Violation of a civil protection order as a criminal offense: criminality of breaching distance measures under pre-2018 Family Violence Law and limits of cassation review over factual findings.

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 95 pronunţată la 10 februarie 2020 de Judecătoria Cluj-Napoca, în temeiul art. 396 alin. (1), (5) C. proc. pen., art. 14 C. proc. pen., art. 16 alin. (1), lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1), (4) C. proc. pen., art. 14 C. proc. pen., s-a stabilit faţă de inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., o pedeapsă de 6 luni închisoare.

În temeiul art. 72 alin. (1) C. pen., s-a scăzut perioada în care inculpatul A. a fost supus măsurii reţinerii în perioada 13 - 14.03.2018.

În temeiul art. 83, art. 84 C. pen. s-a dispus amânarea aplicării pedepsei de 6 luni închisoare pe durata termenului de supraveghere de 2 ani care se calculează de la data rămânerii definitive a prezentei hotărârii.

În temeiul art. 85 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Cluj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 85 alin. (2) C. pen., s-a dispus ca pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. să respecte următoarele obligaţii: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; să nu comunice direct cu victima B. sau cu membri de familie ai acesteia şi să nu se apropie sub nicio formă de toţi aceştia, singura apropiere permisă fiind la o distanţă de minim 50 m şi numai cu prilejul îndeplinirii programului de vizitare al minorei C.

În temeiul art. 404 alin. (2) C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra cazurilor de revocare a amânării aplicării pedepsei ca urmare a încălcării prevederilor art. 88 C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 19 alin. (1), art. 25 alin. (1) C. proc. pen., combinat cu art. 1357 şi urm. C. civ., a fost respinsă acţiunea civilă formulată de către partea civilă B.

În temeiul art. 398, art. 274 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Prin Decizia penală nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca şi persoana vătămată B. împotriva Sentinţei penale nr. 95 din 10.02.2020 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, desfiinţată sentinţa penală atacată în ceea ce priveşte soluţia de achitare pronunţată de instanţa de fond pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 alin. (1) C. pen. şi modalitatea de executare a pedepsei aplicate şi, pronunţând o nouă hotărâre în aceste limite, a fost condamnat pe inculpatul A. la 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 224 alin. (1) C. pen.

S-a contopit pedeapsa aplicată inculpatului cu pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată de instanţa de fond pentru comiterea infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. în pedeapsa cea mai grea, de 6 luni închisoare la care s-a adăugat un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 9 luni închisoare.

În temeiul art. 91, 92 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la Serviciul de probaţiune Cluj la datele fixate de acesta;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., inculpatului i s-a impus obligaţia de a frecventa unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., inculpatul a fost obligat ca, pe parcursul termenului de supraveghere, să presteze 60 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii în domeniul serviciilor publice în cadrul Primăriei Cluj.

Au fost puse în vedere inculpatului dispoziţiile art. 96 C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în sumă de 500 RON, iar restul cheltuielilor judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Prin încheierea din 29.10.2020, Curtea de Apel a îndreptat eroarea materială din cuprinsul deciziei penale, în sensul că inculpatul urmează să execute pedeapsa totală de 8 luni închisoare, şi nu 9 luni.

Decizia penală nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 2 noiembrie 2020; inculpatului A., la data de 16 noiembrie 2020, avocatului său; părţii civile B., fiindu-i afişată înştiinţarea la data de 3 noiembrie 2020 şi comunicată efectiv la 21 ianuarie 2021, împreună cu încheierea de îndreptare eroare materială.

Încheierea de îndreptare eroare materială din data de 29 octombrie 2020 a fost comunicată procurorului la data de 15 decembrie 2020, şi afişată înştiinţarea la domiciliul inculpatului la aceeaşi dată.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., la data de 19 noiembrie 2020.

Prin cererea formulată, recurentul a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 pct. 7 şi 12 C. proc. pen. şi a solicitat desfiinţarea hotărârii atacate şi achitarea în temeiul art. 16 alin. (1), lit. b) teza I pentru infracţiunile de care este acuzat, iar în situaţia în care se va menţine dispoziţia de condamnare a instanţei de apel, aplicarea unei pedepse finale în limitele prevăzute de lege.

În susţinerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurentul a susţinut că faptele încadrate ca violare de domiciliu şi, respectiv încălcare a ordinului de protecţie, nu sunt prevăzute de legea penală. Recurentul a arătat că la momentul presupusei infracţiuni, art. 287 C. pen. incrimina infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, iar ulterior, începând cu iulie 2018, încălcarea ordinului de protecţie prevăzut de Legea nr. 217/2003 a fost incriminată ca infracţiune de sine stătătoare, ca urmare a corelării normei speciale cu norma generală. Prin urmare, a apreciat că nu poate fi considerat vinovat pentru o presupusa fapta neincriminată la data de 13.03.2018.

