Cassation limits under Art. 438(1)(7): exclusion of requalification critiques and confirmation of objective typicity for influence trafficking.

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1960 din data de 24.12.2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a dispus următoarele:

În temeiul dispoziţiilor art. 291 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din C. pen., art. 396 alin. (2) din C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa principală de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, faptă din perioada iulie - noiembrie 2008.

În temeiul dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv a drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen., pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi k) din C. pen., pe durata executării pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.

În temeiul dispoziţiilor art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 72 alin. (1), teza I din C. pen., a dedus, din pedeapsa principală aplicată, perioada arestării la domiciliu şi a arestului preventiv, respectiv din 29/07/2016 până la data de 20/10/2016 inclusiv.

În temeiul dispoziţiilor art. 404 alin. (4) lit. d) şi art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 292 alin. (2) din C. pen., a confiscat de la inculpat contravaloarea în RON a sumei de 1 000 000 (un milion) euro, reprezentând sumă traficată.

În temeiul dispoziţiilor art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa nr. 38/P/2016 din 12/09/2016, asupra:

- autovehiculului marca x

- imobilului înscris în cartea funciară nr. x a comunei Snagov, nr. cadastral x (construcţie S+P+2 E)

- imobil înscris în cartea funciară nr. x a comunei Snagov, nr. cadastral x (garaj P), măsură pusă în aplicare prin procesele-verbale din 15/09/2016, aşa cum a fost modificată prin încheierea din 31/08/2017, în dosar asociat x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, fila x (prin care s-a ridicat sechestrul asupra celor 10 părţi sociale deţinute de inculpat la SC B. SRL)

În temeiul dispoziţiilor art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen., a menţinut sechestrele asigurătorii asupra sumelor de 50 000 (cinci zeci mii) euro şi respectiv 100 000 (una sută mii) euro, instituite prin încheierea din 25/08/2017 în dosar asociat x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, filele x.

Împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin Decizia penală nr. 1129/A din data de 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 1960 din data de 24 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală apelată şi, în fond, rejudecând:

A fost redusă pedeapsa principală aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare, menţinând pedepsele complementare şi accesorii aplicate aceluiaşi inculpat prin sentinţa apelată.

În temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen. raportat la art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa principală de 5 ani închisoare aplicată inculpatului perioada reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 29.07.2016 la 20.10.2016, inclusiv.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, nr. 1129/A din 29.10.2020, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 01 martie 2021, prin avocat ales, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin motivele de recurs în casaţie, s-a solicitat, în temeiul cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., casarea deciziei penale atacate şi, pe cale de consecinţă, achitarea inculpatului A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În esenţă, apărarea recurentului inculpat a susţinut că fapta de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în materialitatea ei, astfel cum a fost reţinută în sarcina inculpatului, nu este prevăzută de legea penală întrucât nu verifică tipicitatea obiectivă a infracţiunii.

S-a arătat că prin Decizia nr. 82 din 23.02.2016, Curtea Constituţională a reţinut că noţiunea de "tipicitate", regăsită în sintagma "fapta nu este prevăzută de legea penală", se referă doar la elementele obiective din structura normei de incriminare. De asemenea, în literatura de specialitate s-a arătat că tipicitatea urmează a fi verificată doar prin prisma elementelor obiective: obiect, subiect, latura obiectivă.

Potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Aşadar, s-a susţinut de către apărarea recurentului inculpat că între fapta reţinută de instanţa de apel şi norma de incriminare a infracţiunii pentru care recurentul a fost condamnat nu există identitate, astfel că fapta în materialitatea ei nu se suprapune peste elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă.

S-a mai arătat de către recurentul inculpat, prin avocat, că în cauza de faţă elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă nu sunt întrunite sub aspectul subiectului activ al infracţiunii. Plecând de la starea de fapt reţinută de instanţa de apel potrivit căreia inculpatul ar fi solicitat şi primit anumite valori în schimbul efectuării de demersuri pe lângă premierul C. pentru determinarea numirii lui D. pe postul de guvernator al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", faptele sale s-ar circumscrie eventual unei alte infracţiunii, respectiv a celei prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000, potrivit căreia: fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

S-a precizat că textul de incriminare indicat are caracter special în raport de norma care incriminează traficul de influenţă, deci are valenţe de aplicare prioritară. În aceste condiţii, simpla împrejurare că fapta imputată se subsumează unei alte norme de incriminare face să nu fie întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reţinute - cea de trafic de influenţă. Faptul că reţinerea simultană a traficului de influenţă şi a art. 13 din Legea nr. 78/2000 nu este posibilă este o consecinţă a concursului de calificări dintre cele două infracţiuni.

