Unconstitutionality challenge regarding readministration of evidence in criminal appeals rejected as inadmissible

Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 12 februarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, instanţă învestită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Rădăuţi şi de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Sentinţei penale nr. 233 din 27.03.2019, pronunţată de Judecătoria Rădăuţi în Dosarul nr. x/2017, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II a partea I din C. proc. pen.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, raportat la condiţia legală de a avea legătură cu soluţionarea cauzei, cererea de sesizare invocată este inadmisibilă.

Curtea a notat că apelantul A. a criticat, în esenţă, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a partea I din C. proc. pen. motivat de faptul că acest text impune instanţelor de control judiciar să administreze probele pe care s-a întemeiat soluţia de achitare din sentinţa apelată sugerând că, în acest caz, în mod obligatoriu se va admite apelul şi soluţia de achitare va fi schimbată într-o soluţie de condamnare.

Contrar celor susţinute de către inculpatul apelant A., prin cererea sa, s-a apreciat că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. nu se aplică în două etape, în sensul că, în cazul unei soluţii de achitare instanţele de control judiciar mai întâi admit apelul formulat de o parte sau de către Ministerul Public, pentru ca mai apoi să audieze martorii pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, cu argumentarea că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) teza finală din C. proc. pen. impun instanţelor de apel ca în toate cazurile să readministreze declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare indiferent dacă, în final, se va admite apelul şi se va dispune condamnarea inculpaţilor sau se va respinge apelul şi se va menţine soluţia primei instanţe.

Pe de altă parte, s-a reţinut că şi în ipoteza în care s-ar sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate, raportat la art. 21 alin. (3) teza I şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, interpretate din perspectiva art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, conform art. 20 alin. (1) din Constituţie şi această excepţie ar fi admisă, decizia Curţii Constituţionale nu ar avea relevanţă juridică în cauza pendinte în condiţiile în care, în raport de actele aflate la dosar, au fost administrate toate probele propuse de toţi participanţii la proces, implicit cele propuse de inculpatul A., prin apărători aleşi, fiind respectate astfel, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, iar înlăturarea declaraţiilor date de martorii încuviinţaţi prin încheierea de şedinţă din data de 13.09.2019 nu sunt apte prin ele înseşi să influenţeze soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză.

În consecinţă, având în vedere că excepţia invocată nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, iar condiţiile de admisibilitate ale unei excepţii de neconstituţionalitate a unui text de lege cerute de legiuitor trebuie îndeplinite în mod cumulativ, instanţa a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a partea I din C. proc. pen., ca inadmisibilă.

Împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat recurs inculpatul A., prin apărător ales.

În motivarea cererii, recurentul a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor prevăzute de art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a partea I din C. proc. pen., susţinând, referitor la condiţiile de admisibilitate a cererii, că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(5) din Legea nr. 47/1992, întrucât excepţia de neconstituţionalitate este ridicată de părţi, în faţa unei instanţe judecătoreşti, ea priveşte dispoziţii dintr-o lege care au legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile invocate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate, inculpatul A. a "criticat validitatea dispoziţiei legislative asupra căreia poartă excepţia de neconstituţionalitate, susţinând că respectiva dispoziţie legislativă contravine normei cu forţă juridică superioară, adică ea contravine Constituţiei (...)".

În concret, în esenţă, referitor la legătura excepţiei invocate cu soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, apărarea a susţinut că aceasta este îndeplinită, "întrucât readministrarea probelor, pe baza cărora instanţa de apel va pronunţa hotărârea, s-a făcut exact pe baza dispoziţiei legislative criticate".

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, la data de 26.05.2020.

La data de 27.05.2020, apărătorul ales al recurentului A. a transmis la dosarul cauzei, prin e-mail, un document denumit "Supliment la motivele de recurs" prin care a susţinut, în esenţă, următoarele:

- readministrarea probatoriului testimonial de către instanţa de apel, vizând exclusiv cei 8 martori solicitaţi de parchet, s-a întemeiat în mod expres pe disp. art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II - a din C. proc. pen., condiţia existenţei unei legături între norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă fiind astfel îndeplinită;

- posibilul efect util al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate rezultă din faptul că "probele încuviinţate în baza dispoziţiei legale criticate au fost avute în vedere de instanţă (...) în adoptarea şi motivarea soluţiei de admitere a apelului parchetului şi de înlocuire a achitării cu condamnarea". Altfel, în opinia recurentului, efectul util al admiterii excepţiei de neconstituţionalitate constă într-o "eventuală cerere de revizuire întemeiată pe eventuala decizie a Curţii Constituţionale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate".

- "efectul util" nu este prevăzut ca şi condiţie de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale;

- norma criticată este plasată în art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., în opinia recurentului aceasta aplicându-se "numai atunci când instanţa de apel admite apelul, desfiinţează sentinţa de achitare şi pronunţă o soluţie de condamnare".