Recurentul inculpat a apreciat că prin realizarea drepturilor şi obligaţiilor sale de părinte nu ar fi în ipostaza nerespectării hotărârilor judecătoreşti, câtă vreme în art. 287 C. pen. este definită nerespectarea ordinului european de protecţie (ordin stabilit în urma unei decizii penale definitive) şi nu a unui ordin de protecţie emis de o instanţă civilă care nu i-a impus acestuia să stea la distanţă de fiica lui. Modificările legislative din iulie 2018 au impus obligativitatea respectării ordinului de protecţie şi de către persoana protejată prin intermediul său. Astfel ordinele de protecţie nu mai pot fi folosite ca instrument de provocare şi şantaj de către presupuse victime, cum este în cazul de faţă.

Recurentul a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că fapta de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti nu îmbracă forma vinovăţiei cerute de lege pentru a angaja răspunderea civilă delictuală. În aceste condiţii, a apreciat că soluţia de condamnare este contradictorie cu nevinovăţia din latura civilă şi este bazată în principal pe deducţii şi prezumţii.

Recurentul a precizat că ordinul de protecţie care i-a atras condamnarea, i-a impus o obligaţie a cărei încălcare nu este prevăzută de legea penală, neputând constitui temei al răspunderii penale. Ţinând cont că atât la data emiterii primului ordin de protecţie, cât şi la data producerii evenimentelor cercetate în acest dosar, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 217/2003 nemodificate, recurentul a susţinut că primul ordin nu îi era aplicabil pentru că nu avea o relaţie de familie în sensul legii şi nici nu convieţuiau împreună.

În ceea ce priveşte soluţia de condamnare, recurentul a menţionat faptul că au fost încălcate principiile contradictorialităţii, dreptului de acces la o instanţă judecătorească şi dreptului la un proces echitabil, invocând în acest sens Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nr. 57/2019, precum şi hotărârea CEDO Flueraş contra României.

Recurentul a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât, după ce a fost achitat în primă instanţă, a fost condamnat în apel fără o nouă administrare directă a probelor, respectiv audierea martorilor din prima instanţă. Recurentul a precizat că martorii au declarat instanţei de fond că au cunoştinţă de faptele deduse judecăţii în mod indirect din relatările presupusei persoane vătămate. În opinia recurentului, martorii au fost manipulaţi şi utilizaţi cu viclenie cu scopul de a o înlătura pe fiica sa din viaţa sa.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a decis condamnarea sa în baza unor prezumţii, iar nu în baza unor probe solide prin care să înlăture orice dubiu cu privire la vinovăţie. Declaraţia presupusei persoane vătămate a cântărit mult prea mult în economia procesului şi a fost coroborată cu declaraţiile martorei D., declaraţii care, în esenţă, sunt constatări indirecte, secundare şi subiective izvorâte din perspectiva persoanei vătămate.

Sub aspectul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., recurentul a precizat că prima instanţă l-a condamnat pentru infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti şi achitat pentru infracţiunea de violare de domiciliu. Astfel, instanţa de apel, ca urmare a admiterii apelurilor declarate de Ministerul Public şi partea civilă, a dispus condamnarea inculpatului şi pentru infracţiunea de violare de domiciliu la o pedeapsă de 6 luni închisoare, pe care a contopit-o cu pedeapsa de 6 luni aplicată de prima instanţă şi a stabilit o pedeapsă rezultantă în alte limite decât cele legale, respectiv de 9 luni în loc de 8 luni.

De asemenea, recurentul a arătat că cererea sa de judecare în procedura simplificată i-a fost respinsă, întrucât nu a recunoscut integral învinuirea. Acesta a subliniat că a recunoscut fapta de încălcarea ordinului de protecţie, atât în faţa instanţei de fond, cât şi la instanţa de apel, motiv pentru care pedeapsa ar fi trebuit redusă cu o treime pentru această faptă, în condiţiile prevăzute de art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. În opinia recurentului, instanţa de fond ar fi putut să disjungă cercetarea judecătorească pentru infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti şi să parcurgă o procedura simplificată pentru această faptă, iar pentru infracţiunea de violare de domiciliu, procedura comună. În speţa de faţă, instanţa de fond nu a fost convinsă de vinovăţia recunoscută de inculpat şi a optat pentru judecarea ambelor infracţiuni în procedura comună, deşi a fost considerat nevinovat pe latura civilă, atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel, achitat iniţial pentru violare de domiciliu şi condamnat de instanţa de apel pentru ambele infracţiuni.