S-a susţinut că prevederile art. 13 din Legea nr. 78/2000 impun un subiect activ special, persoana care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid. Calitatea de persoană care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid poate fi determinată exclusiv în baza prevederilor Legii nr. 14/2003 privind partidele politice şi a actelor de organizare a partidului în discuţie. În orice caz, prin definiţie, partidele politice au organe de conducere colegiale. A arătat apărarea recurentului că în cazul de faţă, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/2003, adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent de denumirea pe care o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri obligatorii de conducere a partidului politic şi a organizaţiilor sale teritoriale. Este evident faptul că statutul de membru participant la adunarea generală nu presupune o funcţie de conducere pentru persoana în discuţie, însă calitatea de membru în organele executive, în care numărul participanţilor este unul restrâns, determină deţinerea unei funcţii de conducere.

S-a arătat că în cuprinsul hotărârii instanţei de apel este acceptat faptul că la data la care se presupune că s-ar fi comis faptele inculpatul era membru al Delegaţiei Permanente din cadrul E..

Potrivit art. 54 din Statutul E. în vigoare la acel moment, Organismele de conducere ale E. la nivel naţional sunt: a) Congresul (Adunarea Generala a delegaţilor membrilor partidului); b) Consiliul Naţional; c) Delegaţia Permanentă; d) Biroul Politic Central. De asemenea, potrivit art. 66 din Statut, Delegaţia Permanentă exercită conducerea partidului dintre Congrese (...). Numărul limitat de persoane care fac parte din Delegaţia Permanentă era menţionat tot în cuprinsul art. 66 din Statut.

Atribuţiile de conducere ale Delegaţiei Permanente erau menţionate la art. 68 alin. (1) din Statut, unde se arăta că Delegaţia Permanentă are următoarele atribuţii:

a) aplică Programul politic al E. în funcţie de evoluţia social-politică;

b) propune Congresului fuziunile cu partidele politice, negociate de Biroul Politic Central;

c) aprobă alianţele cu partidele politice, precum şi orice alte înţelegeri politice negociate de Biroul Politic Central;

d) hotărăşte dizolvarea Biroului Politic Teritorial sau demiterea Preşedintelui acestuia în situaţii cu totul deosebite, când organismele de conducere la nivel teritorial activează ineficient sau în afara prevederilor Statutului ori a strategiei partidului;

e) analizează, coordonează şi sprijină activitatea filialelor şi dispune măsurile ce se impun;

f) analizează activitatea parlamentarilor şi a demnitarilor partidului, precum şi a reprezentanţilor în administraţia centrala şi dispune măsurile ce se impun; g) între Congrese, stabileşte însemnul şi semnul electoral al partidului;

h) validează listele candidaţilor pentru alegerile parlamentare, aprobate de Delegaţiile Permanente Teritoriale ale filialelor care au obţinut la ultimele alegeri rezultate electorale peste media naţională a E. la votul pentru Consiliile Judeţene şi pentru Parlamentul European;

i) validează propunerea Biroului Politic Central privind listele candidaţilor pentru alegerile parlamentare, pentru organizaţiile care au obţinut la ultimele alegeri rezultate electorale sub media naţională a E. la votul pentru Consiliile Judeţene şi pentru Parlamentul European, cu acordul prealabil al Delegaţiei Permanente Teritoriale;

j) validează propunerea Biroului Politic Central privind listele candidaţilor pentru alegerile europene;

k) stabileşte candidaţii de pe locul întâi pe listele din circumscripţia electorală Bucureşti pentru alegerile parlamentare, la propunerea Preşedintelui E.;

1) stabileşte candidatul la funcţia de prim ministru la propunerea Biroul Politic Central;

m) stabileşte candidatul la funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor şi pe cel la funcţia de preşedinte al Senatului;

n) validează, la propunerea Biroului Politic Central, grila de criterii pentru selecţionarea candidaţilor pentru orice funcţie, a cărei aplicare este obligatorie pentru Delegaţia Permanentă Teritorială;

o) poate solicita rapoarte de activitate ale persoanelor numite în Guvern şi în administraţia publică centrală;

p) analizează şi aprobă rapoartele lunare de activitate ale Biroului Politic Central şi ale grupurilor parlamentare;

q) convoacă şi stabileşte data, locul, numărul şi norma de reprezentare pentru delegaţiile la Congres şi propune ordinea de zi a acestuia;

r) aplică sau propune sancţiuni în conformitate cu prevederile Statutului;

s) aprobă Regulamentul de aplicare al Statutului, Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Filialei Teritoriale şi Regulamentele de organizare şi funcţionare ale organismelor de conducere şi ale structurilor specifice, precum şi Codul Etic propus de Senatul E.;

t) alege şi revocă secretarul general, la propunerea Preşedintelui partidului;

u) stabileşte adresa Sediului Central al partidului;

v) propune Consiliului Naţional desemnarea membrilor de onoare şi alegerea preşedintelui de onoare.

