Whether simple copies of false documents fulfill the objective typicity of fraud against EU funds under Article 181 of Law No. 78/2000

Deliberând asupra recursului în casaţie declarat de inculpatul A., împotriva Deciziei penale nr. 863/A din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 35 din 4 august 2020, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. x/2019, cu aplicarea art. 5 C. pen., privind legea penală mai favorabilă, a fost condamnat inculpatul A., pentru folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cu referire la declararea falsă a numărului de animale deţinute în proprietate, infracţiune prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în forma la zi, cu aplicarea art. 374 alin. (4), art. 396 alin. (10) C. proc. pen., la pedeapsa închisorii de 3 (trei) ani închisoare.

În baza art. 67 alin. (2), art. 66 C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b), C. pen., pe o durată de 4 (patru) ani, în condiţiile art. 68 C. pen.

În baza art. 65 alin. (1), (3) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor menţionate în pedeapsa complementară, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până când pedeapsa principală se consideră executată, conform legii.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de încercare inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Caraş-Severin, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune, desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare, care depăşeşte 5 zile; d) să comunice Serviciului de Probaţiune Caraş-Severin schimbarea locului de muncă; e) să comunice Serviciului de Probaţiune Caraş-Severin informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de supraveghere, să presteze muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Caransebeş sau la A.J.O.F.M. Caraş-Severin, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 93 alin. (2) C. pen., s-a impus inculpatului obligaţia să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de Serviciul de Probaţiune Caraş-Severin sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 404 C. proc. pen., s-a atras inculpatului atenţia asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 96 C. pen.

S-a constatat recuperat, prin compensare, prejudiciul în cuantum de 306.985,28 RON, cauzat prin infracţiunea pentru care condamnă inculpatul prin prezenta.

S-a constatat că, în cauză, s-a făcut constituire de parte civilă de către APIA Bucureşti pentru suma de 742.566 RON şi accesoriile legale, însă prejudiciul respectiv cerut priveşte o altă faptă decât aceea care face obiectul tragerii la răspundere penală a inculpatului, legată de o pretinsă falsă declarare a suprafeţelor de teren, motiv pentru care a fost lăsată acţiunea civilă nesoluţionată.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare comiterii infracţiunii şi desfiinţarea următorului înscris: declaraţie de eligibilitate pentru suprafeţele de păşune concesionate/arendate/închiriate de la consiliile locale comunale/orăşeneşti/municipale, respectiv anexa 2 la formularul tip de cerere unică de plată pe suprafaţă 2011, aflată în original la Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2015 al DNA - Serviciul Teritorial Timişoara.

Prin Decizia penală nr. 863/A din 18.09.2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) şi inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 35 din 04.08.2020 a Tribunalului Caraş-Severin.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., la data de 12.11.2020, prin apărător ales, avocat B..

Prin cererea de recurs în casaţie formulată, inculpatul A. a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie şi:

- în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., casarea Deciziei penale nr. 863/A/18.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, cu consecinţa admiterii apelului declarat de inculpat, în sensul achitării sale pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, raportat la art. 16 lit. b) C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

- în temeiul art. 441 C. proc. pen., suspendarea în totalitate a executării hotărârii atacate, până la soluţionarea recursului în casaţie.

A criticat hotărârea atacată pentru nelegala menţinere a soluţiei de condamnare în condiţiile în care s-ar fi impus achitarea sa întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală)

A arătat că soluţia de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală) este compatibilă cu procedura accelerată a recunoaşterii învinuirii prevăzută de art. 374 alin. (4) şi art. 375 alin. (1) C. proc. pen. în baza Deciziei nr. 4 din 11 februarie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recursul în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 546/3.07.2019.

Faptele descrise în secţiunea II. În drept a rechizitoriului se referă la împrejurarea că inculpatul ar fi depus 2 înscrisuri (Adeverinţa nr. x din 02.05.2011 şi Adeverinţa nr. x din 02.05.2011) prin care a făcut dovada deţinerii unui număr de 2256 capete ovine şi 15 capete bovine, înscrisuri ce nu sunt reale.

În consecinţă, încadrarea juridică s-a referit la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente false, inexacte sau incomplete, fără nicio trimitere la modalitatea alternativă a comiterii infracţiunii, respectiv prin folosirea sau prezentarea de declaraţii false, inexacte sau incomplete.

A apreciat că acesta a fost obiectul judecăţii şi în acelaşi timp limitele în care trebuia să aibă loc judecata în faţa primei instanţe.

Efectul acestui raţionament este că inculpatul nu poate fi chemat să răspundă pentru altceva decât faptele descrise mai sus şi pentru care a fost sesizată instanţa de judecată.

În concret, cu privire la documentele în discuţie, a apreciat că acestea nu au aptitudinea legală de a produce efecte juridice şi nu pot fi încadrate în categoria documentelor la care se referă art. 181 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, documentul intitulat Adeverinţa nr. x din 02.05.2011 a fost depus la dosarul cauzei în copie simplă.

Conform art. 286 C. proc. civ. (aplicabil în temeiul art. 2 C. proc. civ.) intitulat "Regimul copiilor":

(a) Copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată nu poate face dovada decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original.

