Scope of cassation review regarding factual re-evaluation in tax evasion convictions for fictive accounting entries

Asupra recursurilor în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 60 din data de 19.08.2020 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, în raport cu prevederile art. 5 din noul C. pen. şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 265/06.05.2014, constatând legea veche ca fiind lege penală mai favorabilă inculpaţilor şi calificând faptele prin aplicarea legii penale mai favorabile:

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (1969), a fost condamnat inculpatul A. (cetăţean german, căsătorit, studii superioare, ocupaţia - economist, fără antecedente penale, domiciliat în Germania, cu reşedinţa în România şi cu adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat B., Oradea, şi la Cabinet Avocat C., Bucureşti, str. x, Sector 4), la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) teza a III-a C. pen. (1969) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală: administrare societăţi comerciale).

În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 republicată, art. 65 C. pen. (1969) raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) teza a III-a C. pen. (1969), s-au interzis inculpatului, pe o durată de 5 ani, după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală: administrare societăţi comerciale.

S-a constatat încetată de drept măsura preventivă a controlului judiciar dispusă faţă de inculpatul A..

În baza art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (1969), a fost condamnată inculpata D. (cetăţenia română, căsătorită, studii superioare, ocupaţia - economist, fără antecedente penale, domiciliată în Germania, cu reşedinţa în Bucureşti, şi cu adresa aleasă pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet Avocat B., Oradea, jud. Bihor şi la Cabinet Avocat C., Bucureşti, str. x, Sector 4), la pedeapsa de 9 (nouă) ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală.

În baza art. 71 C. pen. (1969), s-au interzis inculpatei, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) teza a III-a C. pen. (1969) (dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală: administrare societăţi comerciale).

În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 republicată, art. 65 C. pen. (1969) raportat la art. 64 lit. a) teza a II- a, lit. b) şi lit. c) teza a III-a C. pen. (1969), s-au interzis inculpatei, pe o durată de 5 ani după terminarea executării pedepsei principale, dreptul de a fi aleasă în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală: administrare societăţi comerciale.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) şi art. 399 alin. (9) C. proc. pen., a fost dedusă din durata pedepsei aplicate inculpatei durata reţinerii şi a arestării la domiciliu, de la data de 27.03.2018 la data de 05.04.2018.

S-a constatat că, prin încheierea penală nr. 7/11.02.2019 a Tribunalului Sălaj (definitivă prin necontestare - Dosar nr. x/2018), a fost revocată măsura preventivă a controlului judiciar dispusă faţă de inculpata D..

În baza art. 397 şi art. 404 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., respectiv art. 1349, art. 1381 şi art. 1382 C. civ., a fost admisă acţiunea civilă formulată de A.N.A.F - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj şi au fost obligaţi inculpaţii A., D. şi SC E. SRL (prin lichidator judiciar F.), în solidar, la plata, către partea civilă, a sumei de 12.433.884 RON (din care 4.761.778 RON impozit pe profit şi 7.672.106 RON TVA), reprezentând prejudiciu creat bugetului de stat, precum şi la plata de dobânzi (majorări de întârziere) şi penalităţi aferente, ce se impun a fi calculate de la data scadenţei, până la data achitării efective a prejudiciului.

În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (4), (5) şi (6) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, a fost menţinută, până la concurenţa sumei de 12.433.884 RON, măsura asiguratorie instituită în cursul urmăririi penale asupra bunurilor mobile, imobile şi asupra conturilor inculpaţilor.

În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (5), (6) şi (8) C. proc. pen. şi art. 254 C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea recuperării în întregime a prejudiciului creat bugetului statului, s-a dispus luarea, până la concurenţa sumei de 12.433.884 RON, a măsurilor asiguratorii a sechestrului asupra oricăror bunuri mobile sau imobile aparţinând părţii responsabile civilmente SC E. SRL şi popririi (în limitele prevăzute de lege) sumelor de bani datorate cu orice titlu părţii responsabile civilmente SC E. SRL de către o a treia persoană.

Măsurile menţinute şi cele instituite au fost aduse la îndeplinire, în acord cu prevederile C. proc. fisc. , de către organul fiscal competent, sumele de bani poprite fiind consemnate de către debitori la dispoziţia organului de executare.

În baza art. 404 alin. (4) lit. i) C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desfiinţate facturile fiscale menţionate în rechizitoriu şi existente în dosarul de urmărire penală.

În temeiul art. 175 alin. (5) şi art. 276 alin. (6) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii la plata a câte 8.870 RON, diferenţă de onorariu cuvenit expertului G..

În baza art. 274 alin. (1), (2), (3) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii - fiecare în solidar cu SC E. SRL (prin lichidator judiciar F.) la plata a câte 5.000 RON, cheltuieli judiciare către stat.