Acceptând faptul că o funcţie de conducere presupune prestarea unei activităţi de dirijare, de cârmuire şi de îndrumare, s-a arătat de către apărare că recurentul inculpat se afla într-o asemenea poziţie.

În egală măsură, apărarea a precizat că instanţa de apel nu a negat faptul că la data la care se presupune că s-ar fi comis faptele, inculpatul era Preşedintele Curţii de Onoare şi Arbitraj din Cadrul E.. În fine, s-a susţinut că toate elementele indică fără putinţă de tăgadă că recurentul exercita la acel moment o funcţie de conducere în cadrul E..

Deopotrivă s-a susţinut că relevant este şi faptul că instanţa de apel nu a mai insistat asupra argumentului din rechizitoriu potrivit căruia inculpatul A. ar fi acţionat în calitatea sa de preşedinte al Camerei Deputaţilor, exercitând o influenţă reală asupra membrilor Guvernului. A arătat că, această influenţă era cel mult incidentală, în contextul în care este necesară întrunirea unei majorităţi a deputaţilor şi senatorilor pentru a putea demite Guvernul. În opinia inculpatului, este nerealist a se susţine că prim-ministrul se temea de propriul său partid, în contextul în care în România nu exista documentată până la acel moment o situaţie în care un partid să îşi demită propriul Guvern şi mai ales cu puţin timp înaintea unor alegeri generale.

S-a arătat că această abordare a fost acceptată implicit şi de către instanţa supremă, care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, deşi prin rechizitoriu s-a susţinut că activitatea infracţională ar fi fost realizată în exercitarea atribuţiilor de serviciu - de preşedinte al Camerei Deputaţilor.

De asemenea, a mai susţinut apărarea că analizând situaţia descrisă în decizia instanţei de apel prin raportare la norma de incriminare a art. 13 din Legea nr. 78/2000, a constatat că cele două se suprapun în întregime. O interpretare în sens contrar ar goli de conţinut infracţiunea incriminată în art. 13 din Legea nr. 78/2000.

Conchizând, cât timp fapta imputată inculpatului nu se suprapune perfect peste norma de incriminare în baza căreia a fost tras la răspundere juridică, ci eventual a unei alte norme de incriminare, a apreciat apărarea recurentului inculpat A. că devin incidente prevederile cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală, ceea ce reclamă admiterea recursului în casaţie formulat. Totodată, s-a susţinut că valenţa unei alte norme de incriminare de a fi aplicată în cauză exclude aplicarea incriminării traficului de influenţă pe baza concursului de calificări, iar din perspectiva cazului de casare, este irelevant că fapta ar putea fi calificată în baza unei alte norme de incriminare cât timp schimbarea încadrării juridice nu poate fi realizată în recurs, iar analiza trebuie să poarte asupra normei în baza căreia recurentul a fost tras la răspundere penală.

Astfel, s-a solicitat de către apărare admiterea recursului în casaţie şi achitarea recurentului inculpat pentru motivele prezentate.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Ministerului Public.

La data de 23.04.2021, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie a depus la dosar concluzii scrise asupra recursului în casaţie de faţă.

Astfel, după îndeplinirea procedurii de comunicare a recursului în casaţie, la data de 27.04.2021, dosarul de recurs în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2021, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 25.05.2021, dată până la care, de asemenea, s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză.

Cu prilejul examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie cu care a fost învestită, prin încheierea din data de 25 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării acesteia completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., fiind fixat termen în cauză la data de 08.06.2021.

Cu prilejul dezbaterilor de la acest termen, s-au luat concluziile apărării recurentului inculpat şi ale parchetului, acestea fiind redate pe larg în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente:

Consecventă unei jurisprudenţe deja consacrate, Înalta Curte reiterează unele dintre considerentele teoretice care se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală":

- calea extraordinară de atac a recursului în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile (art. 433 C. proc. pen.);

- controlul judiciar determinat de exercitarea recursului în casaţie se limitează exclusiv la verificarea conformităţii hotărârilor penale definitive cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Este exclusă posibilitatea reevaluării materialului probator sau reaprecierea situaţiei de fapt, acestea fiind stabilite în mod definitiv de către instanţa de apel. De asemenea, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la încadrarea juridică dată faptelor;

- cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. permite doar verificarea dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel, sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc, din punct de vedere obiectiv, elementele de tipicitate ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului. Cu alte cuvinte, analiza instanţei de control judiciar vizează sub un prim aspect, incriminarea în mod generic a faptei şi sub un al doilea aspect, corespondenţa dintre aceasta, astfel cum a fost reţinută în mod definitiv de către instanţa de apel, cu elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare.