În drept, şi-a întemeiat cererea, în principal, pe art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar în subsidiar, pe art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Examinând recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Procedând la reevaluarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurentul pretinde că textul în cauză este contrar art. 21 alin. (3) teza I şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, interpretate în lumina art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, conform art. 20 alin. (1) din Constituţie.

În esenţă, recurentul a arătat că reglementarea obligaţiei ce revine instanţei de apel de a readministra proba testimonială pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, prin situarea sa în norma ce prevede soluţia de admitere a apelului, este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil deoarece încuviinţarea readministrării probei echivalează cu o antepronunţare. Astfel, recurentul a menţionat că textul ar fi trebuit să fie cuprins în dispoziţiile art. 420 din C. proc. pen. privind judecarea apelului, iar nu în dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. ce reglementează soluţia de admiterea şi rejudecare a cauzei în apel.

Ca atare, instanţa de recurs constată că nu ne aflăm în prezenţa unei veritabile excepţii de neconstituţionalitate, petentul invocând în concret neconstituţionalitatea unei dispoziţii sub aspectul modalităţii în care apărarea interpretează textul respectiv, interpretare care de altfel, nu este confirmată în practica judiciară. Astfel, argumentele apărării se constituie într-o critică ce vizează o chestiune de tehnică legislativă: poziţionarea normei în ansamblul dispoziţiilor ce reglementează calea de atac a apelului, iar nu o critică de neconstituţionalitate propriu-zisă.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că în cauză este vorba de o interpretare a legii pe care petentul o apreciază neconstituţională, chestiune ce se circumscrie aplicării legii şi care este de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi, pe de altă parte, vizează o problemă de acurateţe legislativă, fără ca neconstituţionalitatea să rezide în însuşi textul de lege, motiv pentru care criticile excedează unui control de constituţionalitate.

În acest sens, Curtea Constituţională a statuat constant în jurisprudenţa sa, că nu este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele ce ţin de aplicarea legii, aceste aspecte intrând în competenţa instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (Decizia nr. 1402 din 2 noiembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 823/9.12.2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, publicată în M. Of. nr. 406/9.06.2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, publicată în M. Of. nr. 79/3.02.2016, paragraful 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, publicată în M. Of. nr. 437/10.06.2016, paragraful 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 163/6.03.2017, paragraful 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, publicată în M. Of. nr. 586/21.07.2017, paragraful 14, şi Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 667/16.08.2017, paragraful 14, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, publicată în M. Of. nr. 822/09.10.2019.)

De asemenea, Curtea Constituţională a arătat în mod specific că "nu are competenţa de a elimina, pe calea controlului de constituţionalitate, din conţinutul normativ al textului o anumită interpretare izolată şi vădit eronată a acestuia, legislaţia în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, iar Curtea şi-ar aroga competenţe specifice acestora, transformându-se din instanţă constituţională în una de control judiciar (Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în M. Of. nr. 572/28.07.2016, Decizia nr. 729 din 6 decembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 137/23.02.2017)". - parag. 21 din Decizia nr. 170 din 26 mai 2020, publicată în M. Of. nr. 705/6.08.2020.

Cu privire la această problematică, Curtea Constituţională a arătat că sunt admisibile excepţiile de neconstituţionalitate şi este competentă să realizeze un control de constituţionalitate a interpretării unui text de lege, atunci când "deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelor reglementări". - parag. 19 din Decizia nr. 170/2020, din 26 mai 2020, publicată în M. Of. nr. 705/6.08.2020, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.

Excepţia de neconstituţionalitate contravine şi regulilor de principiu desprinse din jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit cărora "examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acelui text cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea mai multor prevederi legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel, s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele.". - par. 15 din Decizia nr. 537 din 15 octombrie 2014, publicată în M.Of. nr. 960/30.12.2014.

Scopul invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate fi acela de a supune, formal, jurisdicţiei constituţionale orice dispoziţie legală, ci de a împiedica pronunţarea unei soluţii întemeiată pe o dispoziţie neconstituţională.

Premisa sesizării instanţei constituţionale o constituie, aşadar, constatarea, inter alia, că, prin recurgerea la acest mijloc procedural, partea care invocă excepţia urmăreşte, în mod real şi efectiv, să obţină concursul Curţii, în considerarea şi în limitele stricte ale competenţei sale constituţionale.

O atare premisă nu este realizată atunci când, aşa cum se constată în speţă, autorul excepţiei nu tinde la declanşarea unui mecanism de cenzurare implicită, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, a concordanţei dintre o normă legală şi exigenţele Constituţiei României, ci, în realitate, doreşte relocarea unei norme de procedură penală în cadrul unui alt articol pornind de la o interpretare ce nu este proprie instanţelor de apel, fiind chiar contrară celei adoptate în practica judiciară, nefiind îndeplinită condiţia ca aceasta să aibă legătură cu fondul cauzei.

În concluzie, în cauza de faţă aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Pentru aceste considerente, concluzionând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. art. 421 pct. 2 lit. a) teza a II-a partea I din C. proc. pen. este contrară dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 12 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2020.

GGC- NN