Bribery liability scope: nexus between public official's coordination duties and specific acts of receipt in cassation review

Deliberând cu privire la cauza de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 858 din data de 26.04.2018, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, în baza art. 386 C. proc. pen.., din oficiu, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii A., din două infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., în două infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969 şi B., din trei infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 7 lit. c). din Legea nr. 78/2000 şi art. 5 C. pen., toate cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., în trei infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea în concurs real a două infracţiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin(1) C. pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969 şi art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.., raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a fost achitat inculpatul B., pentru săvârşirea în concurs real a trei infracţiuni de luare de mită, prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. de la 1969, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. de la 1969 şi art. 5 C. pen.

S-a luat act că inculpaţii au fost reţinuţi şi arestaţi preventiv de la 06.08.2015, la 10.08.2015.

În baza art. 397 alin. (2) C. proc. pen.., raportat la art. 249 C. proc. pen.., a fost ridicată măsura sechestrului asigurător, instituit asupra bunurilor mobile, bunurilor imobile, a acţiunilor şi părţilor sociale deţinute, sumelor existente în conturile bancare ale inculpatului B. şi măsura popririi asigurătorie, instituită asupra sumelor ce urmează a fi încasate în conturile aparţinând inculpatului B., prin Ordonanţa nr. 199/P/2015 din 10.08.2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti.

Împotriva acestei sentinţe penale au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.

Prin Decizia penală nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva Sentinţei penale nr. 858/26.04.2018 pronunţate de Tribunalului Bucureşti în Dosarul nr. x/2015.

S-a desfiinţat sentinţa apelată şi, în fond, rejudecând:

1) În baza art. 289 alin. (1) C. pen. rap. la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 4 ani şi 6 luni închisoare (faptă reţinută la punctul 1 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie în cadrul unei autorităţi publice, a unei instituţii publice sau a altei persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

2) În baza art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul A. la o pedeapsă de 5 ani închisoare (faptă reţinută la punctul 2 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie în cadrul unei autorităţi publice, a unei instituţii publice sau a altei persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. .

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. rap. la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare sporită cu 1 an şi 6 luni, în final, inculpatul A. urmând a executa o pedeapsă rezultantă de 6 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., a interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) şi alin. (5) C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenţiei de la 6.08.2015 la 10.08.2015 şi de la 19.12.2018 la 4.07.2019.

1) În baza art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpatul B. la o pedeapsă de 5 ani închisoare (faptă reţinută la punctul 2 din rechizitoriu).

A interzis inculpatului, pentru o durată de 5 ani, exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a ocupa o funcţie în cadrul unei autorităţi publice, a unei instituţii publice sau a altei persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică.

În baza art. 65 C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen.

A dedus din pedeapsă durata prevenţiei de la 6.08.2015 la 10.08.2015 şi de la 19.12.2018 la 4.07.2019.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă reţinută la punctul 1 din rechizitoriu).

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen.. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., a achitat pe inculpatul B., pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. rap la art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă reţinută la punctul 3 din rechizitoriu).

În baza art. 289 alin. (3) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul A. a sumei de 32.000 euro.

În baza art. 289 alin. (3) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpatul B. a sumei de 20.000 euro.

A menţinut măsurile asigurătorii dispuse în cauză.

Împotriva Deciziei penale nr. Decizia penală nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, au declarat recurs în casaţie inculpaţii A. şi B..

Prin motivele de recurs în casaţie, recurenţii inculpaţi au invocat cazul de casare prevăzut de disp. art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul A. a arătat că pentru a verifica întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită este necesar a fi îndeplinite anumite cerinţe esenţiale, respectiv existenţa unor atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, în speţă, în domeniul disciplinei în construcţii. De asemenea, a apreciat că este necesar a se determina dacă actul vândut se regăseşte în categoria atribuţiilor de serviciu la nivelul anilor 2006 - 2008.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel nu a verificat, raportat la normele legale în materie, dacă inculpatul recurent avea printre atribuţiile de serviciu şi pe cele de constatare şi sancţionare a contravenţiilor.

A mai precizat că, din declaraţiile martorilor audiaţi şi conformitatea cu normele legale în materie, constatarea şi sancţionarea contravenţiilor în domeniul disciplinei în construcţii a constituit atribuţia personalului de execuţie din cadrul Primăriei sectorului I, mai precis, funcţionarul public însărcinat cu efectuarea recepţiei, întocmirea procesului-verbal de recepţie, constatarea sau nu a existenţei contravenţiilor a aparţinut inspectorilor, respectiv martorului denunţător C..

