Admissibility of criminal review for unconstitutional surveillance evidence: requirement of decisive impact on final conviction

Deliberând asupra apelului declarat de revizuenta A. împotriva Sentinţei penale nr. 62 din 31 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 62 din 31 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire formulată de către numita A. împotriva Sentinţei penale nr. 45 din 23.03.2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, definitivă prin Decizia penală nr. 183 din 22.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. În temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., a fost obligată revizuenta A. să plătească în favoarea statului suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a dispune astfel, s-a reţinut că prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj la data de 25.02.2021 revizuenta A. a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 45 din 23.03.2018 a Curţii de Apel Cluj, definitivă prin Decizia penală nr. 183 din 22.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv admiterea în principiu a cererii formulate, iar în rejudecare să se dispună anularea hotărârilor care fac obiectul prezentei revizuiri, cu consecinţa achitării revizuentei în temeiul art. 16 lit. b), în subsidiar art. 16 lit. c) din C. proc. pen. pentru comiterea infracţiunii de trafic de persoane.

În motivarea cererii, s-a arătat că prin rechizitoriul întocmit de D.N.A. - Serviciul Teritorial Cluj având nr. x/P/2016, A. a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi de spălare a banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 (varianta republicată), aflate în concurs real conform art. 38 alin. (1) lit. a) C. pen.

Prin Sentinţa penală nr. 45/2018 din 23 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, A. a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani 8 luni închisoare, cu executare, pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă şi de spălare de bani, iar prin Decizia penală nr. 183/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus o soluţie de achitare pentru infracţiunea de spălare de bani, cu consecinţa micşorării duratei pedepsei şi a schimbării regimului de executare, în sensul dispunerii suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Soluţia definitivă de condamnare pentru infracţiunea de trafic de influenţă s-a fundamentat pe următoarele considerente:la data de 13.05.2016, A., în calitate de viceprimar al municipiului Cluj-Napoca, a solicitat în mod direct omului de afaceri B. sprijinirea unui ONG de tineret din Cluj-Napoca, materializată prin încheierea unui contract de sponsorizare de 20.000 RON, din care s-au achiziţionat 30 de abonamente la Festivalul C. şi 30 de abonamente la Festivalul D. şi E., concomitent promiţându-i acestuia că îşi va exercita influenţa asupra funcţionarilor publici din cadrul Primăriei Municipiului Cluj-Napoca, cu atribuţii în domeniul urbanismului şi autorizării lucrărilor de construcţii.

Presupusa traficare a influenţei de către A. a avut loc cu ocazia întâlnirii dintre aceasta şi B. din 13.05.2016. Această întâlnire a fost înregistrată ambiental în baza mandatului de siguranţă naţională nr. x/05.02.2016, la dosarul cauzei fiind depuse şi alte înregistrări obţinute în baza aceluiaşi mandat de siguranţă naţională.

S-a apreciat că proba esenţială în fundamentarea soluţiei de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, atât în cursul judecăţii în fond, cât şi în cursul judecăţii în apel, ar fi fost interceptarea ambientală din 13.05.2016, aceasta fiind analizată pe larg ca probă esenţială în acuzare în considerentele celor două hotărâri. În subsidiar, cele două instanţe au invocat în motivarea soluţiei de condamnare şi celelalte interceptări aflate la dosarul cauzei, obţinute în baza mandatului de siguranţă naţională mai sus invocat.

Raportat la toate aceste interceptări, în cursul judecăţii în apel, la termenul din 20 februarie 2019, apărătorul ales al inculpatei A. a invocat în faţa instanţei de apel o excepţie de neconstituţionalitate cu privire (printre altele) şi la art. 139 alin. (3) din C. proc. pen. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate s-a argumentat că articolul mai sus menţionat este neconstituţional în măsura în care permite ca datele şi informaţiile obţinute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională să devină automat, necondiţionat şi nerestricţionat probe în procesul penal, indiferent de natura infracţiunilor obiect al procesului penal, şi fără oferirea unor garanţii efective privind controlul de legalitate şi fiabilitate ce poate fi exercitat de către inculpat cu privire la acestea.

