Tax evasion conviction for de facto administrator upheld on cassation; extraordinary appeal dismissed as unfounded

Asupra recursului în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 128 din 03 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosarul nr. x/2017, în temeiul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.

În baza art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei sau considerarea ca executată, exercitarea aceloraşi drepturi fiind interzisă şi ca pedeapsă accesorie.

S-a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţă a fost comisă în termenul de încercare stabilit prin Sentinţa penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Suceava.

În temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2012, a fost revocată suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Suceava, care a fost adăugată la pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală, urmând ca, în total, inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării, pe o perioadă de 3 ani, a drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a interzis inculpatului A. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., cu titlu de pedeapsă accesorie.

În temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 20 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administrare Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească suma de 2200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că fapta inculpatului A., constând în aceea că, în perioada 01 martie 2014 - 31 mai 2014, în calitate de şef de unitate şi administrator la brutăria aparţinând B., nu a evidenţiat în contabilitatea societăţii venituri în sumă de 19.201 RON obţinute din activitatea de comercializare a produselor de panificaţie, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 4.800 RON, din care suma de 3.072 RON reprezintă impozit pe profit şi suma de 1.728 RON reprezintă TVA, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen.

Tribunalul a reţinut că fapta inculpatului îndeplineşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, având în vedere că, din probele administrate, rezultă dincolo de orice îndoială rezonabilă că acesta, în calitate de şef de unitate şi administrator la brutăria aparţinând B., a omis înregistrarea în contabilitatea societăţii şi declararea unor venituri în sumă de 19.201 RON obţinute din activitatea de comercializare a produselor de panificaţie în scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Sub aspectul laturii subiective, s-a constatat că fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie a intenţiei directe calificată prin scop, astfel cum impune textul de lege incriminator, respectiv pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, inculpatul prevăzând şi urmărind producerea rezultatelor periculoase.

Constatând că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat în calitate de autor, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia.

La individualizarea judiciară a pedepsei, au fost avute în vedere, pe de o parte, gradul de pericol social al faptei, iar, pe de altă parte, împrejurările săvârşirii acesteia, scopul urmărit, dar şi persoana inculpatului care, potrivit înscrisurilor existente la dosar (fişa de cazier), este recidivist şi nu a recunoscut fapta comisă, dar care este căsătorit, are un copil în întreţinere, desfăşoară activităţi lucrative şi a achitat prejudiciul stabilit în cauză, conform adresei nr. x din 06 decembrie 2017 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

În raport cu aceste criterii, s-a apreciat că scopul pedepsei penale, de reeducare a inculpatului şi de prevenire a săvârşirii altor infracţiuni, poate fi atins prin aplicarea unei pedepse de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen.

Faţă de implicaţiile socio-morale ale faptei săvârşite, aspecte din care decurge nedemnitatea inculpatului, instanţa de fond, în baza art. 67 alin. (1) C. pen., a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei sau considerarea ca executată. Pentru aceleaşi considerente, exercitarea aceloraşi drepturi a fost interzisă şi ca pedeapsă accesorie.

Totodată, instanţa de fond a constatat că infracţiunea pentru care inculpatul a fost condamnat prin hotărâre este comisă în cursul termenului de încercare stabilit prin Sentinţa penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Suceava. Prin urmare, în temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2012, tribunalul a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin respectiva sentinţă penală şi a adăugat-o la pedeapsa de 1 an închisoare stabilită în cauză, urmând ca, în total, inculpatul să execute pedeapsa de 4 ani închisoare. De asemenea, s-a făcut aplicarea prevederilor art. 45 alin. (1) şi alin. (5) C. pen., în ceea ce priveşte pedeapsa complementară şi accesorie.