Limitarea verificării corespondenţei dintre fapta reţinută prin hotărâre definitivă şi exclusiv elementele de tipicitate obiectivă a infracţiunii rezultă din preluarea prin dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar a sintagmei din cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală", iar nu şi a tezei a II-a, care se referă la săvârşirea faptei cu vinovăţia prevăzută de lege, element de tipicitate subiectivă a infracţiunii. În consecinţă, pe calea recursului în casaţie circumscris cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. verificarea poartă asupra elementelor obiective din structura normei de incriminare, respectiv obiect, subiect şi latură obiectivă, elementele subiective ale infracţiunii excedând acestui caz de recurs.

Între dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. şi cele ale art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. există o identitate deplină, diferenţa impusă de legiuitor fiind circumscrisă exclusiv cadrului procesual specific recursului în casaţie şi limitelor controlului judiciar ce poate fi realizat prin intermediul acestuia.

În cazul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., legiuitorul a conferit primei instanţe sau instanţei de apel posibilitatea de a dispune schimbarea încadrării juridice a faptei dedusă judecăţii în conformitate cu dispoziţiile art. 386 C. proc. pen. şi, doar în ipoteza în care fapta concret săvârşită nu corespunde unui tipar de incriminare sub aspectul condiţiilor de tipicitate obiectivă, de a dispune achitarea inculpatului constatând că fapta nu este prevăzută de legea penală. Astfel, instanţa nu se va limita la a analiza dacă fapta concret săvârşită corespunde exclusiv tipicităţii obiective a normei de incriminare indicată în actul de acuzare, ci va efectua o analiză în raport şi cu alte norme care se circumscriu sferei de incriminare.

O asemenea posibilitate constituie însă atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel, prin voinţa legiuitorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neavând posibilitatea de a examina şi de a dispune asupra încadrării juridice a faptei reţinute prin hotărârea definitivă atacată cu recurs în casaţie. De altfel, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut în mod explicit că "cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - hotărârile sunt supuse casării, dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală - se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune. Acest caz de casare nu poate fi invocat pentru a se obţine schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanţelor de fond şi de apel. "(Decizia penală nr. 220/RC din 06 iunie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Pe calea recursului în casaţie întemeiat pe cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se pot formula critici referitoare la încadrarea juridică dată faptei şi nici Înalta Curte nu are atributul de a dispune asupra acesteia, ea intrând în putere de lucru judecat. Însă imposibilitatea reexaminării încadrării juridice a faptei din cauza limitelor impuse în cadrul procesual al căii extraordinare de atac nu poate avea semnificaţia unei modificări a înţelesului sintagmei "faptă care nu este prevăzută de legea penală", întrucât ar însemna o trunchiere a sensului dorit de legiuitor.

În cadrul procesual menţionat, pentru a stabili dacă o faptă este sau nu prevăzută de legea penală în sensul textelor legale evocate, verificarea tipicităţii obiective nu se rezumă la norma de incriminare menţionată prin hotărârea atacată, ci şi la alte norme care se circumscriu sferei de incriminare. Cu alte cuvinte, constatarea de către Înalta Curte că fapta, astfel cum a fost reţinută prin hotărârea atacată, nu corespunde condiţiilor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea, nu va atrage o soluţie de achitare dacă ea corespunde unei alte norme de incriminare circumscrisă aceleiaşi sfere de incriminare, întrucât fapta este prevăzută de legea penală. Ipoteza contrară ar conduce la concluzia admisibilităţii recursului în casaţie prin intermediul căruia sunt formulate critici faţă de încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea definitivă şi în cazul considerării ca fiind întemeiate a acestora, ca urmare a imposibilităţii aplicării dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. şi schimbării încadrării, la pronunţarea unei soluţii de achitare, în contradicţie evidentă cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Contrar susţinerilor recurentului, care a arătat că fapta reţinută în sarcina sa nu realizează elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicare a art. 5 C. pen., ci pe cele ale infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000 şi astfel, în lipsa corespondenţei cu tipicitatea obiectivă a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea se impune admiterea recursului în casaţie şi pronunţarea unei soluţii de achitare în baza art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen. sau trimiterea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte reţine că nu există un temei legal pentru a dispune în sensul celor solicitate.

