Manslaughter conviction upheld; deputy mayor's safety-duty and penalty-scope cassation grounds rejected.

Asupra recursului în casaţie de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 509 din data de 16 martie 2020, pronunţată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. x/2019, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 67 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în dreptul de a ocupa o funcţie publică în cadrul administraţiei publice locale pe o durată de 5 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neluarea măsurilor legale de sănătate şi securitate prev. de art. 349 alin. (2) C. pen.

În baza art. 38 alin. (2), art. 39 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, care a fost sporită cu 4 luni, urmând ca în final inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 4 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., pe o perioadă de 5 ani după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

În temeiul art. 45 alin. (5) raportat la art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., în condiţiile art. 65 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale rezultante aplicate inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 4 ani.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus executarea pedepsei complementare de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de de pe lângă Tribunalul Arad.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. c) - e) C. pen. să fie comunicate Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Consiliului Local Curtici sau a Consiliului Local Arad, pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 397 C. proc. pen. s-au admis, în parte, acţiunile civile exercitate în cauză, dispunându-se obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente Comuna Macea, la plata: sumei de 4940 RON, cu titlu de daune materiale şi 20.000 RON daune morale către partea civilă B.; sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, către partea civilă C., reprezentat de B.; sumei de câte 20.000 RON, cu titlu de daune morale, către părţile civile D., E., F., G., H. şi I..

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse şi ale săvârşirii de noi infracţiuni sau a neîndeplinirii integrale a obligaţiilor civile în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

În baza art. 274 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus obligarea inculpatului, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, inculpatul A., partea responsabilă civilmente Comuna Macea şi părţile civile B., C. (reprezentat de B.), D., E., F., G. şi H..

Prin Decizia penală nr. 1058/A din 03.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în opinie majoritară, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, inculpatul A., părţile civile B., C., D., E., F., G. şi H. şi partea responsabilă civilmente U.A.T. Comuna Macea împotriva Sentinţei penale nr. 509 din 16.03.2020, pronunţată de Judecătoria Arad.

Opinia parţial minoritară a fost în sensul admiterii apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Arad, desfiinţării, în parte, a sentinţei atacate, iar pe fond, respingerii, ca tardivă, a cererii de introducere în procesul penal a părţii responsabile civilmente Comuna Macea, prin primar, formulată de părţile civile şi obligării numai a inculpatului la plata despăgubirilor materiale şi morale către părţile civile şi la plata cheltuielilor judiciare faţă de stat, respectiv, a respingerii, ca nefondate, a celorlalte apeluri declarate în cauză.

Împotriva Deciziei penale nr. 1058/A din 03.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, a declarat recurs în casaţie, în termen legal, inculpatul A., prin apărător ales.

În motivarea căii de atac, recurentul inculpat a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

1. În argumentarea cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pornind de la situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată, apărarea a susţinut, în esenţă, că fapta de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, prev. de art. 349 alin. (2) C. pen., pentru care a fost condamnat definitiv inculpatul, nu este prevăzută de legea penală, neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de referinţă.

În acest sens, făcând o prezentare succintă a sferei de cuprindere a cazului de recurs în casaţie invocat, astfel cum a fost obiectivată în jurisprudenţa instanţei supreme, apărarea a susţinut că, dată fiind definiţia doctrinară a noţiunii de "tipicitate obiectivă a infracţiunii", respectiv, o analiză comparativă a normei şi a faptei concrete plecând de la calitatea făptuitorului, acţiunea sau inacţiunea incriminată şi consecinţa acesteia, instanţa supremă poate verifica, în actualul cadru procesual, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., dacă în speţă calitatea subiectului activ, respectiv, a celui pasiv secundar este îndeplinită, precum şi dacă toate elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare se regăsesc în fapta concretă imputată recurentului.

Or, în urma unei asemenea evaluări, se constată că fapta reţinută în sarcina recurentului în încadrarea juridică prev. de art. 349 alin. (2) C. pen. nu este tipică întrucât acesta nu avea obligaţia şi nici competenţa de a lua măsurile de securitate şi sănătate în muncă privind activitatea de schimbare a becurilor la instalaţia publică de iluminat electric, motiv pentru care se impune achitarea sa, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Astfel, textul art. 349 alin. (2) C. pen. trimite la alin. (1) al aceluiaşi articol, care incriminează "neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri", instituie o cerinţă esenţială ataşată elementului material al infracţiunii, respectiv aceea ca făptuitorul să aibă "îndatorirea de a lua aceste măsuri".

