Effect of foreign court recognition and enforcement of a Romanian conviction on the validity of the domestic execution order

Asupra contestaţiei de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 245/F din 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinţei penale nr. 148 din 10.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2008.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul condamnat A. la plata sumei de 600 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, sub nr. x/2020, condamnatul A. a formulat contestaţie la executare împotriva Sentinţei penale nr. 148/10.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008.

În motivarea contestaţiei la executare s-a invocat faptul că, prin recunoaşterea de către statul italian a Sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi punerea acesteia în executare, statul român şi-a pierdut dreptul de a mai urmări executarea pedepsei de către condamnatul A.. Aceasta ar reprezenta o împiedicare la executare în sensul art. 598 alin. (1) lit. c) teza finală din C. proc. pen., mandatul de executare a pedepsei nr. 288, emis la data de 07.02.2019 de către Curtea de Apel Bucureşti, în baza Sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, neputând fi pus în executare.

În acest sens s-a arătat faptul că, prin sentinţa din data de 15.09.2020, Curtea de Apel din Napoli a decis următoarele: "Odată citite articolele 175 şi 18 bis lit. c) 1.69/05 refuză predarea d-lui A., născut la Bucureşti (România) pe 12.10.1973, autorităţilor competente aparţinând statului român în legătură cu mandatul european de arestare nr. x/2008 din 08.02.2019 emis de Curtea de Apel Bucureşti pentru executarea sentinţei penale româneşti nr. 148 din 10.7.2017, pronunţată de aceeaşi Curte de Apel Bucureşti, parţial reformată prin hotărârea Curţii de Casaţie nr. 32/A din 07.02.2019, irevocabilă şi executorie, împotriva persoanei solicitate, a condamnării la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare în legătură cu comiterea, în România, la Constanţa, din 2002 până în 2014, a infracţiunilor de participare la infracţiuni şi participarea la abuzul în serviciu, corespunzătoare infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de articolele 4162 şi 110 - 323 din C. pen. italian şi, ca urmare, prevede că se execută pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare care i se impune în Italia în conformitate cu legislaţia sa internă.

După citirea art. 125-7 Decretul legislativ 161/2010, declară că sunt îndeplinite condiţiile pentru acceptarea cererii şi prin urmare recunoaşte sentinţa penală română nr. 148 din 10.07.2017 pronunţată de aceeaşi Curte de Apel din Bucureşti, irevocabilă şi executorie ca urmare a hotărârii Curţii de Casaţie nr. 32/A din 07.02.2019 care a schimbat-o parţial în ceea ce priveşte sentinţa, împotriva persoanei căutate, de condamnare la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare în legătură cu comiterea, în România, la Constanţa, din 2002 până în 2014, a infracţiunilor de participare la infracţiuni şi participarea la abuzul în serviciu, corespunzătoare infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de articolele 4162 şi 110 - 323 din C. pen. italian şi, ca urmare, prevede că pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare care i se impune se efectuează în Italia în conformitate cu legislaţia sa internă, totul în scopul executării în Italia a condamnării.

După citirea art. 128-11 Decretul legislativ 161/2010 dispune transmiterea acestei sentinţe procurorului general pentru executare şi ministerului justiţiei pentru informaţiile ulterioare în materie de competenţă."

S-a mai invocat în motivarea contestaţiei la executare faptul că, în baza hotărârii pronunţate de Curtea de Apel din Napoli, Procurorul General Adjunct a emis Ordinul de executare pentru încarcerare şi decret de suspendare a ordinului, în temeiul art. 656 alin. (5) din C. proc. pen. (condamnat în stare de libertate), Nr. SIEP 1482/01.10.2020, prin care, ulterior deducerii perioadelor deja executate şi a perioadei de 3 ani, ca urmare a cererii privind aplicarea efectelor procedurii graţierii, Legea nr. 241 din data de 31.07.2006 emisă la data de 01.10.2020, a dispus "încarcerarea condamnatului pentru executarea sentinţei menţionate anterior şi anume: 2 ani 5 luni 28 zile de închisoare şi luând în considerare condiţiile prevăzute la art. 656 alin. (5) din C. pen., modificat de art. 10 din Decretul lege 24 noiembrie 2000, nr. 341, convertită cu modificările din Legea 19 ianuarie 2001, nr. 4, că persoana condamnată nu îndeplineşte condiţiile de excludere prevăzute la alin. (7) şi (9) ale art. 656 C. proc. pen., dispune suspendarea executării prezentului ordin de executare, acordă una dintre măsurile alternative la detenţie."