(b) Părţile pot să ceară confruntarea copiei cu originalul, prezentarea acestuia din urmă putând fi întotdeauna ordonată de instanţă, în condiţiile prevăzute la art. 292 alin. (2).

(c) Dacă este imposibil să fie prezentat originalul sau duplicatul înscrisului autentic ori originalul înscrisului sub semnătură privată, copia legalizată de pe acestea constituie un început de dovadă scrisă.

(d) Copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.

(e) Extrasele sau copiile parţiale fac dovada ca şi copiile integrale sau copiile asimilate acestora, însă numai pentru partea din înscrisul original pe care o reproduc; în cazul în care sunt contestate, iar originalul este imposibil să 'fie prezentat, instanţa are dreptul să aprecieze, în limitele prevăzute la alin. (3) şi (4), în ce măsură partea din original, reprodusă în extras, poate fi socotită ca având putere doveditoare, independent de părţile din original care nu au fost reproduse.

Este deci clar faptul că o copie simplă, ce poate fi în absenţa unui posibil control, o copie a unei copii, nu are nicio putere doveditoare.

În consecinţă, a arătat că nu se poate întemeia o condamnare pe înscrisul Adeverinţă nr. 1226 din 02.05.2011, ce nu are nicio forţă juridică.

Pe de altă parte, documentul întitulat Adeverinţa nr. x din 02.05.2011 nu a fost depus la dosarul cererii de plată aferentă campaniei anului 2011, ci doar poartă data de 14.05.2011, fără niciun număr de înregistrare de unde să rezulte că a fost aferent cererii de plată depusă de inculpat.

În plus, acest document nici nu era destinat cererii de plată aferentă campaniei anului 2011, în condiţiile în care poartă menţinea că a fost emis pentru a servi la concesionarea păşunii de la Primăria Armeniş.

În rezumat, folosirea sau prezentarea de documente, faptă recunoscută de inculpat, dar care nu au aptitudinea legală de a produce consecinţe juridice sau nu au fost destinate să servească cererii de plată aferentă campaniei anului 2011, nu sunt prevăzute de legea penală şi nu pot atrage răspunderea în consecinţă.

În consecinţă, în mod nelegal, instanţa de apel a decis condamnarea inculpatului, ignorând considerentele expuse mai sus şi pronunţând o hotărâre ce se impune a fi casată, urmare a admiterii prezentului recurs în casaţie.

Judecătorul de filtru, prin rezoluţie, a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent, în vederea examinării admisibilităţii în principiu a cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen.

La data de 29.03.2021, a fost depus la dosar raportul întocmit de către magistratul-asistent, care a formulat concluzii de admitere în principiu a cererii de recurs în casaţie.

Prin încheierea din data de 11 mai 2021, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 863/A din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, constatându-se faptul că prezenta cerere de recurs în casaţie a fost formulată în termenul legal şi îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. c) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acestora fiind menţionate numele şi prenumele părţii, domiciliul acesteia, hotărârea care se atacă, cazul de recurs în casaţie pe care se întemeiază, motivarea acestuia, precum şi semnătura persoanei care exercită calea de atac. De asemenea, s-a considerat că sunt respectate şi dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6) şi art. 438 C. proc. pen.

Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a executării hotărârii judecătoreşti recurate, formulată de recurentul-inculpat A..

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în casaţie este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivul de casare invocat de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se observă că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (Decizia nr. 350/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

De asemenea, s-a statuat că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. nu permit o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi stabilirea unei situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt neputând fi cenzurate în niciun fel.

(...) Verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita este prevăzută de vreo normă de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu-zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective (nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. şi care nu a fost preluată în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen..)" (Decizia nr. 78/RC/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Totodată s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

De altfel, în cadrul definiţiei legale a infracţiunii, exprimată de art. 15 alin. (1) din C. pen., trăsătura esenţială ca fapta să fie prevăzută de legea penală este enumerată distinct de aceea ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă unei persoane, ceea ce relevă opţiunea legiuitorului ca prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală" să se înţeleagă "orice faptă" - act de conduită, manifestare de voinţă exteriorizată care determină o schimbare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată de norma penală.

Aceeaşi viziune reiese şi din modalitatea în care sunt reglementate cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prev. de art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., textul legal menţionând distinct "fapta nu este prevăzută de legea penală" de " nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege".

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului obiectiv de incriminare a faptelor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului A., fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute.

Procedând la evaluarea acestei corespondenţe, Înalta Curte constată, în prealabil, că inculpatul A. a fost condamnat, cu aplicarea art. 5 C. pen., privind legea penală mai favorabilă, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, în forma la zi, cu aplicarea art. 374 alin. (4), art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., la pedeapsa închisorii de 3 (trei) ani închisoare, constând în "folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cu referire la declararea falsă a numărului de animale deţinute în proprietate".