Or, prin natura funcţiei deţinute (viceprimar) şi fiind delegat, de primar, să coordoneze activitatea de muncă în folosul unităţii administrativ-teritoriale desfăşurată de persoanele beneficiare ale ajutorului social, recurentul avea, incontestabil, îndatorirea de a lua măsuri de securitate şi sănătate în muncă pentru respectivele persoane, însă prin raportare la munca pe care acestea erau obligate să o presteze în temeiul Legii nr. 416/2001, republicată.

Potrivit art. 6 alin. (2) din această lege, "pentru sumele acordate ca ajutor social, conform prevederilor prezentei legi, una sau mai multe persoane majore apte de muncă, raportat la cuantumul ajutorului social din familia beneficiară, au obligaţia de a presta lunar, la solicitarea primarului, acţiuni sau lucrări de interes local, fără a se putea depăşi regimul normal de lucru şi cu respectarea normelor de securitate şi igienă a muncii".

Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (7) din Legea nr. 416/2001 rezultă că recurentul (delegat de primar să coordoneze activitatea de muncă în folosul unităţii administrativ-teritoriale) avea obligaţia "să asigure instructajul privind normele de tehnică a securităţii muncii pentru toate persoanele care prestează acţiuni ori lucrări de interes local". Coroborând acest text de lege cu dispoziţiile art. 349 alin. (1) C. pen., care incriminează "neluarea vreuneia dintre măsurile legale", rezultă că recurentul avea obligaţia instruirii persoanelor beneficiare ale ajutorului social doar pentru activităţile stabilite în planul de acţiuni sau de lucrări de interes local, acţiuni şi activităţi care presupun munci necalificate, categorie în care, în mod evident, nu intră şi cea de electrician.

Acest plan aprobat de Consiliul Local Macea nu prevede însă nicio acţiune legată de schimbarea becurilor la iluminatul stradal x, ceea ce conduce la concluzia că recurentul nu trebuia şi nici nu putea să ia vreo măsură legală de siguranţă şi sănătate în muncă în legătură cu această activitate, care era una specializată şi se putea face doar de către personal specializat.

De altfel, la nivelul Primăriei/Consiliului Local Macea nici nu exista în gestiune echipament de protecţie pentru electricieni, întrucât o astfel de activitate se poate realiza doar cu personal autorizat şi specializat.

O altă cerinţă ataşată elementului material al infracţiunii analizate este aceea că măsurile trebuie să fie legale, adică să fie prevăzute în legislaţia specială. Or, legislaţia specială aplicabilă speţei este Legea nr. 416/2001, care nu prevede măsuri de instruire privind normele de tehnică a securităţii muncii în ceea ce priveşte activitatea de schimbare a becurilor la iluminatul stradal, aceasta constituind o muncă calificată ce poate fi prestată în mod legal doar de către o persoană care are calificarea de electrician.

Prin urmare, în cauză nefiind îndeplinită cerinţa esenţială ataşată elementului material al infracţiunii prev. de art. 349 alin. (2) C. pen., respectiv aceea de a avea "îndatorirea de a lua aceste măsuri", care trebuie să fie prevăzute în legislaţia specială (în cazul speţei, Legea nr. 416/2001) şi nici cea privind calitatea de subiect activ calificat a recurentului, respectiv, cea de subiect pasiv secundar a victimei E. (prin raportare la activitatea de schimbare a becurilor la iluminatul public în comuna Macea), fapta pentru care fost condamnat recurentul nu este una tipică, context în care devine incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

De altfel, o eventuală instruire a victimei E. în scopul schimbării de către aceasta a becurilor instalaţiei de iluminat public nu putea fi făcută de către recurent decât prin încălcarea legii, atâta vreme cât acesta nu putea dispune efectuarea unei astfel de activităţi, iar victima nu o putea desfăşura în mod legal.

