Psychoactive-substance DUI conviction upheld; all-vehicle driving ban lawful under ancillary obligation.

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 3689/20.11.2019, Judecătoria Timişoara, în baza art. 396 alin. (1), (4) şi 10 din C. proc. pen., a stabilit în sarcina inculpatului A. pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 83 alin. (1) din C. pen., a dispus faţă de inculpat amânarea aplicării pedepsei principale, iar în temeiul art. 84 din C. pen. a fost stabilit în sarcina acestuia un termen de supraveghere de 2 (doi) ani.

În baza art. 85 alin. (1) din C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile de supraveghere prevăzute la alin. (1) lit. a) - e) din C. pen., iar în baza art. 85 alin. (2) din C. pen., să execute obligaţia prevăzută la lit. g), respectiv să nu conducă niciun vehicul pentru care este necesar deţinerea permisului de conducere.

În baza art. 404 alin. (3) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor la care a fost obligat conform art. 85 alin. (1) şi (2) din C. pen., precum şi în caz de săvârşire a unor noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 28/A din 15 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timişoara, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 3685 din data de 20 noiembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Timişoara, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în drept că fapta inculpatului A. care, în data de 13.01.2018, în jurul orei 03:50, a condus autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x, pe str. x din Timişoara, dinspre Calea x spre str. x, aflându-se sub influenţa unor substanţe psihoactive, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, de către o persoană care se află sub influenţa unor substanţe psihoactive, faptă prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen.

Cu privire la individualizarea pedepsei, curtea de apel a constatat că aceasta a fost corect efectuată de prima instanţă în raport de criteriile generale prevăzute de art. 74 din C. pen., reţinându-se caracterul grav al faptei săvârşite din perspectiva valorilor sociale încălcate, starea de pericol creată prin comiterea faptei şi modalitatea de comitere a acesteia, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, care nu are antecedente penale, a recunoscut comiterea faptei şi s-a prezentat la chemările făcute de organele judiciare.

Astfel, raportat la aceste criterii, instanţa de apel a apreciat că stabilirea unei pedepse de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa unor substanţe psihoactive, prevăzută de art. 336 alin. (2) din C. pen., este în măsură să conducă la o reeducare a inculpatului, precum şi la prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni de către acesta.

În ceea ce priveşte modalitatea de individualizare a executării pedepsei, s-a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod judicios îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 83 din C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei.

Astfel, în acord cu prima instanţă, curtea de apel a apreciat că, în raport de împrejurările în care a fost comisă fapta, respectiv conducerea unui autoturism la ora 03:50, sub influenţa substanţelor psihoactive, care au produs tulburări în atitudinea şi comportamentul inculpatului, este necesar ca pe perioada termenului de supraveghere inculpatul A. să execute obligaţia prevăzută de art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen., respectiv să nu conducă vehicule pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.

Împotriva Deciziei penale nr. 28/A din 15 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 02.03.2020.

În motivarea cererii de recurs în casaţie, recurentul a susţinut, în esenţă, faptul că i-au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, întrucât, în mod eronat, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au impus în sarcina sa executarea obligaţiei de a nu conduce niciun vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, având în vedere că art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen. prevede aplicarea interdicţiei pentru anumite vehicule.

În drept, a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie şi, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 din C. proc. pen., casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, înlăturarea obligaţiei de a nu conduce niciun vehicul pentru care este necesară deţinerea permisului de conducere.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26.05.2020, sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis în principiu cererea de recurs în casaţie constatând că, formal, criticile invocate de recurentul inculpat A. se circumscriu cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. sub aspectul aplicării unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", respectiv în situaţia în care pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se, printre altele, criticile privind greşita individualizare a pedepsei.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că acest caz de casare este incident nu doar în cazul unor erori de drept produse ca urmare a stabilirii unei pedepse neprevăzute de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, ci, printre altele, constituie temei şi pentru cenzurarea legalităţii hotărârii definitive sub aspectul conformităţii acesteia cu dispoziţiile relative la regimul sancţionator în ansamblul său, inclusiv sub aspectul executării pedepsei principale şi al aplicării/executării pedepselor complementare sau accesorii. (Decizia nr. 522/RC/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro)

Astfel, problematica legalităţii unei pedepse nu poate fi analizată doar sub aspectul particular al felului ori limitelor speciale ale pedepsei principale, deoarece, în procesul penal, sancţiunea nu poate fi aplicată în afara unui regim expres prevăzut de lege ori cu depăşirea exigenţelor normative ale unui anumit mod de executare. Încălcarea dispoziţiilor legale relative la aceste din urmă elemente ale regimului sancţionator plasează acest regim şi, implicit, pedeapsa aplicată, în afara limitelor determinate de legiuitor şi justifică intervenţia instanţei în calea extraordinară de atac.

În consecinţă, încălcarea condiţiilor în care se poate dispune o anumită modalitate de executare a sancţiunii, al regimului juridic aplicabil acelei forme de executare sau, după caz, al măsurilor şi obligaţiilor impuse inculpatului pe durata executării, constituie un aspect de nelegalitate cenzurabil prin prisma cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen.

Procedând la examinarea obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen. exclusiv prin prisma legalităţii, Înalta Curte constată că în sarcina recurentului s-a impus, pe durata termenului de supraveghere, interdicţia de a conduce vehicule pentru care este necesară deţinerea permisului de conducere.

Astfel, s-a avut în vedere că, în raport de împrejurările în care a fost comisă fapta, respectiv conducerea unui autoturism la ora 03:50, sub influenţa substanţelor psihoactive, care au produs tulburări în atitudinea şi comportamentul acestuia, este necesar ca pe perioada termenului de supraveghere să fie impusă şi menţinută obligaţia de a nu conduce niciun vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere.

Potrivit art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen., ce poartă denumirea marginală "Măsurile de supraveghere şi obligaţiile", "Instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă.".

Prin urmare, legea prevede posibilitatea ca, în sarcina persoanei faţă de care a dispus amânarea aplicării pedepsei, instanţa să impună obligaţia de a nu conduce anumite vehicule stabilite de către aceasta.

În ceea ce priveşte durata acestei interdicţii, Înalta Curte reţine că potrivit art. 84 din C. pen." (1) Termenul de supraveghere este de 2 ani şi se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei.

(2) Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă."

Ca urmare, obligaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) lit. g) din C. pen. instituită în sarcina inculpatului A. este legal aplicată, atât natura, cât şi durata acesteia fiind în limitele prevăzute de lege.

Înalta Curte constată că, în fapt, recurentul inculpat este nemulţumit de instituirea obligaţiei de a nu conduce niciun autovehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere, impusă pe durata termenului de supraveghere, însă necesitatea instituirii obligaţiei, precum şi conţinutul acesteia sunt de competenţa exclusivă a instanţei care aplică măsura şi nu pot fi evaluate în calea extraordinară a recursului în casaţie, în care se analizează exclusiv aspecte de legalitate, nicidecum aspecte vizând netemeinicia hotărârii atacate.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte, va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 28/A din data de 15 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Urmare a acestei soluţii, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 28/A din data de 15 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 septembrie 2020.

GGC - NN