Subsecvent, Înalta Curte observă că elementele faptice reţinute de instanţe în urma aprecierii probatoriului administrat constau în aceea că inculpatul A. a depus la dosarul cererii de plată aferentă campaniei 2011, înscrisuri care au servit la A.P.I.A. Caraş-Severin la atestarea faptului că deţine un anumit număr de animale, în concret adeverinţa nr. x din 02.05.2011 (în copie eliberată de Primăria Buchin, Caraş-Severin şi adeverinţa nr. x din 02.05.2011 eliberată de Circumscripţia sanitar-veterinară Buchin), documente care s-au dovedit a fi false sau inexacte, pe baza cărora inculpatul a obţinut subvenţii din fondurile Uniunii Europene şi din bugetul consolidat al statului.

Ca atare, conduita de care este acuzat inculpatul constă într-o acţiune, respectiv depunerea, la dosarul cererii de plată aferentă campaniei 2011, de înscrisuri (adeverinţa nr. x din 02.05.2011, în copie, eliberată de Primăria Buchin, Caraş-Severin, şi adeverinţa nr. x din 02.05.2011, eliberată de Circumscripţia sanitar-veterinară Buchin), care s-au dovedit a fi false şi inexacte, pe baza cărora inculpatul a obţinut subvenţii din fondurile Uniunii Europene şi din bugetul consolidat al statului.

Înalta Curte constată că, sub aspectul laturii obiective, sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute art. 181 din Legea nr. 78/2000, cerinţele de tipicitate fiind îndeplinite dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt falsificate (respectiv înscrisurile au fost supuse unor acţiuni prealabile de contrafacere a scrierii sau subscrierii ori de alterare în orice mod, iar declaraţiile sunt necorespunzătoare adevărului, în cazul de faţă adeverinţa nr. x din 02.05.2011, în copie, eliberată de Primăria Buchin, Caraş-Severin, şi adeverinţa nr. x din 02.05.2011, eliberată de Circumscripţia sanitar-veterinară Buchin).

Prin urmare, pentru existenţa infracţiunii este irelevant dacă documentele sau declaraţiile folosite sau prezentate sunt false ori doar inexacte sau incomplete, fapta urmând a constitui infracţiunea analizată ori de câte ori acţiunea specifică verbum regens, implicând astfel de documente, a avut rezultatul prevăzut de norma de incriminare, respectiv obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul Uniunii Europene şi din bugetul consolidat al statului, bineînţeles, dacă subiectul activ a acţionat cu rea-credinţă.

Astfel, Înalta Curte constată că legea penală nu impune, pentru existenţa faptei, o cerinţă de formă pentru documentele ori declaraţiile false, inexacte sau incomplete prezentate, nerestrângându-se sfera ilicitului penal la folosirea de documente în original, fiind suficient ca acestea să fie prezentate (în original sau în copie) şi să se producă rezultatul urmărit, respectiv finanţarea pe nedrept din fondurile Uniunii Europene şi din bugetul consolidat al statului a inculpatului. Ca argument suplimentar, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 36 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "Redactarea textelor se face prin folosirea cuvintelor în înţelesul lor curent din limba română modernă, cu evitarea regionalismelor. Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia". Or, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin document se înţelege "Act prin care se adevereşte, se constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaşte o obligaţie; text scris sau tipărit, inscripţie sau altă mărturie servind la cunoaşterea unui fapt real actual sau din trecut", astfel că nu pot fi incidente dispoziţiile art. 286 C. proc. civ., privind regimul copiilor, aplicabil în temeiul art. 2 C. proc. civ. şi în materie penală.

Chiar dacă ar fi aplicabile prevederile art. 286 C. proc. civ., se constată că, potrivit acestui text de lege, doar copiile de pe copii nu au o putere doveditoare, copiile, chiar şi simple, de pe un înscris, făcând dovada cu privire la cele menţionate în înscrisul original, existând posibilitatea, nu obligativitatea, de a se efectua confruntarea acestora cu originalul.

Menţiunea pe care o face recurentul în sensul că este clar că o copie simplă, ce poate fi în absenţa unui posibil control, o copie a unei copii, nu are nicio putere doveditoare, introduce un element de fapt nereţinut de instanţele care s-au pronunţat în primă instanţă şi în apel asupra acţiunii penale exercitate în ceea ce îl priveşte, şi anume, dubiul cu privire la calitatea acelor înscrisuri de a reprezenta o copie simplă sau o copie a unei copii (se constată că nici măcar recurentul nu menţionează expres că ar fi vorba despre copii ale unor copii). Or, aşa cum s-a arătat mai sus, în calea de atac a recursului în casaţie nu se pot aduce modificări situaţiei factuale, astfel cum a fost stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, aspect valabil şi în ceea ce priveşte adeverinţa nr. x din 02.05.2011, eliberată de Circumscripţia sanitar-veterinară Buchin.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită de inculpatul A. şi configurarea legală a tipului de infracţiune, fiind întrunite elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000.

Faţă de cele anterior evocate, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A., împotriva Deciziei penale nr. 863/A din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. conform cărora cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia i s-a respins recursul, va obliga recurenta la plata acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A., împotriva Deciziei penale nr. 863/A din 18 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul-inculpat A. la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 22 iunie 2021.

GGC - GV