Ca urmare, în cauză nu se poate vorbi despre "neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă", cum pretinde textul de incriminare, orice măsură luată de recurent cu privire la activitatea de schimbare a becurilor la instalaţia de iluminat public de către E. fiind eminamente nelegală.

2. În sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., apărarea a arătat că pedepsele complementară şi accesorie a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. au fost aplicate în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În acest sens, a arătat că, deşi instanţa de apel a menţinut pedepsele complementară şi accesorie a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. aplicate recurentului în primă instanţă "raportat la împrejurarea că a săvârşit fapta în exercitarea funcţiei de viceprimar al Comunei Macea", în paragraful 7 de la pagina 11 a deciziei recurate a reţinut: "Din acelaşi motiv, va păstra şi pedeapsa complementară şi accesorie prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., aplicată inculpatului, respectiv dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; adică interdicţia de a ocupa funcţia de ales local".

Or, prin menţionarea, în paragraful redat anterior, a sintagmei "funcţia de ales local", instanţa de apel a extins, în mod nepermis, limitele pedepselor complementară şi accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. aplicate inculpatului în primă instanţă, în condiţiile în care nu a admis niciunul dintre apelurile declarate în cauză.

Aceasta întrucât sintagma "funcţia de ales local" excedează conţinutului pedepselor complementară şi accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., putând fi subsumată dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (care nu a fost însă aplicată recurentului).

Aşa cum s-a arătat şi în doctrină, termenul "funcţia" din cuprinsul art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. desemnează activitatea administrativă prestată în mod regulat şi organizat, integrat ierarhic în cadrul unei instituţii (de exemplu: preşedintele unui consiliu judeţean, managerul unui spital, rectorul unei universităţi, decanul unei facultăţi, preşedintele unei instanţe etc.).

În schimb, pedeapsa complementară prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. presupune interzicerea ocupării oricărei poziţii sau funcţii ce implică parcurgerea unui proces electiv. Ca urmare, persoana condamnată căreia i s-a aplicat această interdicţie nu va putea participa la alegerile parlamentare (naţionale sau europene), rezidenţiale, locale (primar, consilier local sau judeţean), etc.

Pe de altă parte, art. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ prevede că prin sintagma "aleşi locali" se înţelege: "primarul, viceprimarul, consilierii locali, preşedintele consiliului judeţean, vicepreşedinţii consiliului judeţean şi consilierii judeţeni; în exercitarea mandatului lor, aleşii locali îndeplinesc o funcţie de autoritate publică".

În consecinţă, prin aplicarea interdicţiei de a ocupa funcţia de ales local, recurentului i se impune, practic, interdicţia de a fi ales în toate funcţiile menţionate în art. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 57/2019, deşi pedepsele complementară şi accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. aplicate acestuia vizează "dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii", respectiv, cea de viceprimar.

În concluzie, în considerarea argumentelor invocate, apărarea a solicitat admiterea recursului în casaţie declarat împotriva Deciziei penale nr. 1058/A din 03.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, casarea deciziei recurate şi: în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza I C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., dispunerea achitării inculpatului A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă prev. de art. 349 alin. (2) C. pen., iar în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C. proc. pen. raportat la art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., înlăturarea greşitei aplicări a legii ca urmare a extinderii, în apel, a sferei pedepselor complementară şi accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., la "funcţia de ales local".

Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. este introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din data de 9 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o în principiu şi a dispus trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

*

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală. În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În fine, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casaţie nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de faţă, recurentul inculpat A. a invocat cazurile de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală" şi respectiv, "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Înalta Curte reţine că, în principiu, sintagma "nu este prevăzută de legea penală", circumscrisă primului caz de casare invocat, priveşte situaţiile în care condamnarea se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, respectiv, nu au făcut niciodată obiectul incriminării sau în privinţa lor a operat dezincriminarea. În calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, analiza acestor ipoteze se raportează, întotdeauna şi exclusiv, la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în decizia instanţei de apel, instanţa supremă nefiind abilitată să reevalueze, în acest cadru procesual, temeinicia faptelor reţinute ori suportul lor probatoriu.

