident, fără reţinerea art. 19 din Legea nr. 682/2002).

Nelegalitatea hotărârii, cu privire la stabilirea pedepsei de 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) din C. pen., în alte limite decât cele prevăzute de lege, poate fi înlăturată prin rejudecarea cauzei de către instanţa supremă, deoarece nu implică o chestiune de apreciere referitoare la individualizarea pedepsei, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 448 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. şi nu cele ale art. 448 alin. (2) lit. b) din C. proc. pen.

Drept urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) ultima teză din C. proc. pen., în majoritate, Înalta Curte va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 978/A din data de 07 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, va casa, în parte, decizia recurată, numai cu privire la recurentul inculpat A., şi rejudecând:

Va descontopi pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen. aplicate inculpatului, în pedepsele componente, pe care le va repune în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa de 2 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

- pedeapsa de 3 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Va reduce de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare pedeapsa pentru infracţiunea de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) lit. a) şi alin. (5) din C. pen., va contopi pedepsele în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care va adăuga un spor de 1/3 din totalul celeilalte pedepse, respectiv 8 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 2 luni, 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen. pe durata executării pedepsei principale rezultante.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Va dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza Sentinţei penale nr. 190 din 27 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 978/A din data de 07 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019 şi va dispune emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

ÎN MAJORITATE:

Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 978/A din data de 07 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019.

Casează, în parte, decizia recurată, numai cu privire la recurentul inculpat A., şi rejudecând:

Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 8 luni închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen. aplicate inculpatului, în pedepsele componente, pe care le repune în individualitatea lor, după cum urmează:

- pedeapsa de 2 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000;

- pedeapsa de 3 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

Reduce de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare pedeapsa pentru infracţiunea de luare de mită în formă continuată, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (două acte materiale).

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen., art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) lit. a) şi alin. (5) din C. pen., contopeşte pedepsele în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni închisoare, la care adaugă un spor de 1/3 din totalul celeilalte pedepse, respectiv 8 luni închisoare, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 2 luni, 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen., precum şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) din C. pen. pe durata executării pedepsei principale rezultante.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Dispune anularea formelor de executare emise pe numele inculpatului A. în baza Sentinţei penale nr. 190 din 27 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2019, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 978/A din data de 07 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019 şi dispune emiterea unor noi forme de executare conform prezentei hotărâri.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 29 iunie 2021.

OPINIE SEPARATĂ

În opinie separată, consider că, în speţă, se impunea respingerea, ca nefondat, a recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 978/A din 07 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor judiciare către stat, considerentele avute în vedere în acest sens fiind următoarele:

Reglementând scopul recursului în casaţie, art. 433 C. proc. pen. stabileşte că, în această cale extraordinară de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, dispoziţie ce îşi găseşte corespondent şi în textul art. 447 C. proc. pen., care, instituind obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cazurilor de recurs invocate prin cerere de procuror sau de părţi, prevede că verificările efectuate pe această cale trebuie să vizeze exclusiv legalitatea deciziilor criticate.

Aşadar, în concepţia legiuitorului, recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac, de anulare, prin intermediul căreia sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise normelor procesual penale care le reglementează în mod limitativ.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin restrângerea sferei controlului judiciar exercitat în recursul în casaţie doar asupra unor chestiuni ce privesc aspecte de drept, s-a avut în vedere asigurarea unui echilibru între principiul legalităţii, pe de o parte, şi respectarea autorităţii de lucru judecat, precum şi a principiului securităţii raporturilor juridice, pe de altă parte, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres şi limitativ instituite de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără ca, în această cale extraordinară de atac, să poată fi invocate şi, implicit, analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai acelea pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Potrivit dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocate de recurentul inculpat A., hotărârile sunt supuse casării când "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", motivul de recurs fiind incident în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare a acesteia. Prin expresia "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt reglementate de textul de lege în raport cu încadrarea juridică dată faptei şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond şi/sau apel, dând acestei sintagme o interpretare mai largă decât cea din cuprinsul art. 187 C. pen.

Faţă de consideraţiile mai sus expuse, apreciez că aspectul invocat de recurentul inculpat cu referire la greşita cuantificare, în apel, a pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) C. pen., fără a se proceda, ca urmare a reţinerii dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, la reducerea proporţională a cuantumului sancţiunii penale stabilite de instanţa de fond şi încălcându-se, astfel, principiul non reformatio in peius, nu poate forma obiectul cenzurii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, în această cale extraordinară de atac nu pot fi remediate orice încălcări ale prevederilor legale, ci doar acelea pe care legiuitorul le-a considerat relevante, în limita cazurilor de casare expres reglementate de norma procesual penală.