La data de 25 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibilă, excepţia invocată, argumentele invocate de către instanţa de apel în motivarea soluţiei de respingere s-au referit în principal la faptul că nu ar fi respectată condiţia de admisibilitate privitoare la legătura dintre norma criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauză, cât timp prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 802/2017, s-a statuat că repunerea în discuţie a legalităţii probatoriului administrat şi eventual a forţei probante, intră în competenţa funcţională a instanţei judecătoreşti, nu a celei constituţionale, iar evaluarea urmează să fie făcută la momentul soluţionării apelului. Încheierea a fost atacată cu recurs, însă şi acesta a fost respins ca nefondat (Decizia nr. 130/2019, din data de 20 mai 2019), instanţa de recurs reţinând în motivare că în ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, în majoritate, a constatat că acestea sunt îndeplinite, dar că în cauza de faţă nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate. Or, pentru a proceda la sesizarea Curţii Constituţionale aceste chestiuni ţin de interpretarea şi aplicarea legii, respectiv interpretarea probelor administrate în cauză, aspecte ce nu sunt de competenţa Curţii Constituţionale, fiind de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, în raport de situaţiile de fapt deduse judecăţii.

În plus, s-a mai susţinut că excepţia privind art. 139 alin. (3) ar fi inadmisibilă, deoarece Curtea s-a mai pronunţat asupra acelui text, declarându-l constituţional. Cu privire la soluţia de respingere a recursului s-a formulat însă şi o opinie separată, prin care s-a subliniat că cererea ar fi trebuit admisă şi, implicit, Curtea Constituţională ar fi trebuit sesizată, deoarece în cauza de faţă există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, iar tranşarea dezbaterii juridice nu trebuie şi nu poate fi realizată de către instanţele comune, acest aspect ţinând de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale.

Conform art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când (...) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

S-a apreciat că hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate, instanţa de fond, cât şi instanţa de apel şi-au fundamentat în mod determinant hotărârea de condamnare pe interceptarea din 13.05.2016 (şi doar incidental pe celelalte interceptări de la dosarul cauzei), realizată de către Serviciul Român de Informaţii, ca urmare a punerii în executare a mandatului de siguranţă naţională nr. x/05.02.2016.

În ambele hotărâri, interceptarea din 13.05.2016 se regăseşte ca element determinant în evaluarea vinovăţiei inculpatei, redat şi analizat pe larg în considerentele celor două hotărâri. Tocmai de aceea, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel s-a procedat la traducerea în repetate rânduri a acestei interceptări, ea fiind proba principală în acuzare.

Aceste interceptări au primit valoare de probă în procesul penal în principal în baza art. 139 alin. (3) din C. proc. pen. Consecutiv, legalitatea acestor interceptări a fost fundamentată în principal pe aceeaşi dispoziţie procesual penală.

Or, art. 139 alin. (3) din C. proc. pen. a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 55/2020, Curtea Constituţională statuând în cuprinsul deciziei următoarele: conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element. Pe aceeaşi linie argumentativă s-a mai constatat că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent şi previzibil aplicabil în cazul contestării legalităţii mijloacelor de probă obţinute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de previzibilitate a procedurii contestării legalităţii administrării probelor determină lipsa de eficienţă a acesteia cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.

Pe scurt, instanţa de contencios constituţional a negat prin decizia anterior menţionată calitatea de probă în procesul penal a interceptărilor realizate în temeiul Legii nr. 51/1991, datorită cadrului legal inadecvat de verificare a legalităţii şi fiabilităţii acestor probe.

În consecinţă, în condiţiile în care "verdictul" de legalitate al interceptărilor pronunţat de către cele două instanţe s-a întemeiat pe art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., consecinţa imediată fiind aceea a folosirii acestor probe în fundamentarea soluţiei de condamnare, iar interceptarea din 13.05.2016 a reprezentat proba determinantă pentru pronunţarea soluţiei de condamnare, ea "cuprinzând", în viziunea instanţelor, în totalitate conduită tipică imputată revizuentei, rezultă că hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere nelegală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate.

Admiterea caracterului neconstituţional al prevederii legale pe care s-a întemeiat o hotărâre definitivă constituie motiv de revizuire în toate cauzele în care s-a invocat acest aspect, prin ridicarea în acea cauză a unei excepţii de ne constituţionalitate cu obiect identic, indiferent de admiterea sau respingerea cererii de sesizare a CCR de către instanţa comună.