S-a constatat că inculpaţii au fost asistaţi de apărători aleşi.

În baza art. 501 şi art. 576 alin. (1) C. proc. pen., art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea prezentei hotărâri, la data rămânerii definitive, către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, către Agenţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj - în vederea înscrierii, în cazierul fiscal, de menţiuni cu privire la infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor şi pedepsele aplicate, către Oficiul Judeţean de Cadastru şi H. şi către M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcţia Migraţie - Biroul pentru Imigrări Sălaj.

Suporturile optice şi înscrisurile înaintate instanţei la data sesizării cu rechizitoriul nr. x/2016, întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sălaj, s-a dispus a se conserva prin arhivare, odată cu dosarul cauzei, pe durata de păstrare a acestuia, la sediul Tribunalului Sălaj, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii D. şi A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În principal, apelanţii inculpaţi au solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi rejudecarea cauzei de către prima instanţă, iar în subsidiar, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru presupusa infracţiune de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Prin Decizia penală nr. 220/A din 16 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2018, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpaţii D. şi A., precum şi cererea formulată de expert G. împotriva Sentinţei penale nr. 60 din data de 19.08.2020, pronunţată de Tribunalul Sălaj.

S-a dedus din durata pedepsei aplicate inculpatei D. durata reţinerii şi a arestării la domiciliu, de la data de 27.03.2018 la data de 05.04.2018.

Au fost obligaţi apelanţii să plătească fiecare, în favoarea statului, sumele de câte 1.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, cu respectarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 435 C. proc. pen., au declarat recurs în casaţie inculpaţii D. şi A..

În cuprinsul căii de atac formulate, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a arătat, în esenţă că, nu sunt întrunite elementele de tipicitate prevăzute de normele de incriminare.

Astfel, referitor la elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, recurenţii au apreciat că instanţa de judecată trebuia să se pronunţe asupra acuzaţiilor formulate împotriva lor şi, implicit, a activităţii comerciale a SC E. SRL.

O altă critică formulată a vizat împrejurarea că, în ceea ce priveşte TVA, instanţa de apel nu a analizat şi nu a putut demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că SC E. SRL şi reprezentanţii săi, A. şi D., au fost implicaţi în vreun circuit evazionist ori au avut cunoştinţă despre un asemenea circuit şi l-au tolerat.

Totodată, s-a susţinut că între faptele deduse judecăţii şi acţiunile inculpaţilor D. şi A. nu există nicio legătură materială, activităţile acestora desfăşurându-se în sfera licitului comercial.

Pe de altă parte, s-a arătat că, din examinarea scopului recursului în casaţie, astfel cum este configurat de dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., rezultă că asigurarea conformităţii hotărârii atacate vizează regulile de drept aplicabile, indiferent de natura acestora (norme de drept material sau norme de drept procesual), controlul legalităţii deciziei instanţei de apel realizându-se şi din perspectivă procedurală, situaţie în care echitabilitatea procesului poate fi verificată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Recurenţii - inculpaţi au mai arătat că, în speţă, încălcarea dreptului la un proces echitabil rezultă, în principal, din aceea că soluţia de condamnare pronunţată de instanţa de apel se fundamentează pe aceleaşi probe în baza cărora instanţa de fond a dispus condamnarea, fără a fi luate în seamă criticile formulate în legătură cu toate aspectele invocate în legătură cu netemeinicia şi nelegalitatea acestora.

Totodată, s-a precizat că, în calea de atac, a fost respins orice probatoriu propus de către apărare, cu excepţia cererii admise privind audierea inculpaţilor, care nu a putut avea loc la termenul propus, din cauza restricţiilor de circulaţie impuse de pandemia existentă, în acest context instanţa de apel procedând la judecarea cauzei fără a efectua minime verificări, prin propriile simţuri, convingerea sa bazându-se pe elemente criticate în raport cu soluţia instanţei de fond.

În consecinţă, în temeiul art. 440 C. proc. pen., s-a solicitat admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi, ulterior, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (1969), conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Prin încheierea din 10 iunie 2021 pronunţată în Dosarul nr. x/2018, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii D. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 220/A din 16 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2018 şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurenţi, cu citarea părţilor, pentru termenul din 24 iunie 2021.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpaţii D. şi A. ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenţii D. şi A. şi-au întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., arătând, în esenţă, că infracţiunea pentru care s-a dispus condamnarea lor nu întruneşte elementele de tipicitate solicitate de textele incriminatoare, sub aspectul laturii obiective, că instanţele inferioare au procedat la o analiză trunchiată şi eronată atât a legislaţiei fiscale incidente, cât şi a materialului probator, reţinând doar mijloacele de probă ce conţin aspecte echivoce sau subiective şi înlăturând, netemeinic, apărările inculpaţilor.