Prin urmare, recurentul A. a dispus de atribuţii de control în perioada 2006 - 2008 legate de activitatea de control şi organizare a activităţii de recepţionare şi regularizare taxe la construcţii pentru aplicarea întocmai a legislaţiei, însă nu cu privire la aspecte legate de dispunerea întocmirii sau semnării procesului-verbal de recepţie a lucrărilor de construcţie, acesta fiind presupusul act vândut de către inculpaţi.

Totodată, a mai susţinut că fapta ce a determinat condamnarea recurentului inculpat A. nu este o faptă de natură penală.

Pentru aceste considerente, au solicitat casarea deciziei penale atacate şi, pe fond, achitarea celor doi inculpaţi în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

Recurentul inculpat B., cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a arătat că pentru a verifica întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită este necesar a fi îndeplinite anumite cerinţe esenţiale, printre care legătura dintre acţiunea subiectului activ calificat de pretindere, primire a unor bani sau alte foloase, ori de acceptare a promisiunii unor asemenea foloase şi îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în atribuţiile de serviciu, cu un act contrar acestor îndatoriri.

Prin urmare, a apreciat că se impune a se stabili în ce măsură actul prezumtiv vândut de inculpaţi se circumscrie unei atribuţii de serviciu a acestora.

Astfel cum rezultă din fişa postului inculpaţilor, aceştia nu aveau printre atribuţiile de serviciu dispunerea întocmirii unor procese-verbale de recepţie a unor construcţii, această atribuţie revenind exclusiv inspectorului din cadrul Direcţiei Inspecţie, delegat în acest sens; nu este prevăzută expres ori implicit vreo atribuţie a celor doi inculpaţi în sensul determinării, cu puterea conferită de funcţia deţinută, a inspectorilor delegaţi să recepţioneze imobile, respectiv dreptul inculpaţilor de a da ordin inspectorilor în sensul întocmirii şi semnării proceselor-verbale de recepţie a imobilelor.

În consecinţă, a apreciat că se constituie într-o condiţie de juridicitate a faptei incriminate prin art. 289 C. pen., ca mita pretinsă sau primită de către inculpaţi să reprezinte preţul unei conduite proprii a acestora, circumscrisă sau izvorâtă dintr-o atribuţie de serviciu, lipsa acestei legături necesare între foloasele date celor doi inculpaţi şi competenţele funcţiei acestora conduce la neîndeplinirea cerinţelor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită.

Pentru aceste considerente, a solicitat casarea deciziei penale atacate şi, pe fond, achitarea celor doi inculpaţi în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În motivarea cererilor de recurs în casaţie, recurenţii inculpaţi au mai invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. " în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal" şi, de asemenea, au solicitat aplicarea directă a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, a art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenţie în virtutea dreptului la un dublu grad de jurisdicţie.

Prin încheierea din data de 25 mai 2021, Înalta Curte a dispus admiterea cererilor de recurs în casaţie formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 1351/A din data de 26.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. x/2019, însă numai cu privire la susţinerile ce vizează aspecte ce se încadrează în cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., constatând, totodată, că solicitarea de a aplica direct art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, a art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenţie în virtutea dreptului la un dublu grad de jurisdicţie, nu este incidentă în cauză, iar cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. vizează situaţiile în care s-a dispus, în mod greşit încetarea procesului penal, astfel încât acesta nu este incident în cauză întrucât instanţa de apel a dispus condamnarea celor doi inculpaţi.

A fost stabilit termen în cauză la data de 22.06.2021, iar cu prilejul dezbaterilor de la acest termen, s-au luat concluziile apărătorilor aleşi ai recurenţilor inculpaţi şi ale Parchetului, acestea fiind redate pe larg în încheierea de amânare a pronunţării de la acea dată.

Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurenţii inculpaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, conţinutul mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Astfel, verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Criticile formulate de recurenţi, în sensul că faptele reţinute în sarcina lor nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunilor pentru care au fost condamnaţi sunt analizate, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, atât recurentul inculpat A., cât şi recurentul inculpat B. au formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunilor de luare de mită pentru care au fost condamnaţi, din perspectiva neîndeplinirii unei cerinţe esenţiale respectiv faptul că aceştia nu aveau printre atribuţiile de serviciu activităţi de recepţie a unor construcţii, sumele de bani fiind primite în virtutea acestei atribuţii, conform rechizitoriului validat de către instanţa de apel, lipsa acestei legături necesare între foloasele date celor doi inculpaţi şi competenţele funcţiei acestora conducând la neîndeplinirea cerinţelor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită.