De asemenea, s-a precizat faptul că, prin Ordonanţa din 13.10.2020, Curtea de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, Executări penale, a constatat:

"(...) Procurorul General şi apărătorii d-lui A. au solicitat, împreună cu cererile reunite în cadrul acestei proceduri, să se declare anularea prin graţiere a pedepsei de 3 ani de închisoare ca şi parte a pedepsei mai mari, de 5 ani şi 6 luni de închisoare, aplicată d-lui A. prin sentinţa emisă de Curtea de Apel din Bucureşti nr. 148 din 10.7.2017, recunoscută pentru executare în Italia în conformitate cu art. 12, 1.161/2010 de Curtea de Apel din Napoli cu Sentinţa nr. 20/2020 din registrul sentinţelor din 15.09.2020, irevocabilă începând cu data de 26.09.2020. Cererea trebuie acceptată, ţinând cont că aceste infracţiuni nu împiedică aplicarea art. 416, alineat II şi art. no-323 din C. pen. şi pedeapsa de până la 3 ani în graţierea acordată prin Legea nr. 241/06."

Având în vedere aceste aspecte, aceeaşi instanţă a decis: "După ce au fost citite articolele 665, 666, 674 C. proc. pen. declară anulată prin graţiere pedeapsa totală de 3 ani de închisoare ca şi parte a pedepsei mai mari, de 5 ani şi 6 luni de închisoare, aplicată d-lui A., născut la Bucureşti (România) la 12.10.1973, prin sentinţa curţii de Apel din Bucureşti din 10.7.2017, recunoscută pentru executare în Italia în temeiul art. 12 1.161/2010 de Curtea de Apel din Napoli cu Sentinţa nr. 20/2020 din registrul sentinţelor din 15.9.2020, irevocabilă din data de 26.9.2020. (...)"

Analizând contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A. în raport cu actele dosarului cauzei şi motivele invocate, instanţa de fond a constatat că aceasta este nefondată.

I. În primul rând, a fost avut în vedere faptul că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestaţia la executare se poate formula când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare.

Însa, în privinţa Sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu există vreo nelămurire sau vreo împiedicare la executare.

Dimpotrivă, Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2008, a fost recunoscută de Curtea de Apel din Napoli, prin sentinţa din data de 15.09.2020.

Astfel, prin sentinţa din data de 15.09.2020, Curtea de Apel din Napoli a recunoscut Sentinţa penală nr. 148 din 10.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel din Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a refuzat predarea condamnatului A. autorităţilor statului român şi, ca urmare, a stabilit "că se execută pedeapsa de 5 ani şi 6 luni de închisoare care i se impune în Italia în conformitate cu legislaţia sa internă."

În aceste condiţii, în mod evident, executarea pedepsei închisorii aplicate prin Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost preluată de autorităţile judiciare din Italia, care au şi menţionat expres că executarea se va face, în continuare, în conformitate cu legislaţia statului italian.

De altfel, conform art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare.

S-a reţinut că este la fel de evident faptul că, în privinţa Sentinţei penale nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu există vreo nelămurire sau vreo împiedicare la executare, această executare fiind preluată, în urma recunoaşterii şi refuzului predării condamnatului A., de către statul italian.

Totodată, a fost avut în vedere că Sentinţa penală nr. 2308/F din 06.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2016, invocată în contestaţia la executare de către apărătorul ales al condamnatului A., nu are valoare de practică judiciară, având caracter singular.

Relevant a fost şi faptul că, prin Sentinţa penală nr. 2308/F din 06.10.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. x/2016, a fost admisă contestaţia la executare împotriva Sentinţei penale nr. 759/03.11.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza încheierii din 20.11.2015 pronunţate în Dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Buiucani, Mun. Chişinău, deşi această hotărâre judecătorească străină nu fusese recunoscută de vreo instanţă din România.

II. În al doilea rând, s-a reţinut că, pentru ca sentinţa pronunţată de Curtea de Apel din Napoli la data de 15.09.2020 sau ordonanţa pronunţată la 13.10.2020 de Curtea de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, Executări Penale, să producă efecte juridice în România, acestea ar fi trebuit recunoscute de instanţele româneşti, conform dispoziţiilor Legii nr. 302/2004, lucru care nu a fost solicitat de contestatorul condamnat A..

S-a constatat că, potrivit dispoziţiilor Titlului VI al Legii nr. 302/2004, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană se face în următoarele cazuri:

- transferarea persoanelor condamnate, deţinute în alte state membre ale Uniunii Europene, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România (Titlul VI, Capitolul II, Secţiunea a 2-a din Legea nr. 302/2004);

- recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene, în cazul în care persoana condamnată se află în România (Titlul VI, Capitolul II, Secţiunea a 3-a din Legea nr. 302/2004).

Or, în speţă, s-a observat că persoana condamnată A. nu se află în niciunul din cazurile menţionate, neaflându-se în România şi nefiind deţinut pe teritoriul statului italian, în vreo procedură de transfer în vederea executării pedepsei în România.

De altfel, s-a constatat că recunoaşterea, de către instanţa din România, a sentinţei pronunţate de Curtea de Apel din Napoli la data de 15.09.2020, prin care a fost recunoscută Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ar reprezenta o recunoaştere a unei hotărâri de recunoaştere, lucru inadmisibil din perspectivă legală.