Recurentul a susţinut că pedepsele aplicate au fost în alte limite decât cele legale şi, în final, a solicitat obligarea părţii civile la plata cheltuielilor judiciare.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj la data de 24 noiembrie 2020, părţii civile B., la data de 21 ianuarie 202.

Ministerul Public a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea căii extraordinare de atac.

În ceea ce priveşte cazul de casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., a apreciat că în speţă este vorba de o simplă eroare materială care a fost remediată de instanţa de apel prin încheierea din 29.10.2020.

Solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa pentru infracţiunea prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza 1 C. proc. pen. a fost considerată ca nefondată, întrucât faptele pentru care a fost dispusă condamnarea inculpatului prezintă elementele de tipicitate specifice infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, iar condamnarea este rezultatul stabilirii de către instanţă a unei stări de fapt şi încadrări juridice ce au la bază analiza probelor administrate pe parcursul desfăşurării procesului penal. Instanţa de apel a analizat în detaliu materialul probator aflat la dosar şi a înlăturat motivat apărările formulate de inculpat.

Contrar celor susţinute de inculpat, Ministerul Public a susţinut că faptele săvârşite de inculpat erau incriminate atât la dată comiterii lor şi sunt prevăzute de lege şi în prezent (inclusiv fapta prevăzută în art. 32 din Legea nr. 217/2003 şi în modalitatea concretă în care s-au desfăşurat evenimentele din prezentul dosar).

Dosarul a fost înaintat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 decembrie 2020. Prin referatul din data de 20 ianuarie 2021, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent, în vederea examinării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la termenul din data de 26 ianuarie 2021.

La termenul din data de 26 ianuarie 2021 s-a constatat că procedura de comunicare, prevăzută de art. 439 alin. (2) C. proc. pen., nu este îndeplinită cu partea civilă B., întrucât instanţa de apel nu a comunicat actele de procedură la domiciliul procesual ales al acesteia, indicat expres în motivele de apel, motiv pentru care s-a dispus amânarea cauzei şi s-a acordat termen la data de 9 martie 2021 pentru refacerea procedurii cu partea civilă, conform art. 439 alin. (6) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 09 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019, numai în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 32 din Legea nr. 217/2003 din perspectiva criticilor circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

A trimis cauza spre soluţionarea recursului în casaţie la C7.

A stabilit termen de judecată la data de 20.04.2021, cu citarea inculpatului.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casaţie, conform dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat cererea de recurs în casaţie este formulată în termenul legal, în scris, în cuprinsul ei fiind menţionate numele şi prenumele persoanei care a formulat calea extraordinară de atac (A.), hotărârea ce se atacă (Decizia penală nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori), ştampila şi semnătura apărătorului care îi reprezintă interesele, fiind îndeplinite exigenţele art. 435, art. 436 şi art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., Înalta Curte a observat că în cererea de recurs în casaţie, recurentul a invocat cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi 12 din C. proc. pen.

Înalta Curte a constatat că numai criticile recurentului inculpat privind lipsa de tipicitate obiectivă a faptei de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003, astfel cum aceasta a fost reţinută, critici care vizează strict probleme de drept, se circumscriu, formal, cazului de casare invocat (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), astfel că, fiind îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen., în aceste limite, recursul în casaţie este admisibil.

În ceea ce priveşte cel de al doilea caz de casare, cel prevăzut de art. 437 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., incident doar în situaţia în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele legale, Înalta Curte a constatat că recurentul susţine pedeapsa totală de 9 luni închisoare a fost greşit calculată şi că instanţa trebuia să procedeze la judecarea infracţiunii de violare de domiciliu în procedura comună, iar cea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti în procedura simplificată, pentru a putea beneficia de o pedeapsă redusă cu o treime.

Critica formulată de recurent, în sensul că nu s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. numai în ceea ce priveşte fapta de încălcarea ordinului de protecţie nu se circumscrie dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., întrucât, în calea de atac a recursului în casaţie, instanţa poate analiza doar dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză.

În ceea ce priveşte cuantumul pedepsei rezultante, Înalta Curte a constatat că hotărârea instanţei de apel a fost remediată prin încheierea din data de 29 octombrie 2019, care face parte integrantă din decizia penală recurată, instanţa de apel îndreptând eroarea materială în sensul că inculpatul urmează să execute pedeapsa totală de 8 luni închisoare, şi nu 9 luni.

Cu ocazia dezbaterilor, la data de 20 aprilie 2021, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că recursul în casaţie este neîntemeiat, susţinând că, având în vedere succesiunea de legi în timp, nerespectarea obligaţiilor instituite prin ordinul de protecţie era incriminată inclusiv la data la care s-au comis faptele.