Sub aspectul laturii civile, Tribunalul a reţinut că, în cursul urmăririi penale, prin adresa nr. x din 23 februarie 2016, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a arătat că prejudiciul cauzat bugetului de stat de către B. este în sumă totală 4.800 RON. Prejudiciul menţionat a fost achitat de inculpat, aşa cum a rezultat din chitanţele seria x nr. x şi nr. x. În cursul cercetării judecătoreşti, partea civilă Statul Român, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a înaintat la dosar adresa din 06 decembrie 2017, prin care a comunicat că, datorită faptului că inculpatul A. a achitat prejudiciul stabilit în sarcina sa în cuantum de 4.800 RON, cu chitanţele nr. x şi nr. x, nu mai are calitatea de parte civilă în cauză, motiv pentru care nu a mai formulat cerere de constituire parte civilă în dosar. Instanţa de fond, din oficiu, a dispus efectuarea unei adrese către partea civilă pentru a comunica dacă, în afara prejudiciului, inculpatul A. a achitat şi accesoriile fiscale, dacă mai are pretenţii civile de la acesta, iar în caz afirmativ să precizeze ce reprezintă acestea. Partea civilă a transmis instanţei că se constituie parte civilă în cauză cu privire la acordarea accesoriilor fiscale aferente prejudiciului reţinut în sarcina inculpatului, calculate de la data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data achitării efective, solicitare formulată în temeiul dispoziţiilor art. 119 şi urm. din O.G. nr. 92/2003 republicată, privind Codul de procedură fiscală (în vigoare până la data de 01 ianuarie 2016), respectiv art. 173 şi urm. din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2016). În ceea ce priveşte cuantificarea obligaţiilor fiscale accesorii, a menţionat că nu poate proceda la calcularea acestora în condiţiile în care nu este cunoscută data scadenţei pentru fiecare taxă şi impozit din componenţa prejudiciului total în sumă de 4.800 RON. În susţinerea celor învederate, a depus practică judiciară din Dosarele nr. x/2016 al Curţii de Apel Suceava şi nr. x/86/2018 al Tribunalului Suceava.

Raportându-se la dispoziţiile art. 20 alin. (1) C. proc. pen., instanţa de fond a reţinut că, întrucât Statul Român a arătat, până la începerea cercetării judecătoreşti, că nu mai are calitatea de parte civilă în cauză, motiv pentru care nu a mai formulat cerere de constituire în această calitate în dosar, cererea formulată ulterior acestui moment de către acesta privind acordarea accesoriilor aferente prejudiciului apare ca fiind inadmisibilă. Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 397 alin. (1) raportat la art. 20 alin. (1) C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administrare Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel inculpatul A. şi partea civilă Statul Român, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava.

În esenţă, inculpatul A. a criticat sentinţa primei instanţe sub aspectul greşitei sale condamnări pentru infracţiunea de evaziune fiscală, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului, considerând că fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât, aşa cum rezultă din fişa postului, era doar şef de unitate, nu şi administrator, funcţie care era îndeplinită de martora C., acesteia revenindu-i obligaţia de a evidenţia toate operaţiunile în contabilitate. Mai mult, a arătat că toate persoanele din D. aveau caiete pentru a-şi ţine o evidenţă proprie, iar nu pentru o evidenţă contabilă separată, fiind o cutumă iniţiată de aceeaşi martoră. În subsidiar, a învederat că nu există probe în susţinerea acuzaţiei.

Prin Decizia penală nr. 595 din 01 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de partea civilă Statul Român, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, împotriva Sentinţei penale nr. 128 din 03 iunie 2019 a Tribunalului Suceava în Dosarul nr. x/2017 şi s-a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 128 din 03 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Suceava în Dosar nr. x/2017, care a fost desfiinţată în parte şi, în rejudecare, a fost înlăturată dispoziţia de condamnare a inculpatului la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen.

A fost înlăturată dispoziţia de adăugare a pedepsei de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală apelată la pedeapsa de 3 ani închisoare la care acesta a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Suceava.

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen. (astfel cum s-a dispus schimbarea de încadrare juridică prin încheierea din data de 16 decembrie 2019).

A fost menţinută dispoziţia de revocare a suspendării condiţionate a executării pedepsei de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Suceava, în conformitate cu art. 83 alin. (1) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2012.