Având în vedere cele mai sus expuse, în baza art. 597 alin. (4) C. proc. pen. rap. la art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinţei penale nr. 148 din 10.07.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A din 07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2008.

Împotriva Sentinţei penale nr. 245/F din 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, contestatorul A. a formulat contestaţie, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 27 ianuarie 2021.

În argumentarea căii de atac, s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală, susţinându-se, în esenţă, că existând o hotărâre de recunoaştere a sentinţei penale de condamnare a contestatorului pronunţate de autorităţile judiciare române şi fiind emise forme de executare în acest sens (ordinul Procurorului General al Curţii de Apel din Napoli), mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 288/07.02.2019, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, se impune a fi anulat, nefiind posibilă executarea concomitentă sau consecutivă a aceleiaşi pedepse pe teritoriul a două state, Italia şi România.

Prin urmare, s-a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea Sentinţei penale nr. 245/F din data de 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, iar în rejudecare, să se dispună admiterea contestaţiei la executare formulate împotriva executării Sentinţei penale nr. 148 din 10 iulie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, fundamentată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., cu consecinţa anulării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 288/07.02.2019, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Examinând contestaţia formulată în cauză, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, pentru următoarele considerente:

Contestaţia la executare, astfel cum este reglementată în prezent (art. 598 C. proc. pen.), se înfăţişează ca un procedeu jurisdicţional de rezolvare a situaţiilor referitoare la executarea hotărârii definitive prin care este soluţionată, sub toate aspectele, cauza ce a făcut obiectul procesului penal. Prin rămânerea definitivă a hotărârii se încheie activitatea procesuală ordinară a judecării conflictului de drept penal, iar sub aspect executiv, hotărârea intră în puterea de lucru judecat.

Prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat, cu alte cuvinte, pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, neputându-se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii definitive în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Totodată, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se impune respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (cauza Brumărescu împotriva României).

Fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea pedepsei, fără a se putea ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărârea instanţei care au intrat în autoritatea de lucru judecat, contestaţia la executare nu poate fi uzitată decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, astfel că, în cadrul său, nu se pot repune în discuţie aspecte de nelegalitate sau netemeinicie.

Cazurile în care un condamnat poate formula contestaţie la executare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. a) - d) C. proc. pen.

Printre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestaţiei la executare se numără şi cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., respectiv atunci "când se iveşte vreo împiedicare la executare", prin împiedicare la executare înţelegându-se existenţa unor cauze legale pentru care nu se poate pune în executare sau nu poate continua executarea hotărârii.

În speţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a respins contestaţia la executare promovată de condamnatul A., motivele invocate în susţinerea acesteia neputându-se subsuma noţiunii de împiedicare la executare, în realitate, prin promovarea contestaţiei la executare, urmărindu-se a se evita ca, după executarea pedepsei în Italia, contestatorul să fie încarcerat pe teritoriul României, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 288/07.02.2019, emis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Legat de acest aspect, se constată, contrar celor susţinute de apărare, că titularul contestaţiei nu se află în situaţia de a executa aceeaşi pedeapsă de două ori, simultan ori consecutiv, respectiv de a fi puse în executare două hotărâri judecătoreşti, şi anume cea pronunţată în România - Sentinţa penală nr. 148 din data de 10 iulie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă prin Decizia penală nr. 32/A/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - şi sentinţa Curţii de Apel din Napoli din data de 15 septembrie 2020, contestatorul condamnat A. aflându-se în executarea acestei din urmă hotărâri, prin care s-a refuzat predarea sa autorităţilor statului român şi a fost recunoscută cea dintâi hotărâre menţionată, executarea pedepsei închisorii aplicate prin Sentinţa penală nr. 148/10.07.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, definitivă, fiind preluată de autorităţile judiciare din Italia.

În acest ultim sens, sunt şi dispoziţiile cuprinse în art. 156 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, incluse în Titlul VI - Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană - potrivit cărora, atunci când România este stat emitent, executarea unei pedepse sau măsuri privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre judecătorească recunoscută de autoritatea competentă a statului de executare, este guvernată de legea statului de executare. Amnistia sau graţierea poate fi aplicată atât de statul român, cât şi de statul de executare.

Pe de altă parte, se reţine că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel din Napoli la data de 15.09.2020, respectiv ordonanţa pronunţată la 13.10.2020 de Curtea de Apel din Napoli, secţia a VIII-a penală, Executări Penale, ar fi apte de a produce efecte juridice în România în situaţia în care ar fi recunoscute de instanţele din România, conform Legii nr. 302/2004, ipoteză care nu se regăseşte în speţă.

Pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea atacată este temeinică şi legală, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 245/F din data de 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de contestatorul A. împotriva Sentinţei penale nr. 245/F din data de 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2020.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 11 martie 2021.

GGC - GV