Raportat la raţiunea cazului de revizuire, precum şi la situaţia de fapt descrisă mai sus, s-a apreciat că şi această condiţie este îndeplinită în prezenta cauză. Sensul sintagmei "ridicate în acea cauză" raportat la raţiunea cazului de revizuire în forma iniţială a C. proc. pen. 2014, motivul de revizuire analizat era aplicabil în toate situaţiile în care o hotărâre definitivă se întemeia pe o dispoziţie legală declarată neconstituţională, indiferent de conduita procesuală a revirimentului, mai exact, indiferent dacă acesta a invocat sau nu în faza de judecată o excepţie cu un astfel de obiect.

Soluţia legislativă promovată iniţial de legiuitor a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 126/2016. Urmare a acestei decizii, prin O.U.G. nr. 18/2016 cazul de revizuire a fost modificat la forma aplicabilă şi în prezent.

Având în vedere că forma în vigoare a motivului de revizuire a fost "provocată" de Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016, rezultă că aceasta din urmă este extrem de relevantă pentru înţelegerea sferei de incidenţă a art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. în forma sa actuală. Decizia explică in extenso, inclusiv prin raportare la evoluţia legislativă, raţiunea prezentului caz de revizuire, contribuind astfel într-un mod determinant la modul în care forma actuală a dispoziţiei legale aici analizate trebuie interpretată.

Astfel, în cuprinsul deciziei anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional concluziona că "aşadar, pe cale jurisprudenţială, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că o decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, şi autorilor aceleiaşi excepţii (s.n.), invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv".

Aşadar, din însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale reiese că acest temei de revizuire trebuie să fie incident nu doar raportat la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate care a dus la pronunţarea deciziei de admitere de către Curtea Constituţională, ci şi în orice altă cauză în care o excepţie cu obiect similar a fost invocată.

În concluzie, s-a menţionat că şi această condiţie este îndeplinită având în vedere că în Dosarul penal cu nr. x/2016 s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate care are acelaşi obiect cu cel examinat în Decizia nr. 55/2020. Dat fiind faptul că A. a depus toate diligenţele necesare invocând o excepţie cu acelaşi obiect, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, aceasta se situează în categoria autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, care au vocaţia de a beneficia de calea extraordinară de atac a revizuirii.

S-a arătat că dispoziţia declarată neconstituţională continuă să producă efecte care nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. O ultimă condiţie specială stabilită prin textul de la art. 453 alin. (1). lit. f) din C. proc. pen. este aceea ca dispoziţia constituţională să continue să producă efecte care să nu poată fi remediate în alt fel.

Având în vedere că este o hotărâre definitivă de condamnare care îşi produce în acest moment efectele, nu a mai fost invocată vreo altă cale extraordinară de atac şi nici nu ar mai putea fi invocată, revizuirea este singurul remediu disponibil prin care A. ar putea "anihila" efectele dispoziţiilor neconstituţionale pe care cele două instanţe şi-au întemeiat soluţia de condamnare.

Conform art. 459 din C. proc. pen. instanţa competentă este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, respectiv Curtea de Apel Cluj.