A fost adăugată pedeapsa de 8 luni închisoare la care inculpatul a fost condamnat prin decizie la pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 471 din 12 septembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Suceava în Dosarul nr. x/2011, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia nr. 50 din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Suceava, urmând ca, în total, inculpatul să execute pedeapsa finală de 3 ani şi 8 luni închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate care nu sunt contrare deciziei.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat, în primul rând, că, făcându-se aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 250 din 16 aprilie 2019, prin încheierea din 16 decembrie 2019, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. prin rechizitoriul nr. x/2014 din 18 august 2017 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, din infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în cea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, reţinându-se că acestei calificări juridice îi corespunde situaţia de fapt descrisă în actul de sesizare, având în vedere că ceea ce i se impută inculpatului este producerea unui prejudiciu bugetului de stat ca urmare a omiterii inserării, în tot sau în parte, în evidenţele contabile a veniturilor obţinute din vânzarea produselor finite (rezultată din vânzarea a 14.023 bucăţi produse panificaţie diverse sortimente), în cuantum total de 19.201 RON, determinată ca fiind realizată în realitate pe baza datelor şi înscrisurilor neoficiale (caiete), deci, mai exact, existenţa unei duble evidenţe contabile (una oficială şi alta neoficială, pe caiete).

Procedând, în continuare, la analizarea materialului probator administrat în cauză pe parcursul cercetării judecătoreşti în apel, Curtea a constatat că, reaudiate în calea de atac, martorele C., E., F. şi G. au revenit asupra aspectelor declarate la urmărire penală şi pe care s-a fundamentat acuzaţia cu ocazia trimiterii în judecată a inculpatului, fără, însă, a oferi un motiv plauzibil, credibil, care să justifice o asemenea schimbare de atitudine, noile versiuni înfăţişate instanţei de cenzură având ca unic scop înlăturarea răspunderii penale a inculpatului.

În aceste condiţii, în aprecierea temeiniciei acuzaţiei penale imputate inculpatului, Curtea s-a bazat pe mărturiile din faza de anchetă penală, care au fost confirmate şi de rezultatul probei obiective, ştiinţifice, administrată în cauză, context în care a considerat că analiza probatoriului a fost corect efectuată de judecătorul fondului, acesta reţinând o situaţie de fapt conformă probelor administrate, motiv pentru care şi-a însuşit-o, fără a o mai relua, cu atât mai mult cu cât în calea de atac nu au fost formulate apărări noi care să nu fi fost deja examinate de instanţa care a pronunţat soluţia de condamnare în fond.

Totodată, Curtea a apreciat că, în mod just, instanţa de fond a concluzionat că susţinerile apărării privind lipsa de vinovăţie a inculpatului nu subzistă şi sunt infirmate de probele administrate în cauză întrucât, pe de o parte, evidenţa contabilă dublă identificată în caietul ridicat de la martorul H. era ţinută ca urmare a dispoziţiei dată de inculpat (astfel cum reiese din probatoriul administrat în faza de urmărire penală şi confirmat în faza de cercetare judecătorească în fond), iar, pe de altă parte, o anumită cantitate din marfa menţionată în respectivul caiet nu a fost evidenţiată în rapoartele de producţie zilnică şi în avizele de însoţire a mărfii, documente a căror întocmire era în responsabilitatea inculpatului în calitatea sa de şef secţie industrie prelucrătoare la B..

La individualizarea pedepsei aplicate, Curtea a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 74 C. pen., cu precădere gradul de pericol social al faptei săvârşite (mediu), domeniul economic vizat (producţia de produse de panificaţie), împrejurările concrete în care s-a acţionat, urmarea produsă concretizată în planul realităţii faptice prin cauzarea unui prejudiciu patrimonial bugetului consolidat al statului (într-un cuantum modic şi care a fost achitat) şi elementele ce caracterizează persoana inculpatului (care a efectuat demersuri pentru a înlătura consecinţele faptei sale), context în care, reţinând circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen., a apreciat că o pedeapsă de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen. (astfel cum s-a dispus schimbarea de încadrare juridică prin încheierea din 16 decembrie 2019), este suficientă pentru a atinge scopul preventiv-educativ al sancţiunii penale. Ca urmare, a admis, sub acest aspect, apelul formulat de inculpat.