La rândul său, sintagma "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", proprie celui de-al doilea caz de casare invocat de recurent, se referă la toate situaţiile în care, pentru infracţiunea comisă de persoana condamnată, a fost aplicată o pedeapsă neprevăzută de legea penală sau cu o durată superioară ori inferioară limitelor legale speciale, dar şi în ipoteza în care regimul de executare al pedepselor nu este conform cu dispoziţiile legii penale substanţiale. Şi în acest caz, analiza legalităţii hotărârii definitive se realizează exclusiv în limitele proprii normelor de incriminare şi cauzelor de majorare sau de reducere a pedepselor reţinute cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea pronunţată în ciclul ordinar de judecată.

În contextul acestor argumente de principiu, examinând criticile concret formulate de recurentul inculpat A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată caracterul neîntemeiat al acestora.

1. Cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. a fost invocat exclusiv prin raportare la infracţiunea de neluare a măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă săvârşită din culpă, prev. de art. 349 alin. (2) C. pen.

Starea de fapt valorificată prin decizia recurată raportat la infracţiunea analizată (comună, de altfel, celei vizând infracţiunea de ucidere din culpă, care nu face însă obiectul prezentului demers judiciar) este, în esenţă, următoarea:

La nivelul comunei Macea era de notorietate faptul că montarea sau înlocuirea lămpilor electrice de la iluminatul stradal era efectuată de victima E., persoană beneficiară a venitului minim garantat, care presta ore de muncă în folosul comunităţii în temeiul Legii nr. 416/2001.

Prin Dispoziţia nr. 113 din 23.06.2016, primarul comunei Macea a delegat în sarcina viceprimarului, inculpatul A., o serie de atribuţii, printre care şi cea referitoare la instructajul, urmărirea, supravegherea şi dispunerea măsurilor necesare cu privire la persoanele care au obligaţia prestării unor acţiuni şi lucrări de interes local în baza Legii nr. 416/2001. În considerarea acestei atribuţii, în anul 2017, lunar, viceprimarul A. a întocmit fişele de instruire colectivă a persoanelor beneficiare de ajutor social, printre care şi victima E., care trebuiau să presteze muncă în folosul comunităţii sub supravegherea sa, precum şi tabelul nominal cu cele care erau apte de muncă.

Prin Hotărârea nr. 86 din 30.05.2017, Consiliul local al Comunei Macea a aprobat planul de acţiuni şi lucrări de interes local pe anul 2017, ce se executau de beneficiarii Legii nr. 416/2001, acestea vizând lucrări de salubritate, curăţare a spaţiilor verzi, pieţe, locuri de joacă, etc.

În acest context, potrivit cutumei, la data de 19.07.2017, în jurul orei 12:00, împreună cu martorul J. - agent de poliţie în cadrul Postului de Poliţie Macea, inculpatul A. s-a deplasat cu autoturismul primăriei în satul Sânmartin (comuna Macea), la domiciliul victimei E., căreia i-a cerut să meargă în comuna Macea pentru a schimba un bec la iluminatul public.

Ca urmare, victima s-a deplasat, împreună cu inculpatul şi martorul anterior menţionat, în localitatea Macea, unde, după ce a primit un bec de la viceprimarul A., a luat din curtea primăriei o scară metalică de aluminiu şi s-a deplasat cu acestea în faţa imobilului de la numărul 256. Ulterior, fără a avea echipament de protecţie corespunzător, victima s-a urcat pe stâlpul de susţinere a reţelei electrice stradale pentru a înlocui becul şi, atingând, din greşeală, cu antebraţul drept, un cablu electric aflat sub tensiune, s-a electrocutat şi a decedat pe loc.

Potrivit raportului medico-legal de necropsie nr. 226/A3/2017 din 26.04.2018 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Arad, moartea victimei E. a fost violentă şi s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute survenite ca urmare a electrocuţiunii.

