Applicability of driving without a license to suspended-permit agricultural tractor drivers under Penal Code Art. 335(2)

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 677/A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 784 din 7 iulie 2020, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în baza art. 335 alin. (2) din C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, în modalitatea conducerii pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce autoturisme i a fost suspendată .

Conform art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului pe durata executării pedepsei sus precizate pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce un autovehicul.

S-a interzis inculpatului pe o perioadă de 2 ani cu titlu de pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce un autovehicul.

În baza art. 89 alin. (1) din C. pen., s-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei de 9 luni închisoare aplicată inculpatului A. prin Sentinţa penală nr. 426/07.05.2018 a Judecătoriei Slatina, definitivă prin neapelare la data de 30.06.2019.

În baza art. 38 alin. (1) combinat cu art. 39 alin. (1) lit. b) şi cu) art. 45 alin. (1), alin. (5) din C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată prin prezenta sentinţă şi pedeapsa de 9 luni închisoare reţinută prin Sentinţa penală nr. 426/07.05.2018 a Judecătoriei Slatina, definitivă prin neapelare la data de 30.06.2019, în pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, sporită cu 3 luni închisoare, reprezentând 1/3 din cealaltă pedeapsă, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 1 an şi 3 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din C. pen., respectiv, dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, dreptul de a conduce un autovehicul pe o perioadă de 2 ani, pedeapsă ce se va executa în conformitate cu disp. art. 68 alin. (1) lit. b) din C. pen., pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), i) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În baza art. 91 din C. pen., rap. art. 396 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de supraveghere de 2 ani, calculat conform art. 92 C. pen.

S-a pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 C. pen.

În baza art. 93 C. pen., s-a impus inculpatului ca pe durata termenului de supraveghere se respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Argeş la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d)să comunice schimbarea locului de muncă.; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) din C. pen., s-a impus condamnatului să execute obligaţia prevăzută de lit. b) a art. 93 alin. (2), constând în aceea de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probaţiune Argeş sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile, respectiv în cadrul Primăriei Mioveni sau Consiliului Local Mioveni.

În baza art. 91 alin. (4) din C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen.

Prin Decizia penală nr. 677/A din 10.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 784 din 7 iulie 2020, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în Dosarul nr. x/2019.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat prezenta cerere de recurs în casaţie inculpatul A., prin apărător ales, avocat B., la data de 22.01.2021.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, motivele fiind prezentate in extenso în cererea aflată la dosar recurs casaţie, inculpatul A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1, 7 şi 9 din C. proc. pen.

Cu privire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., în esenţă, a arătat că instanţa de apel a încălcat jurisdicţia de soluţionare a unor chestiuni de drept, întrucât s-a lansat într-o serie de judecăţi care implică practic aspecte de legislativ şi de tehnica legislativă şi nu texte legale, în loc să înainteze Înaltei Curţi de Casaţie solicitarea formulată de apărarea inculpatului pentru termenul din 09.09.2020 din apel.

Cu privire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în esenţă, a apreciat că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât tractorul nu era unul rutier, ci unul agricol, fiind incidentă în speţă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11/2017 pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Cu privire la cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438, alin. (1), pct. 9 din C. proc. pen., acesta a fost abrogat prin Legea nr. 255/2013, astfel că devine inutilă expunerea consideraţiilor pe care inculpatul le-a avut în vedere.

Judecătorul de filtru, prin rezoluţie, a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent, în vederea examinării admisibilităţii în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen.

Prin încheierea din 13 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 677/A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019 şi s-a stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie la data de 08 iunie 2021.

S-a reţinut că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către Curtea de Apel. Prin recursul în casaţie este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, legea impune, cu privire la exercitarea recursului în casaţie, atât o limitare în timp (termenul de declarare a recursului), cât şi din perspectiva interesului procesual (persoane care pot declara), precum şi a cazurilor ce pot fi invocate.

Art. 440 C. proc. pen. prevede la alin. (1) că admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. La alin. (2) se arată că, dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438 ori dacă cererea este vădit nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie. Alin. 4 al aceluiaşi articol prevede că, în cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.

Înalta Curte a constatat că prezenta cerere de recurs în casaţie a fost formulată în termenul legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), lit. b), c) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele părţii, domiciliul acesteia, hotărârea care se atacă, cazurile de recurs în casaţie pe care se întemeiază şi motivarea acestora,cu menţiunea că cererea de recurs în casaţie a fost admisă pentru cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. şi art. 438, alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., nu şi pentru cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 9 din C. proc. pen., care a fost abrogat prin Legea nr. 255/2013, precum şi semnătura persoanei care exercită calea de atac (a fost complinită ulterior lipsa semnăturii de pe cererea de recurs în casaţie). De asemenea, cererea de recurs în casaţie respectă dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) şi art. 438 C. proc. pen.

În concluzie, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile legale, motiv pentru care, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., şi a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 677/A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019.