În ce priveşte apelul declarat de partea civilă Statul Român, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, doar sub aspectul laturii civile, Curtea a reţinut că, având în vedere succesiunea manifestărilor de voinţă exprimate de persoana vătămată de-a lungul procesului penal, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti.

Astfel, s-a avut în vedere că, în cursul urmăririi penale, prin adresa nr. x din 23 februarie 2016, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a arătat că prejudiciul cauzat bugetului de stat de către B. este în sumă totală 4.800 RON şi a fost achitat de inculpat, aşa cum a rezultat din chitanţele seria x nr. x şi nr. x, precum şi că, în cursul cercetării judecătoreşti, aceeaşi parte a înaintat la dosar adresa din 06 decembrie 2017 prin care a comunicat că, datorită faptului că inculpatul A. a achitat prejudiciul stabilit în sarcina sa în cuantum de 4.800 RON, cu chitanţele nr. x şi nr. x, nu mai are calitatea de parte civilă în cauză, motiv pentru care nu a mai formulat cerere de constituire în această calitate în dosar.

Totodată, s-a reţinut că, urmare a demersurilor efectuate de instanţa de fond, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, a comunicat faptul că se constituie parte civilă în cauză cu privire la acordarea accesoriilor fiscale aferente prejudiciului reţinut în sarcina inculpatului, calculate de la data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data achitării efective, fără, însă, să cuantifice aceste pretenţii, motivând că nu este cunoscută data scadenţei pentru fiecare taxă şi impozit din componenţa prejudiciului total în sumă de 4.800 RON.

Având în vedere această succesiune în timp, Curtea a apreciat că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că, în condiţiile în care partea civilă a precizat expres, până la începerea cercetării judecătoreşti, că nu formulează cerere de constituire parte civilă în dosar, prejudiciul fiind achitat încă din faza de urmărire penală, orice manifestare de voinţă ulterioară acestui moment, în sensul formulării de pretenţii civile (indiferent cu ce titlu, de debit principal sau accesoriu), apare ca inadmisibilă. Pe cale de consecinţă, s-a constatat că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a acţiunii civile formulate de partea civilă este legală şi temeinică, neimpunându-se reformarea sentinţei penale sub acest aspect.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocat I. (care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x nr. x din 30 septembrie 2020, fila x ds. x/2017/R), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a învederat că nu sunt întrunite cumulativ toate elementele de tipicitate ale infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat. Astfel, a arătat că nu poate fi subiect activ al acestei infracţiuni întrucât a avut doar calitatea de şef de unitate la punctul de lucru D. al B. (având ca obligaţii conservarea patrimoniului unităţii, aprovizionarea cu materie primă şi supravegherea angajaţilor), iar nu şi aceea de administrator, care era exercitată de contabila şefă C., persoană căreia îi revenea atribuţia de a înregistra operaţiunile financiar fiscale ale societăţii.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2020, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 595 din 01 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

La termenul din 21 ianuarie 2021, cu ocazia dezbaterilor, suplimentar criticilor formulate în scris, însă prin prisma aceluiaşi caz de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen., recurentul A., prin apărător ales, a învederat şi faptul că menţiunile inserate în caietele ţinute de angajaţii brutăriei nu reprezintă o evidenţă contabilă separată, ci o evidenţă personală a fiecărei persoane implicată în procesul de producţie, respectiv a brutarilor, în scopul evitării apariţiei lipsurilor în gestiune.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte arată că examinarea cauzei în recurs în casaţie, în etapa prevăzută de art. 445 şi urm. C. proc. pen., are o dublă limitare determinată, pe de o parte, de dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., în conformitate cu care pe această cale se pot îndrepta doar erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, de motivele de fapt şi de drept care au făcut obiectul verificării instanţei în etapa admisibilităţii în principiu, reglementată de art. 440 C. proc. pen.. Aşadar, verificarea legalităţii hotărârii atacate se va face de către Înalta Curte în conformitate cu dispoziţiile art. 447 C. proc. pen., urmând a fi avute în vedere doar criticile circumscrise iniţial, prin cererea scrisă, cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu şi cele invocate oral ulterior.