Accidentul a fost cercetat de inspectori de muncă din cadrul Inspecţiei Muncii - Inspectoratul Teritorial de Muncă Arad, care, prin procesul-verbal de cercetare nr. x/SCSSM/13.04.2018 l-au încadrat ca accident mortal de muncă, reţinând că inculpatul A. - în calitate de viceprimar al Comunei Macea "i-a încredinţat victimei E. sarcini care nu sunt cuprinse în planul de acţiuni şi lucrări de interes local pe anul 2017, sarcini care sunt efectuate de către beneficiari ai venitului minim garantat". Totodată, s-a reţinut că "la data producerii evenimentului, victima nu avea calitatea de electrician" şi că, în pofida acestui fapt, "victima a efectuat, la data producerii evenimentului, activităţi care necesită calificare de electrician, fapt ce contravine prevederilor art. 7 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 319/2006".

Inculpatul A. a formulat acţiune în contencios administrativ împotriva acestui proces-verbal, solicitând anularea lui.

Acţiunea inculpatului a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Sentinţa civilă nr. 54 din 28.01.2019, pronunţată de Tribunalul Arad, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. x/2018 (rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 690/2019 a Curţii de Apel Timişoara), prin care instanţa civilă a stabilit cu putere de lucru judecat că accidentul în urma căruia a decedat victima E. este un accident de muncă mortal, conform art. 31 lit. c) din Legea nr. 319/2006, victima beneficiară de ajutor social încadrându-se în categoria persoanelor participante la procesul de muncă prevăzută de art. 5 lit. c) din acelaşi act normativ.

Raportat la aspectele factuale prezentate, instanţele au stabilit cu titlu definitiv că accidentul de muncă în urma căruia a decedat victima E. s-a produs atât din culpa acesteia, întrucât a acceptat să efectueze o activitate pentru care nu era calificată în acel moment, fără a purta echipament de protecţie corespunzător, cât şi din culpa inculpatului A..

În acest sens, au reţinut că inculpatul K. a încălcat dispoziţiile art. 7 alin. (4) lit. c) din Legea 319/2006, actualizată, întrucât a dispus verbal ca o persoană care presta muncă în folosul comunităţii, beneficiară de venit minim garantat, necalificată ca electrician şi care nu purta echipament de protecţie corespunzător, să efectueze o activitate ce presupune o anumită calificare, respectiv aceea de electrician, deşi această muncă nu era cuprinsă în planul de acţiuni şi lucrări de interes public local pe anul 2017 al Consiliului Local al Comunei Macea.

În actualul cadru procesual, invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul A. a susţinut că fapta reţinută prin decizia recurată nu corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 349 alin. (2) C. pen.

În acest sens a arătat, prioritar, că fapta concretă care i se impută nu îndeplineşte cerinţa esenţială ataşată elementului material al infracţiunii analizate, respectiv aceea ca făptuitorul să aibă "îndatorirea de a lua aceste măsuri" întrucât, în considerarea atribuţiei ce i-a fost delegată de primar, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 416/2001 avea obligaţia de a lua măsuri de securitate şi sănătate în muncă faţă de persoanele beneficiare ale ajutorului social numai raportat la activităţile stabilite în planul de acţiuni sau de lucrări de interes local, care erau munci necalificate.

Or, schimbarea becurilor la iluminatul stradal comunal constituie o activitate specializată care nu era cuprinsă în planul de acţiuni sau de lucrări de interes local pe care le puteau presta persoanele beneficiare de ajutor social, motiv pentru care viceprimarul nu avea obligaţia şi nici competenţa luării de măsuri de securitate şi sănătate în muncă în legătură cu această activitate, care se putea desfăşura numai de către un personal specializat.

A mai arătat că, nefiind prevăzute de legea specială aplicabilă speţei - Legea nr. 416/2001, măsurile de instruire privind normele de tehnică a securităţii muncii în ceea ce priveşte activitatea de schimbare a becurilor la iluminatul stradal imputate viceprimarului nu aveau caracter legal. Ca atare, o eventuală instruire a victimei E. în scopul schimbării de către aceasta a becurilor instalaţiei de iluminat public nu putea fi făcută de către viceprimar decât prin încălcarea legii, atâta vreme cât acesta nu putea dispune efectuarea unei astfel de activităţi, iar victima nu o putea desfăşura în mod legal.