Analizând recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 677/A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019, atât în raport cu susţinerile apărătorului, cât şi în raport cu actele din dosar, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Faţă de scopul căii de atac a recursului în casaţie, respectiv îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea cauzei, în prealabil, se impune precizarea că, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investită cu judecarea recursului în casaţie.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii substanţiale sau a legii de procedură penală constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acele încălcări corespunzătoare unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege, fiind, aşadar, exclusă rejudecarea unei cauze pentru a treia oară, în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că ea urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când " în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente".

Aşadar, art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen. se referă la nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa instanţei, or, criticile formulate de inculpat vizează faptul că instanţa de apel nu a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept formulată de acesta la termenul de judecată din apel din data de 09 septembrie 2020.

De altfel, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că acest caz de recurs în casaţie este incident atunci când judecata a fost făcută de o instanţă inferioară celei legal competente, după materie sau după calitatea persoanei, nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa intervenind în cursul judecăţii.

Aşa fiind, criticile formulate de inculpatul A. prin prisma acestui caz de casare nu se încadrează în această situaţie, întrucât regulile de competenţă materială şi după calitatea persoanei, raportat la obiectul cauzei, au fost respectate, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., fiind formal invocat.

În recursul de faţă, recurentul inculpat a mai invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susţinând în cauză, că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, în modalitatea conducerii pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce autoturisme i a fost suspendată .

Drept urmare, sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care lipsesc anumite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În concordanţă cu aceste dispoziţii, acest caz de casare nu poate fi invocat, însă, pentru a obţine o reevaluare a materialului probator sau pentru stabilirea unei alte situaţii de fapt.

Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Prin urmare, instanţa de casaţie analizează doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, corespunde infracţiunii pentru care s-a pronunţat hotărârea de condamnare.

Raportând considerentele teoretice anterior reliefate la speţa de faţă prin prisma criticilor ce pot fi analizate în recursul în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că susţinerile inculpatului în sensul că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, întrucât tractorul nu era unul rutier, ci unul agricol, fiind incidentă în speţă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11/2017 pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt nefondate.

Inculpatul A. a fost condamnat în mod definitiv prin decizia recurată la pedeapsa de 1 an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis de conducere, în modalitatea conducerii pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce autoturisme i a fost suspendată.

Situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel constă, în faptul că inculpatul A. la data de 14 aprilie 2018 a condus pe drumul comunal din satul Păuneşti, comuna Ciomăgeşti, jud. Argeş, tractorul marca x, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice, faptă ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără a poseda permis de conducere, în varianta normativă a conducerii pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i a fost suspendată, faptă prev. şi ped. de art. 335 alin. (2) din C. pen.

Dispoziţiile art. 335 din C. pen., prevăd următoarele: Alin. (1) Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul ori a unui tramvai de către o persoană care nu posedă permis de conducere se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani; Alin. (2) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv ori al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

În speţă, inculpatul A. a fost condamnat pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen., respectiv a condus pe drumul comunal din satul Păuneşti un tractor, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice.

Analizând conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din C. pen., se constată că fapta inculpatului A. se circumscrie elementelor de tipicitate ale infracţiunii conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată.

Contrar criticilor formulate de apărătorul inculpatului, se reţine că prin Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial al României nr. 427 din 09 iunie 2017, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 335 alin. (1) din C. pen., care nu incriminează fapta de conducere pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier, fără permis de conducere, este neconstituţională.

De asemenea, prin Decizia nr. 11 din 12 aprilie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 479 din 26 iunie 2017 s-a stabilit că în interpretarea noţiunii de "autovehicul", prevăzută de art. 334 alin. (1) din C. pen. şi art. 335 alin. (1) din C. pen., raportat la art. 6 pct. 6 şi pct. 30 din O.U.G. nr. 195/2002, modificată şi completată prin O.G. nr. 21/26.08.2014, conducerea pe drumurile publice a unui tractor agricol sau forestier neînmatriculat/neînregistrat potrivit legii sau de către o persoană care nu posedă permis de conducere nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor prevăzute de art. 334 alin. (1) din C. pen., respectiv de art. 335 alin. (1) din C. pen.

Or, criticile formulate de inculpat în prezenta cauză referitoare la faptul că tractorul nu era unul rutier, ci unul agricol, apreciind incidentă în speţă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 11/2017 pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt nefondate, având în vedere că Decizia nr. 11 din 2017 vizează exclusiv dispoziţiile art. 335 alin. (1) din C. pen., în speţă, inculpatul fiind condamnat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de alin. (2) al art. 335 din C. pen.

Aşadar, având în vedere cele anterior menţionate, Înalta Curte subliniază că art. 335 alin. (2) din C. pen. nu a fost declarat neconstituţional, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 224 din 4 aprilie 2017, precum şi Decizia nr. 11 din 12 aprilie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se referă exclusiv la dispoziţiile art. 335 alin. (1) din C. pen., la noţiunea de autovehicul, or, în speţă inculpatul a condus un tractor, tractorul nefăcând parte din această categoriile.

Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, defineşte autovehiculul ca fiind orice vehicul echipat cu motor de propulsie, utilizat în mod obişnuit pentru transportul persoanelor sau mărfurilor pe drum ori pentru tractarea, pe drum, a vehiculelor utilizate pentru transportul persoanelor sau mărfurilor. Vehiculele care se deplasează pe şine, denumite tramvaie, precum şi tractoarele agricole sau forestiere nu sunt considerate autovehicule. Troleibuzele sunt considerate autovehicule. Tractor agricol sau forestier ca fiind orice vehicul cu motor, care circulă pe roţi sau pe şenile, având cel puţin două axe, a cărui principală funcţie constă în puterea sa de tracţiune, conceput în special pentru a trage, a împinge, a transporta ori a acţiona anumite echipamente, utilaje sau remorci utilizate în exploatarea agricolă ori forestieră şi a cărui utilizare pentru transportul pe drum al persoanelor sau al mărfurilor ori pentru tractarea, pe drum, a vehiculelor utilizate pentru transportul persoanelor sau al mărfurilor nu este decât o funcţie secundară. Sunt asimilate tractorului agricol sau forestier vehiculele destinate efectuării de servicii ori lucrări, denumite maşini autopropulsate.

Contrar susţinerii inculpatului în sensul că a avut permanent carnetul de conducere, se reţine că prin Sentinţa penală nr. 426 din 07 mai 2018 a Judecătoriei Slatina, definitivă prin neapelare la data de 30 iunie 2019,inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare.

Totodată, se reţine că potrivit adresei nr. x/22.05.2018 a IPJ Argeş - Serviciul Rutier Compartimentul Implementări Abateri, s-a precizat că inculpatul A. era posesor de permis de conducere auto, pentru categoria B, din data de 17.01.1996, însă, la data comiterii faptei nu avea dreptul de a conduce vehicule pe drumurile publice întrucât, la data de 20.08.2016, lucrătorii de poliţie din cadrul IPJ Olt îi întocmiseră dosar penal pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prev. de art. 336 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, criticile formulate în cadrul recursului în casaţie sunt nefondate, întrucât inculpatul chiar dacă a fost depistat cu tractorul în brazdă şi nu pe drumurile publice, acesta a condus pe drumurile publice pentru a ajunge la locul unde a fost depistat, în sarcina acestuia reţinându-se conducerea unui tractor pe un drum public, având suspendată exercitarea dreptului de a conduce vehicule pe drumurile publice.

În consecinţă, Înalta Curte constată că faptele pentru care a fost condamnat inculpatul prin decizia recurată întrunesc condiţiile de tipicitate prevăzute de norma de incriminare ale infracţiunii de conducere a unui vehicul fără a poseda permis de conducere, în varianta normativă a conducerii pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană căreia exercitarea dreptului de a conduce i a fost suspendată, prevăzută de art. 335 alin. (2) din C. pen.

În consecinţă, se reţine că natura celorlalte critici formulate de recurent vizează fondul cauzei, modalitatea în care instanţele ordinare au reţinut, pe baza probelor din dosar, existenţa infracţiunii, sub aspectul laturii obiective şi subiective a acestora, chestiunile fiind analizate de instanţa de fond şi de apel, critici ce exced cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Cu privire la lipsa concordanţei dintre situaţia de fapt reţinută şi tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii, astfel cum s-a invocat de către apărare, Înalta Curte reţine că scopul recursului în casaţie este verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, instanţa trebuie să plece în analiza tipicităţii obiective şi subiective a infracţiunii de la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel, neputând să analizeze pertinenţa şi concludenţa probelor administrate în cauză ori suficienţa acestora. Criticile referitoare la neîntrunirea elementelor laturii obiective reprezintă chestiuni care vizează temeinicia hotărârii de condamnare, iar nu conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legii.

Analiza pe care o poate face Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie este limitată exclusiv în drept. Aşadar, statuările în fapt ale instanţei care a pronunţat hotărârea definitivă, verificarea suportului probator al acestora, modalitatea de motivare a deciziei nu pot face obiectul cenzurii.

Înalta Curte examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 438 din C. proc. pen. şi verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, astfel că, aspectele privind netemeinicia nu pot fi analizate în această cale de atac, în cauză constatându-se existenţa unei concordanţe depline între situaţia de fapt reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel, în baza probelor administrate, şi elementele de tipicitate ale infracţiunii de reţinute, prevăzute de 335 alin. (1) din C. pen.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că sintagma "nu este prevăzută de legea penală" priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau a operat dezincriminarea.

Pentru considerentele expuse, potrivit art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 677/A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 677/A din 10 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 22 iunie 2021.

GGC - GV