Analizând recursul în casaţie potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 09 martie 2021, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen. În această cale de extraordinară de atac nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie a fost admisă în principiu cu privire la infracţiunea de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii în sensul că fapta nu corespunde modelului abstract de incriminare.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019, Decizia nr. 83/RC din 23 februarie 2021). Deoarece legea nu prevede competenţa de a administra probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate.

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În cauză, criticile recurentului inculpat A. vizează faptul că infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, la momentul săvârşirii, respectiv la data de 13.03.2018, nu era incriminată de lege. Recurentul a invocat modificările legislative intervenite de la data comiterii faptei şi până la condamnarea sa, susţinând că la momentul săvârşirii faptei penale încălcarea ordinului de protecţie nu era incriminată ca infracţiune.

Recurentul a susţinut că ordinul de protecţie care i-a atras condamnarea, i-a impus o obligaţie a cărei încălcare nu este prevăzută de legea penală neputând constitui temei al răspunderii penale, invocând dispoziţiile art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003, în vigoare la data săvârşirii faptelor (13.03.2018), care definesc sintagma membru de familie, susţinând că nu avea o relaţie de familie în sensul legii de atunci şi nici nu convieţuia împreună cu persoana vătămată.

Raportat la motivele recurentului referitoare la modalitatea de incriminarea infracţiunii reţinute în sarcina sa, instanţa de casaţie constată că fapta obiectivă imputată în speţă, aceea că a încălcat ordinul de protecţie impus de instanţa de judecată prin Sentinţa civilă nr. 997/2018 de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2018, întrucât la data de 13.03.2018, în jurul orei 08:40, a mers la locuinţa persoanei vătămate, deşi era obligat ca pe durata unui termen de 6 luni să păstreze o distanţă minimă de 100 metri faţă de persoana vătămată şi locuinţa acesteia din Cluj-Napoca, fiind indicate mijloacele de probă din care rezultă această concluzie, a fost în mod constant incriminată.

Astfel, potrivit art. 32 din Legea nr. 217/2003, în forma în vigoare la data faptei, încălcarea oricăreia dintre măsurile prevăzute la art. 23 alin. (1) şi dispuse prin ordinul de protecţie constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an. Totodată, conform art. 23, din acelaşi act normativ, persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligaţii sau interdicţii: a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate; b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei; c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima; g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute; h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.

Totodată, se constată că textul de lege care prevede infracţiunea pentru care a fost condamnat recurentul (art. 32 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie) a fost modificat la data de 21 iulie 2018 prin Legea nr. 174/2018 din 13 iulie 2018 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial nr. 618 din 18 iulie 2018, extinzându-se sfera măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie a căror încălcare constituie infracţiune. Potrivit textului, încălcarea de către persoana împotriva căreia a fost emis un ordin de protecţie a oricăreia dintre măsurile prevăzute la art. 23 alin. (1) şi (4) lit. a) şi b) şi dispuse prin ordinul de protecţie constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an (măsura de protecţie dispusă de instanţa civilă şi încălcată de către inculpat fiind cea circumscrisă dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. d) din lege).

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că atât potrivit legii în vigoare la data săvârşirii faptelor, cât ulterior, dar şi în prezent, fata pentru care a fost condamnat inculpatul (a încălcat ordinul de protecţie impus de instanţa de judecată prin Sentinţa civilă nr. 997/2018 de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. x/2018, întrucât la data de 13.03.2018, în jurul orei 08:40, a mers la locuinţa persoanei vătămate, deşi era obligat ca pe durata unui termen de 6 luni să păstreze o distanţă minimă de 100 metri faţă de persoana vătămată şi locuinţa acesteia din Cluj-Napoca) era şi este incriminată în dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 217/2003.

În realitate, ceea ce se critică prin prezenta cale extraordinară de atac este hotărârea instanţei civile, susţinându-se că nu ar fi fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003, în vigoare la data săvârşirii faptelor (13.03.2018), care defineau sintagma membru de familie, întrucât nu avea o relaţie de familie nici nu convieţuia împreună cu persoana vătămată, astfel că nu îi putea fi impusă această obligaţie. Or, obiectul judecăţii în prezenta acţiune penală l-a reprezentat verificarea respectării sau nu a hotărârii instanţei civile care i-a impus inculpatului să nu se apropie de persoana vătămată şi de locuinţa acesteia o anumită perioadă de timp, şi nicidecum cenzurarea hotărârii civile, pe care acesta era obligat să o respecte.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 964/A din 15 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 aprilie 2021.

GGC - CT