În concluzie, susţinând că în cauză nu este îndeplinită cerinţa esenţială ataşată elementului material al infracţiunii prev. de art. 349 alin. (2) C. pen., respectiv aceea de a avea îndatorirea de a lua măsuri legale de securitate şi sănătate în muncă, dar nici cea privind calitatea de subiect activ calificat, respectiv, de subiect pasiv secundar al infracţiunii, inculpatul a susţinut că se impune achitarea sa, în condiţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Criticile recurentului inculpat sunt neîntemeiate.

Infracţiunea prev. de art. 349 alin. (2) C. pen. constă în neluarea vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă de către persoana care avea îndatorirea de a lua aceste măsuri, dacă se creează un pericol iminent de producere a unui accident de muncă sau de îmbolnăvire profesională, săvârşită din culpă.

Prin această infracţiune este sancţionată nerespectarea conduitei prescrise de normele de securitate şi sănătate în muncă, instituite, cu titlu general, prin Legea nr. 319/2006, şi, după caz, prin actele normative care reglementează alte categorii de activităţi.

Potrivit normei de incriminare, subiectul activ al infracţiunii este calificat, acesta fiind reprezentat de persoana care are îndatorirea de a lua măsurile legale de sănătate şi securitate în muncă.

Subiectul pasiv principal al infracţiunii este statul, ca titular al valorii sociale protejate, iar subiect pasiv secundar poate fi orice persoană fizică aflată în procesul muncii.

Elementul material al infracţiunii constă într-o inacţiune, respectiv în omisiunea de a lua măsurile legale privind securitatea şi sănătatea în muncă, dacă prin această conduită se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale.

Susţinerile recurentului inculpat în actualul cadru procesual, grefate în mod exclusiv pe argumente decurgând din dispoziţiile Legii nr. 416/2001, sunt nepertinente, întrucât se fundamentează pe o greşită apreciere a obiectului concret al acuzaţiei formulate în speţă şi a dispoziţiilor legale aplicabile acesteia.

Înalta Curte reţine, în acest sens, că fapta imputată inculpatului A. din perspectiva încadrării juridice prev. de art. 349 alin. (2) C. pen., constă în aceea că, la data de 19.07.2017, în calitate de persoană însărcinată cu gestionarea activităţilor de interes local prestate de beneficiarii venitului minim garantat conform Legii nr. 416/2001, a solicitat verbal victimei E. - persoană care se încadra în categoria anterior menţionată - să efectueze schimbarea unui bec la iluminatul stradal din comuna Macea, activitate care presupunea calificarea de electrician, fără a lua măsurile de securitate şi sănătate în muncă corespunzătoare desfăşurării unei astfel de activităţi.

Dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 319/2006 definesc angajatorul ca fiind acea "persoană fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă ori de serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii" şi instituie în sarcina angajatorului astfel definit, printre altele, obligaţia de a lua "în considerare capacităţile lucrătorilor în ceea ce priveşte securitatea şi sănătatea în muncă, atunci când îi încredinţează sarcini." [art. 7 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 319/2006].

Totodată, conform art. 6 alin. (7) din Legea nr. 416/2001 "Primarii au obligaţia să întocmească un plan de acţiuni sau de lucrări de interes local pentru repartizarea orelor de muncă prevăzute la alin. (2), să ţină evidenţa efectuării acestor ore şi să asigure instructajul privind normele de tehnică a securităţii muncii pentru toate persoanele care prestează acţiuni ori lucrări de interes local".

Din interpretarea coroborată a acestor prevederi legale rezultă că angajatorul are obligaţia de a instrui lucrătorii cu privire la normele de securitate şi sănătate în muncă în toate situaţiile în care aceştia din urmă participă la procesul de muncă, inclusiv în ipoteza în care ei prestează activităţi în folosul comunităţii în temeiul Legii nr. 416/2001. Angajatorii au, astfel, obligaţia de a încredinţa lucrătorului sarcini care concordă capacităţilor acestuia, în vederea asigurării, în mod efectiv, a siguranţei la locul de muncă şi a respectării legislaţiei în materie [art. 7 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 319/2006].