Astfel, în condiţiile în care dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., ce reglementează cazul de recurs în casaţie invocat de inculpat, sunt de strictă interpretare, permiţând, practic, doar o verificare a cuantumului pedepselor efectiv aplicate de organul judiciar în raport cu limitele stabilite de textele legale (ţinându-se, însă, seama de încadrarea juridică dată faptei şi de cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de fond şi/sau apel), prin prisma acestora nu se poate realiza o examinare a tuturor aspectelor de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecinţe asupra modului de cuantificare a sancţiunii penale, sens în care s-a pronunţat şi instanţa supremă în jurisprudenţa sa anterioară (spre exemplu, Deciziile nr. 337/RC din 25 noiembrie 2014, nr. 104/RC din 31 martie 2016, nr. 361/RC din 27 septembrie 2017, nr. 222/RC din 20 iunie 2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicate pe www.x.ro). Or, în speţă, susţinând încălcarea principiului non reformatio in pejus, recurentul nu critică, de fapt, stabilirea pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege, ci o altă chestiune de nelegalitate, care, însă, nu se încadrează în cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Chiar în ipoteza în care s-ar considera că aplicarea, în calea ordinară de atac, a pedepsei cu nesocotirea prevederilor art. 418 C. proc. pen. se circumscrie formal motivului de recurs menţionat, apreciez că aspectul de critică invocat de inculpat este neîntemeiat, cuantumul sancţiunii penale stabilit de curtea de apel - ca urmare a reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 - pentru infracţiunea de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) C. pen., respectând pe deplin algoritmul de calcul aplicat de prima instanţă şi, implicit, exigenţele impuse de principiul non reformatio in pejus.

Astfel, potrivit normei de incriminare, infracţiunea de luare de mită, reglementată de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, pentru care recurentul a fost condamnat atât de instanţa de fond, cât şi de cea de control judiciar, se pedepseşte cu închisoare de la 4 ani la 13 ani şi 4 luni.

Pentru comiterea de către inculpat a acestei infracţiuni în forma continuată prevăzută de art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale), Tribunalul Bucureşti a stabilit o pedeapsă principală de 5 ani închisoare. În apel, constatând incidenţa cauzei legale speciale de atenuare a pedepsei prevăzută de art. 19 din Legea nr. 682/2002, instanţa a redus cuantumul sancţiunii penale la 3 ani închisoare.

Potrivit textului de lege menţionat, persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.

Ca atare, chiar dacă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 este constatată în calea de atac a apelului declarat exclusiv de inculpat, reţinerea acestora are ca efect reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare a faptei pentru care cel din urmă a fost condamnat şi nicidecum înjumătăţirea cuantumului sancţiunii penale stabilite de judecătorul fondului (aşa cum a susţinut recurentul în prezenta cauză), instanţa de control judiciar urmând să valorifice în procesul de individualizare a pedepsei, pentru a respecta principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, acelaşi procedeu de calcul aplicat şi de prima instanţă.

În speţă, aşa cum s-a arătat, tribunalul a dispus condamnarea inculpatului A., pentru comiterea infracţiunii de luare de mită, în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 35 alin. (1) C. pen., la o pedeapsă cu închisoarea (de 5 ani) ce depăşea cu 1 an minimul special prevăzut de lege (de 4 ani), algoritm ce a fost respectat şi de curtea de apel, prin stabilirea unei sancţiuni penale de 3 ani închisoare, în condiţiile în care minimul pedepsei, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, era de 2 ani, iar maximul de 6 ani şi 8 luni închisoare.

Ca atare, cuantumul acestei pedepse, de 3 ani închisoare, se încadrează în limitele stabilite de lege pentru infracţiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002, şi constituie, deopotrivă, expresia unei corecte aplicări în cauză a principiului non reformatio in pejus şi a deplinei respectări a principiului legalităţii pedepsei.

În consecinţă, pentru toate argumentele expuse, apreciez că nu este incident, în speţă, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., motiv pentru care s-ar fi impus, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., respingerea, ca nefondat, a recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 978/A din 07 octombrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, şi, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

GGC - GV