Ca atare, deşi recurentul, cu ocazia dezbaterilor, în data de 21 ianuarie 2021, a criticat, oral, hotărârea atacată prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (indicat iniţial în scris, însă pentru alte motive de fapt) invocând şi lipsa elementului material al infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, respectiv inexistenţa unei evidenţe contabile duble, aceste susţineri nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte la analizarea căii extraordinare de atac, întrucât nu au format obiectul verificării, din perspectiva îndeplinirii cerinţelor formale prevăzute de dispoziţiile art. 434 - 438 C. proc. pen., în etapa admisibilităţii în principiu.

Examinând, în aceste limite, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele arătate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În sensul consideraţiilor teoretice de mai sus este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (Deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019).

Deopotrivă, având în vedere natura recursului în casaţie de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., se pot analiza şi aspectele privind neîntrunirea condiţiilor cerute de lege subiectului activ, în acele cazuri în care, pentru existenţa infracţiunii, legiuitorul prevede o cerinţă suplimentară, şi anume ca autorul faptei să fie unul calificat, de vreme ce în lipsa calităţii speciale a acestuia fapta concret săvârşită nu s-ar mai suprapune peste descrierea din norma de incriminare (în acest sens sunt şi Deciziile penale nr. 224/RC din 02 octombrie 2014, nr. 64/RC din 16 februarie 2015, nr. 140/RC din 21 aprilie 2016, nr. 138/RC din 28 martie 2017, nr. 304/RC din 27 septembrie 2018, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În cauză, se constată că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că, atât din fişa postului, cât şi din contractul său de muncă, rezultă că, în calitate de şef de unitate, avea doar obligaţii de conservare a patrimoniului unităţii, de aprovizionare cu materie primă şi de supraveghere a angajaţilor în procesul de producţie, iar nu şi de administrare, sarcina înregistrării operaţiunilor financiar fiscale ale societăţii revenindu-i martorei C., care era contabil şef şi membru al consiliului de administraţie.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în speţă, s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea, în primă instanţă, a inculpatului A. pentru aceea că, în perioada 01 martie 2014 - 31 mai 2014, în calitate de şef de unitate şi administrator la brutăria aparţinând B., nu a evidenţiat în contabilitatea societăţii venituri în sumă de 19.201 RON obţinute din activitatea de comercializare a produselor de panificaţie, cauzând un prejudiciu bugetului de stat în sumă de 4.800 RON, din care suma de 3.072 RON reprezintă impozit pe profit şi suma de 1.728 RON reprezintă TVA, Tribunalul Suceava reţinând că această faptă întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 41 alin. (1) C. pen.

În expunerea pe larg a stării de fapt, la pagina 5 din sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, că "inculpatul A. asigura materia primă pentru producţie potrivit comenzilor pe care tot el le comunica personalului. Produsele finite (fel, cantitate) erau înscrise de brutari într-un caiet pus la dispoziţie şi erau preluate de H. care le distribuia clienţilor. Facturile erau întocmite de inculpat şi înmânate de acesta beneficiarilor, martorul H. încasând, de regulă, banii pentru marfa distribuită. Documentele contabile întocmite erau puse de inculpat la dispoziţia contabilului şef C. pentru înregistrarea în evidenţa contabilă.

La data de 07.05.2014, organele de poliţie din cadrul I. P. J. Suceava - Serviciul de Combatere a Criminalităţii Economice au identificat în trafic, pe raza comunei Stulpicani, jud. Suceava, autoutilitara J. cu numărul de înmatriculare x, proprietatea B., condusă de agentul de vânzări H., care distribuia produse de panificaţie (40 bucăţi pâine albă 300 g şi 5 bucăţi pâine albă 500 g), având ca document de provenienţă avizul de însoţire al mărfii nr. 5706 din 05.05.2014.