Or, în cauza de faţă, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că inculpatul A. era persoana desemnată să efectueze, la nivelul comunei Macea, instructajul, urmărirea, supravegherea şi dispunerea măsurilor necesare cu privire la persoanele care prestau acţiuni şi lucrări de interes local în baza Legii nr. 416/2001. Recurentului inculpat îi revenea, prin urmare, şi obligaţia de a respecta, în raporturile cu această categorie de lucrători, şi cerinţele impuse de Legea nr. 319/2006 în procesul de securitate a muncii, implicit îndatorirea prevăzută de art. 7 alin. (4) lit. c), la) care s-a făcut anterior referire.

În mod asemănător, victima E. are calitatea de subiect pasiv secundar al infracţiunii analizate, de vreme ce ea a acţionat în calitate de persoană care prestează activităţi în folosul comunităţii, încadrându-se în categoria "altor participanţi la procesul de muncă", în înţelesul art. 5 lit. c) din Legea nr. 319/2006 şi, prin aceasta, în categoria "lucrătorilor", în sensul art. 5 lit. a) din acelaşi act normativ, beneficiar al tuturor măsurilor legale de protecţie privind sănătatea şi securitatea în muncă.

Drept urmare, inculpatul A., desemnat să asigure instructajul acestei categorii de lucrători, are calitatea de subiect activ calificat al infracţiunii prev. de art. 349 alin. (2) C. pen., iar activitatea imputată acestuia - de neluare a măsurilor de securitate şi sănătate în muncă specifice activităţii prestate de victima E., se circumscrie elementului material al aceleiaşi infracţiuni, în conţinutul său tipic.

Împrejurarea invocată în recurs în casaţie, şi anume măsura în care activitatea prestată de victimă se încadra sau nu în lucrările de interes public pe care cea din urmă era obligată să le desfăşoare conform Legii nr. 416/2001 şi, drept urmare, măsura în care o atare activitate era legală, este irelevantă sub aspectul elementelor de tipicitate analizate.

Prin decizia recurată s-a reţinut, în mod definitiv, că victima a acţionat la cererea expresă a inculpatului, în baza şi în virtutea raportului de prepuşenie existent între aceasta şi Comuna Macea, raport decurgând din calitatea victimei de beneficiară a ajutorului social.

În acest context, fiind definitiv stabilit că activitatea din data de 19.07.2017 a fost prestată în calitate de lucrător şi în considerarea obligaţiilor impuse de Legea nr. 416/2001, iar nu în baza unor eventuale raporturi private, erau incidente toate exigenţele impuse de Legea nr. 319/2006 în vederea asigurării securităţii muncii, inclusiv obligaţiile angajatorului astfel reglementate.

Concordanţa dintre activităţile concret prestate de victimă şi planul de acţiuni sau de lucrări de interes local aprobat la nivelul comunei ridică o problemă distinctă, referitoare la baza legală a solicitării angajatorului. O atare chestiune este, însă, lipsită de relevanţă sub aspectul acuzaţiei reţinute în sarcina inculpatului, în condiţiile în care, independent de o atare bază legală, s-a stabilit că, la data evenimentului, victima se afla în procesul de muncă, acţionând la solicitarea expresă a inculpatului ca reprezentant al angajatorului.

În consecinţă, criticile recurentului cu privire la neîntrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii analizate sunt neîntemeiate, acestea fiind formulate plecând de la premisa greşită a aplicabilităţii exclusive, în speţă, a dispoziţiilor Legii nr. 416/2001.

O astfel de abordare impune constatarea că, recunoscând, în condiţiile art. 52 alin. (3) C. proc. pen., autoritatea de lucru judecat ce poartă asupra statuărilor instanţei de contencios administrativ cu privire la caracterul de accident de muncă mortal al incidentului, conform art. 31 lit. c) din Legea nr. 319/2006, respectiv, a împrejurării că victima E. se încadra în categoria persoanelor participante la procesul de muncă, prevăzută de art. 5 lit. c) din Legea nr. 319/2006, instanţele penale, în urma propriei evaluări, au stabilit, cu titlu definitiv, că prin activitatea obiectivă ce îi este imputată, inculpatul a încălcat dispoziţiile art. 7 alin. (4) lit. c) din Legea nr. 319/2006, actualizată.

Or, în condiţiile acestor statuări definitive, fundamentarea criticilor de nelegalitate circumscrise cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., pe aspectul incidenţei exclusive în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 416/2001, conferă demersului judiciar al recurentului inculpat A. un caracter nepertinent şi justifică aprecierea acestuia ca lipsit de temei.