Înalta Curte reţine că, în esenţă, cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 439 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, fără a putea fi supuse cenzurii starea factuală reţinută de instanţa de apel.

Astfel, în speţă, în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de către instanţele de fond şi apel, Înalta Curte constată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (1969), constând în aceea că:

Inculpatul A., în calitate de administrator de drept al SC E. SRL Cehu-Silvaniei, în perioada 28 iulie 2011 - 31.07.2013, în mod repetat, şi, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în temeiul unui număr de 942 de facturi fiscale care nu au avut la bază operaţiuni economice reale, a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii operaţiuni şi cheltuieli fictive, fapte care au avut drept consecinţă fiscală majorarea artificială a cheltuielilor, deducerea TVA aferentă facturilor şi cauzarea unui prejudiciu mai mare de 500.000 de euro bugetului de stat.

Inculpata D., în calitate de administrator de fapt al SC E. SRL Cehu Silvaniei, în perioada iulie 2011 - 30 iulie 2013, în mod repetat, şi, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în conivenţă cu inculpatul A., în temeiul unui număr de 942 de facturi fiscale care nu au avut la bază operaţiuni economice reale, a înregistrat în evidenţele contabile ale societăţii operaţiuni şi cheltuieli fictive, fapte care au avut drept consecinţă fiscală majorarea artificială a cheltuielilor, deducerea TVA aferentă facturilor şi cauzarea unui prejudiciu mai mare de 500.000 de euro bugetului de stat.

Or, criticile formulate de inculpaţii D. şi A., deşi au fost circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz de casare ce vizează lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii pentru care s-a dispus o soluţie de condamnare, sunt întemeiate pe argumente prin care, în realitate, se tinde la o reinterpretare a materialului probator, respectiv inexistenţa unei acţiuni de înregistrare în contabilitate a mai multor facturi fiscale care nu au avut la bază operaţiuni reale, fundamentarea soluţiei de condamnare pronunţată de instanţa de apel pe aceleaşi probe în baza cărora instanţa de fond a dispus condamnarea, fără a fi luate în seamă criticile formulate în legătură cu toate aspectele invocate în legătură cu netemeinicia şi nelegalitatea acestora, ce impun stabilirea unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare, încercând să se dovedească că recurenţii nu sunt vinovaţi de săvârşirea infracţiunii pentru care au fost condamnaţi, ceea ce nu este permis a se realiza pe calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, care se limitează la verificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat doar la anumite chestiuni de drept, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Altfel spus, prin susţinerile formulate pe calea recursului în casaţie, inculpaţii critică, în esenţă, baza factuală care a condus la reţinerea vinovăţiei sale, solicitându-se implicit o reevaluare a materialului probator administrat în cauză, care nu este posibilă în actualul stadiu procesual.

Referitor la critica potrivit căreia în cauză nu ar fi întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă, Înalta Curte arată că, potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2004, constituie infracţiunea de evaziune fiscală evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale

Conform art. 2 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, operaţiunea fictivă reprezintă disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care, în fapt, nu există.

Faţă de datele factuale reţinute de către instanţele anterioare şi elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea nr. 241/2005, se observă că motivele invocate de recurenţii inculpaţi apar ca o critică adusă analizei şi interpretării probelor efectuate de instanţa de fond şi de apel, prin care inculpaţii tind la modificarea situaţiei de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză.

Astfel, din modul de descriere a faptelor, rezultă că, există o corespondenţă între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) alin. (3) din Legea 241/2005, inclusiv sub aspectul elementului material al infracţiunii şi a existenţei prejudiciului cauzat bugetului consolidat al statului, fiind stabilită starea de fapt, cu caracter definitiv, în sensul că paguba adusă bugetului de stat, prin infracţiunea de evaziune fiscală ce a format obiectul judecăţii în cauză, a fost creată prin înregistrarea în evidenţele contabile de operaţiuni şi cheltuieli fictive, de către inculpatul A., în calitate de administrator de drept al SC E. SRL şi D., în calitate de administrator de fapt al aceleiaşi societăţi, fapte care au avut drept consecinţă fiscală majorarea artificială a cheltuielilor, deducerea TVA aferentă facturilor şi cauzarea unui prejudiciu mai mare de 500.000 de euro bugetului de stat.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că, prin criticile aduse hotărârii definitive, recurenţii - inculpaţi nu au evidenţiat elemente de nelegalitate care să conducă la concluzia că faptele pentru care au fost condamnaţi nu sunt prevăzute de legea penală, fiind neîntemeiată cererea de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., pentru infracţiunea de evaziune fiscală.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpaţii D. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 220/A din 16 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpaţii D. şi A. împotriva Deciziei penale nr. 220/A din 16 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2021.

GGC - GV