Cu această ocazie a fost identificat în interiorul autoutilitarei şi ridicat un caiet tip studenţesc ce conţine 60 de file, din care 49 de file erau completate cu diverse menţiuni (mapa nr. 1 - în cutia anexă dosarului), privind cantităţi de produse de panificaţie livrate în perioada 03.03.2014 - 06.05.2014. Ca urmare, au fost extinse verificările şi la punctul propriu de producţie al produselor de panificaţie aparţinând de B..

Deoarece în caietul de tip studenţesc identificat în autoutilitara condusă de agentul de vânzări H., erau efectuate menţiuni aferente perioadei 03.03.2014 - 06.05.2014, cu valorile şi cantităţile produselor de panificaţie ce au fost transportate pe mijlocul de transport respectiv şi livrate către clienţi, s-au verificat şi documentele financiar-contabile ale punctului de lucru, documente puse la dispoziţie de contabila C., constatându-se diferenţe între producţia de pâine livrată conform evidenţei din caietul menţionat şi producţia de pâine comercializată din «brutărie» în lunile martie-mai 2014 conform avizelor de însoţire, notelor de recepţie şi constatare şi rapoartelor de producţie zilnice înregistrate în evidenţele contabile ale societăţii.

Astfel, producţia totală reală de pâine şi produse de panificaţie pe sortimente realizată în perioada 01.03.2014 - 06.05.2014, a fost stabilită prin însumarea (cumularea) cantităţilor înscrise în caietul de tip studenţesc a 60 de file cu cantităţile comercializate direct de la punctul de lucru «BRUTĂRIE». Din această cantitate s-a scăzut producţia înregistrată în evidenţa tehnico-operativă şi contabilă a societăţii şi s-a determinat producţia totală neînregistrată în evidenţe şi neluată în calcul la determinarea impozitului pe profit şi a T.V.A., datorat în perioada la care se referă".

În calea de atac a apelului, raportându-se la aspectele menţionate în expunerea rechizitoriului, în sensul că "din compararea datelor rezultă diferenţe cantitative semnificative între producţia înregistrată în contabilitate de societate şi cea determinată ca fiind realizată în realitate, confirmate de datele şi înscrisurile din evidenţa contabilă dublă, de unde rezultă produsele finite rezultate din activitatea de producţie, transportate şi distribuite şi cele comercializate prin unitatea de desfacere cu amănuntul, respectiv prin punctul de lucru «BRUTĂRIE» al B. (38.856 bucăţi produse, 24.833 bucăţi evidenţiate în contabilitate, 14.023 bucăţi neînregistrate). În acest mod, inculpatul A., administrator al punctului de lucru «brutărie» din cadrul B., în urma desfăşurării activităţii de producţie produse de panificaţie în perioada 01.03.2014 - 31.05.2014 a cauzat bugetului de stat un prejudiciu total de 4.800 RON, din care 3.072 RON (19.201 RON x 16%) reprezentând impozit pe profit şi 1.728 RON (19.201 RON x 9%) reprezentând TVA. Prejudiciul a fost produs prin omiterea evidenţierii, în tot sau în parte, în evidenţele contabile a veniturilor realizate din vânzarea produselor finite (rezultată din vânzarea a 14.023 bucăţi produse panificaţie diverse sortimente), în cuantum total de 19.201 RON", Curtea de Apel Suceava a constatat că ceea ce i se impută, de fapt, inculpatului este existenţa a două evidenţe contabile, una oficială şi cealaltă neoficilă (pe caiete), motiv pentru care, prin încheierea din 16 decembrie 2019, a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. în cea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005.

Cu prilejul soluţionării cauzei în apel, instanţa de control judiciar, în urma propriei evaluări a probatoriului, a constatat că judecătorul fondului a făcut o analiză judicioasă a probelor administrate în cauză, motiv pentru care şi-a însuşit-o, reţinând, în final (la pagina 19 din decizie), că "evidenţa contabilă dublă identificată în caietul ridicat de la martorul H. era ţinută ca urmare a dispoziţiei dată de inculpat" şi că "o parte din marfa evidenţiată în caietul identificat la martorul H. nu a fost evidenţiată în rapoartele de producţie zilnică şi în avizele de însoţire a mărfii, documente a căror întocmire era în responsabilitatea inculpatului în calitatea sa de şef secţie industrie prelucrătoare la B.". În consecinţă, constatând că fapta există şi a fost săvârşită de inculpatul A., a dispus condamnarea acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005.