Sub acest aspect, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte constată că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpaţilor, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracţiunile de luare de mită şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii.

Astfel, aşa cum rezultă din fişele postului întocmite în anii 2006, 2008 şi 2010, atât inculpatul A., cât şi inculpatul B. aveau mai multe atribuţii de serviciu printre care se numără şi cele de coordonare şi control a activităţii în domeniul construcţiilor pe teritoriul sectorului 1.

Or, inculpaţii încearcă să speculeze faptul că în fişa postului nu este specificat în mod expres faptul că aceştia aveau atribuţii privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor în domeniul disciplinei în construcţii şi întocmirea proceselor-verbale de recepţie a unor lucrări de construcţie.

Însă, chiar dacă aceste atribuţii nu sunt prevăzute în mod expres în fişa postului, acest lucru se datorează funcţiilor deţinute de cei doi inculpaţi, inculpatul A., Director al Direcţiei Inspecţie din cadrul Primăriei Sectorului 1 Bucureşti şi inculpatul B., Şef Birou în cadrul aceleiaşi direcţii, funcţii ce implică activităţi de control şi coordonare a activităţilor de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, respectiv a întocmirii proceselor-verbale de recepţie a construcţiilor.

În acest sens, se constată că în fişa postului inculpatului A. (2006, 2008, 2010) sunt prevăzute, ca atribuţii (printre altele), conducerea, coordonarea, îndrumarea şi organizarea activităţii direcţiei inspecţie, coordonarea activităţii de control pe teritoriul sectorului 1 pentru verificarea respectării de către persoanele fizice sau juridice a normelor, în principal, în domeniul construcţiilor, dispune inspectorilor din subordine urmărirea măsurilor dispuse în procesele-verbale de constatare a contravenţiilor pentru aducerea lor la îndeplinire, dispune efectuarea de verificări în teren; .

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul B., în fişa postului (2010, 2008, 2006) se prevede că acesta, în calitate de Şef Birou, coordonează activitatea Birou Recepţii, participă la recepţii la terminarea lucrărilor de construire emise de Primăria Sectorului 1, urmăreşte aplicarea legislaţiei în vigoare pe linia disciplinei în construcţii, conduce, coordonează, îndrumă şi organizează activitatea serviciilor din subordinea sa, constată şi sancţionează conform legii, contravenţiile în domeniul construcţiilor, întocmeşte procese-verbale de constatare a contravenţiei şi urmăreşte respectarea măsurilor dispuse în procesele-verbale, efectuează verificări în teren.

Astfel, având în vedere atât raportul de subordonare a inspectorilor faţă de inculpaţi, cât şi atribuţiile de coordonare, control şi verificare ale inculpaţilor, astfel cum rezultă din fişa postului, instanţa de recurs constată că actul în legătură cu care au fost săvârşite faptele de luare de mită de către cei doi inculpaţi se află în sfera atribuţiilor de serviciu ale acestora.

Or, întrucât inculpaţii coordonau, în calitate de şefi, inclusiv activitatea de recepţie a construcţiilor, iar sumele de bani au fost primite în legătură cu încălcarea acestor atribuţii de serviciu, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor de luare de mită pentru care au fost condamnaţi inculpaţii A. şi B..

În ceea ce priveşte critica recurenţilor privind greşita reţinere a agravantei prevăzută de art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, Înalta Curte constată că aceasta vizează greşita încadrare juridică a faptei, însă, aşa cum s-a arătat, în acest stadiu procesual, instanţa de recurs verifică exclusiv doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute cu titlu definitiv de către instanţa de apel (inclusiv încadrarea juridică), sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului. Astfel, instanţa nu poate analiza încadrarea juridică a faptelor pentru care au fost condamnaţi cei doi inculpaţi în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acţiunile recurenţilor inculpaţi corespund textului legal de incriminare a faptelor pentru care au fost condamnaţi.

În acest context argumentativ, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanţa va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 1351/A din data de 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 1351/A din data de 26 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2021.

GGC - GV