II. În sfera cazului de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul A. a susţinut că pedepsele complementară şi accesorie a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. au fost aplicate în alte limite decât cele prevăzute de lege întrucât, ca efect al menţiunii existente la pagina 11 a deciziei recurate, în sensul că acestea se referă la "interdicţia de a ocupa funcţia de ales local", instanţa de apel a extins, în mod nepermis, limitele lor stabilite prin hotărârea nereformată a primei instanţe.

Practic, astfel i s-a impus interdicţia de a fi ales în toate funcţiile menţionate în art. 5 lit. f) din O.U.G. nr. 57/2019, care se subsumează dispoziţiilor art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen., iar nu pedepsele complementară şi accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. ce i-au fost aplicate în primă instanţă, menţinute în apel, care vizează doar interdicţia de a ocupa funcţia de viceprimar.

Susţinerile recurentului sunt nepertinente întrucât se fundamentează pe o greşită apreciere a considerentelor deciziei atacate şi a efectelor lor directe în planul limitelor pedepselor efectiv aplicate şi puse în executare.

În acest sens, Înalta Curte constată, prioritar, că prin hotărârea primei instanţe, inculpatului A. i s-au aplicat, în condiţiile art. 67 şi art. 65 alin. (1) C. pen., alături de pedeapsa principală stabilită pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prev. de art. 192 alin. (2) C. pen., dar şi în condiţiile art. 45 alin. (1) şi art. 45 alin. (5) C. pen., pe lângă pedeapsa rezultantă, pedepsele complementară şi accesorie a interzicerii exercitării dreptului prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., respectiv dreptul de a ocupa funcţia publică de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii - viceprimar.

Respingând (în majoritate) apelurile formulate în cauză, instanţa de apel a menţinut în integralitate hotărârea primei instanţe, reţinând, la fila x a deciziei recurate că, raportat la urmarea extrem de gravă a faptei inculpatului, care a dus la moartea unei persoane, se impune menţinerea pedepselor complementară şi accesorie prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. aplicate acestuia în primă instanţă, "respectiv dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; adică interdicţia de a ocupa funcţia de ales local."

În acest context, se constată că recurentul critică, în realitate, tehnica judiciară a instanţei de apel, de redactare a considerentelor care au stat la baza menţinerii pedepselor secundare aplicate inculpatului în fond, iar nu chestiunea distinctă a aplicării acestora în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Or, deşi, într-adevăr, la finalul frazei criticate de recurent, instanţa de apel a menţionat "interdicţia de a ocupa funcţia de ales local", din conţinutul întregii argumentaţii rezultă în mod neechivoc ca obiectul pedepselor complementară şi accesorie menţinute faţă de inculpat îl constituie interdicţia de a ocupa funcţia de care s-a folosit inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii, respectiv aceea de viceprimar.

În consecinţă, considerentele instanţei de apel nu ridică, în mod real, problema unei eventuale extinderi a limitelor pedepselor complementare şi accesorii aplicate inculpatului în primă instanţă şi nici nu pot avea un astfel de efect, examenul de legalitate permis de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. vizând pedepsele în limitele stabilite prin dispozitivul hotărârii definitive, iar nu considerentele avute în vedere sub acest aspect.

Altfel spus, raportat la efectele juridice pe care le produce în concret şi în absenţa unei dispoziţii de aplicare propriu-zisă, tehnica instanţei de apel, de argumentare teoretică a soluţiei de menţinere a pedepselor, nu poate fi cenzurată eo ipso prin prisma cazului de recurs în casaţie invocat, destinat exclusiv cenzurării aspectelor de nelegală aplicare a pedepselor, şi nici prin prisma vreunui alt caz limitativ prevăzut de art. 438 C. proc. pen.

Pentru considerentele expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate în prezentul demers judiciar, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1058/A din data de 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Ca urmare, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., va dispune ca onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, respectiv, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă C., în cuantum de 470 RON, să fie plătite din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 1058/A din data de 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în cuantum de 157 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata parte civilă C., în cuantum de 470 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 mai 2021.

GGC - GV