Prin urmare, raportat la situaţia factuală reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, care nu mai poate fi reexaminată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie şi din care rezultă cu evidenţă că recurentul inculpat A. a efectuat acte de administrare în cadrul punctului de lucru "D." al B., Înalta Curte constată că acesta întruneşte condiţiile pentru a fi subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că subiect activ al infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005 poate fi orice persoană fizică sau juridică care acţionează în numele sau în interesul contribuabilului ori în realizarea obiectului de activitate al acestuia. Legea nu condiţionează această infracţiune de existenţa unei împuterniciri exprese a unei persoane cu atribuţii de organizare şi ţinere a evidenţei contabile care să aibă calitatea de administrator sau o obligaţie legală ori contractuală de gestionare a activităţii societăţii, dacă din probele administrate rezultă că, în fapt, făptuitorul exercită conducerea activităţii contabile a societăţii. Prin urmare, subiect activ poate fi atât administratorul de drept, cât şi administratorul de fapt sau orice altă persoană din cadrul societăţii - director, contabil, vânzător - în măsura în care prin acţiunile şi/sau inacţiunile lor aceştia urmăresc ca societatea să se sustragă de la plata taxelor şi impozitelor datorate (Decizia nr. 204/RC din 17 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, publicată pe site-ul www.x.ro).

În acelaşi sens, este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 435 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 18 octombrie 2017 (paragraful 27), a statuat că "subiect activ al infracţiunii de evaziune fiscală poate fi orice persoană, aspect care rezultă din modalitatea de reglementare a acestei infracţiuni şi din interpretarea sa în ansamblul dispoziţiilor legale referitoare la activităţile din domeniul fiscal". Din această perspectivă, se reţine că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Astfel, documentul justificativ stă la baza înregistrării unei tranzacţii economice în contabilitate, iar, potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi act normativ, responsabilitatea pentru aceste documente revine persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Înalta Curte observă, aşadar, în contextul existenţei corespondenţei între activitatea ilicită imputată şi tiparul normei de incriminare, că, prin susţinerile referitoare la lipsa calităţii speciale cerute autorului infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 241/2005, recurentul A. contestă, în realitate, situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de instanţele de fond şi apel, care, însă, aşa cum s-a arătat anterior, nu mai poate fi repusă în discuţie prin intermediul acestei căi extraordinare de atac.

Astfel, în prezentul cadru procesual, Înaltei Curţi nu îi este permis să cenzureze concluzia la care au ajuns instanţele inferioare cu privire la calitatea de administrator a inculpatului A., cu atât mai mult cu cât constatările făcute sub acest aspect s-au realizat prin evaluarea tuturor împrejurărilor de fapt în care a fost concepută şi derulată activitatea imputată, astfel cum acestea au rezultat din probele administrate pe parcursul procedurii judiciare, iar, în calea extraordinară de atac, nu se poate realiza o reinterpretare a materialului probator în vederea reconfigurării situaţiei factuale, intrată deja în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte subliniază, în acest context, că finalitatea recursului în casaţie nu este aceea de a supune cauza penală unei noi judecăţi, în vederea remedierii greşitei aprecieri a faptelor sau inexactei stabiliri a împrejurărilor în care a fost comisă, ci de a repara un aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului pentru fapte care nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, verificare ce se raportează exclusiv la situaţia de fapt stabilită, cu titlu definitiv, de judecătorii fondului.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A. întruneşte toate elementele de tipicitate prevăzute de lege, motiv pentru care, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de acesta împotriva Deciziei penale nr. 595 din 01 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 595 din 01 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2017.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A., până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 160 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 ianuarie 2021.

GGC - CT