Pe de-o parte, Înalta Curte reţine că aspectele invocate de către recurent constituie veritabile critici privind încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare, susţinerile sale privind întrunirea elementelor de tipicitate ale unei alte infracţiuni excedând limitelor criticilor admisibile pe calea recursului în casaţie întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Totodată, astfel cum s-a arătat anterior, susţinerile recurentului condamnat referitoare la faptul că activitatea ilicită, astfel cum a fost reţinută în mod definitiv în sarcina sa, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea, ci ale unei alte infracţiuni, nu echivalează cu ipoteza unei fapte care nu este prevăzută de legea penală în sensul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi respectiv, art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Pe de altă parte, în limitele criticilor admisibile în cadrul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi în raport cu susţinerile recurentului, Înalta Curte constată că fapta reţinută în sarcina inculpatului prin hotărârea de condamnare realizează o corespondenţă deplină cu elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată constă, în esenţă, în aceea că în perioada iulie- noiembrie 2008, inculpatul A. a solicitat şi a primit de la F. suma de un milion de euro şi sprijin electoral constând în servicii de marketing şi consultanţă, în schimbul efectuării de demersuri pe lângă premierul C. pentru determinarea numirii lui D. pe postul de guvernator al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării".

În raport cu conţinutul legal al art. 291 C. pen., Înalta Curte reţine că infracţiunea de trafic de influenţă constă în fapta de a pretinde, primi ori de a accepta promisiunea de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Din perspectiva condiţiilor de tipicitate obiectivă a infracţiunii, Înalta Curte reţine că infracţiunea de trafic de influenţă presupune un subiect activ simplu, necalificat, astfel încât inculpatul A. a îndeplinit condiţia obiectivă referitoare la subiectul activ al infracţiunii, independent de funcţiile publice sau politice pe care le deţinea în perioada activităţii infracţionale.

Referirile recurentului la calitatea în care ar fi comis infracţiunea constituie împrejurări de fapt asupra cărora a statuat în mod definitiv instanţa de apel, iar examenul comparativ pe care acesta îl realizează între subiectul activ al infracţiunii de trafic de influenţă şi subiectul activ calificat al infracţiunii incriminată prin dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 nu poate fi supuse cenzurii instanţei învestită cu soluţionarea recursului în casaţie, întrucât ar implica o reevaluare a probelor administrate şi o reapreciere a chiar situaţiei de fapt. Înalta Curte reţine că aceste susţineri ale recurentului au fost expuse în faţa instanţei de apel, care a stabilit în mod explicit şi cu titlul definitiv că din probele administrate a rezultat că influenţa inculpatului asupra primului-ministru din acea perioadă nu a avut legătură cu vreuna dintre funcţiile deţinute în cadrul E., ci s-a circumscris relaţiilor de prietenie dintre aceştia, aspectele neputând fi reexaminate în prezentul cadru procesual.

Din perspectiva cerinţelor ataşate elementului material al infracţiunii, situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată a relevat că A. avea o influenţă reală asupra primului-ministru din acea perioadă C. în virtutea relaţiilor de prietenie dintre aceştia, influenţă care era de notorietate şi îi era cunoscută şi lui F.. De asemenea, situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel a relevat că inculpatul A. a pretins şi primit de la F. suma de un milion de euro şi sprijin electoral constând în servicii de marketing şi consultanţă, în schimbul determinării premierului C. să îl numească pe D. pe postul de guvernator al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării". Actul cu privire la care s-a realizat traficarea influenţei intra în atribuţiile de serviciu ale primului-ministru şi s-a şi realizat efectiv, prin emiterea Hotărârii de Guvern nr. 1088 din 18 septembrie 2008 prin care D. era numit în funcţia de guvernator al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării".

De asemenea, fapta concret săvârşită de către recurentul A., astfel cum a fost reţinută prin decizia recurată, a fost de natură să aducă atingere relaţiilor sociale care se referă la prestigiul de care se bucură autorităţile şi instituţiile publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarii publici, asupra cărora există riscul prevalării de influenţă de către persoane angrenate în activităţi ilicite şi care astfel pot să genereze neîncredere cu privire la cinstea şi corectitudinea funcţionarilor, legătura de cauzalitate rezultând din chiar materialitatea faptei.

În raport cu aspectele expuse, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentului A. nu sunt întemeiate, cu referire la fapta reţinută în sarcina acestuia existând o corespondenţă deplină cu toate cerinţele de tipicitate obiectivă a infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea acestuia, respectiv infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În consecinţă, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1129/A din data de 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 1129/A din data de 29.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 iunie 2021.

GGC - GV