Cererea a fost întemeiată pe cazul de la art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., astfel că aceasta poate să fie invocată în termen de 1 an de la momentul publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial. Hotărârea invocată, Decizia nr. 55/2020 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 17 iunie 2020, cererea fiind admisibilă şi sub acest aspect. În plus, s-a precizat şi faptul că nu a mai fost înaintată vreo altă cerere de revizuire în prezenta cauză. Din toate acestea rezultă clar îndeplinirea condiţiilor generale de admisibilitate a cererii de revizuire.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat cererea de revizuire formulată de către condamnata A. ca inadmisibilă în principiu, nefiind îndeplinită condiţia înscrisă în dispoziţiile art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., respectiv că faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea de revizuire, nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea şi că, în fapt, se urmăreşte reevaluarea probatoriului şi înlăturarea unor probe obţinute în baza unor mandate de siguranţă naţională. S-a arătat că hotărârile de condamnare nu se întemeiază pe dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen., care a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale a României. În acest sens, s-a făcut trimitere la pagina 78 alin. (1) din Decizia penală nr. 183/22.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde se statuează că "instanţa va folosi interceptările ca probatoriu pertinent, fără a fi determinant, numai în coroborare cu restul datelor furnizate de ansamblul mijloacelor de probă şi în evaluarea aspectelor susţinute în apărare", iar la pagina 77 alin. (4) al deciziei anterior menţionate s-a făcut referire la faptul că "instanţa mai constată şi faptul că restul probelor invocate în acuzare ori administrate în cursul judecăţii nu pot fi considerate derivate din interceptare, ci au fost obţinute distinct". Prin urmare, s-a arătat că nu se poate afirma faptul că soluţia de condamnare s-a fundamentat pe interceptarea din data de 13 mai 2016. Mai mult, argumentele invocate în susţinerea cererii de revizuire au fost expuse şi cu ocazia soluţionării apelului declarat de către inculpata A., aspect confirmat de considerentele deciziei pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, încercându-se, la fel ca la momentul de faţă, înlăturarea din probatoriu a interceptării din data de 13 mai 2016. Cererea de revizuire formulată de către condamnata A. este inadmisibilă, deoarece, în fapt, se urmăreşte reinterpretarea probatoriului, lucru nepermis în această procedură, iar hotărârea a cărei revizuire se solicită nu se întemeiază pe norma declarată neconstituţională prin Decizia nr. 55/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv pe dispoziţiile art. 139 alin. (alin. (3) teza finală din C. proc. pen.

Instanţa, analizând cererea de revizuire a Sentinţei penale nr. 45/2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosar nr. x/2016, modificată şi rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 183/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a constatat următoarele:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Instanţa a analizat cererea de revizuire ce face obiectul prezentei cauze prin raportare la dispoziţiile art. 459 C. proc. pen., având în vedere împrejurarea că motivele ce pot fi invocate în susţinerea căii de atac extraordinare a revizuirii sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 453 C. proc. pen.

Cu titlu prealabil, înainte de a proceda la analizarea motivului de revizuire invocat în cerere, instanţa a procedat la verificarea calităţii persoanei care formulează cererea.

Astfel, potrivit art. 455 alin. (1) C. proc. pen. "Pot cere revizuirea: a) părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale; b) un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului."

Instanţa a constatat îndeplinită această condiţie raportat la faptul că prin Sentinţa penală nr. 45/2018 din 23 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj A. a fost condamnată la pedeapsa de 2 ani 8 luni închisoare, cu executare, pentru comiterea infracţiunilor de trafic de influenţă şi de spălare de bani, iar prin Decizia penală nr. 183/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus o soluţie de achitare pentru infracţiunea de spălare de bani, cu consecinţa micşorării duratei pedepsei şi a schimbării regimului de executare, în sensul dispunerii suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În continuare, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când:

"a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate."

Astfel, pentru promovarea căii de atac a revizuirii pentru motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: să existe o hotărâre a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală; excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de către revizuent; decizia Curţii Constituţionale să fi fost publicată în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii; hotărârea definitivă prin care cauza a fost soluţionată în fond să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională; consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Din analiza dosarului de fond, instanţa a constatat că la data de 19.02.2019 inculpata A. a formulat o cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11, ale art. 14 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI, a art. 14 alin. (3) şi (4) din O.U.G. nr. 43/2002 privind DNA, art. 61 alin. (1), art. 97 lit. f), art. 102 alin. (1) şi (2), art. 139 alin. (3), art. 142 alin. (5) şi art. 143 alin. (1) din C. proc. pen., art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispoziţii cu privire la care susţine (în esenţă) că ar permite ca datele şi informaţiile obţinute din activitatea de supraveghere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională să devină automat, necondiţionat şi nerestricţionat probe în procesul penal, indiferent de natura infracţiunilor în care aceste date sau informaţii au fost comunicate.

Prin încheierea penală din data de 25.02.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din Dosarul penal nr. x/2016 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor anterior precizate, soluţia fiind menţinută prin Decizia nr. 130/20.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători.

Prin Decizia nr. 55/2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 517/17.06.2020 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

În ceea ce priveşte cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a observat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016) s-a reţinut în paragraful 33 că "deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. (...) În aceste condiţii, (...) Curtea reţine că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică".

Instanţa a apreciat ca fiind îndeplinită şi condiţia "existenţei unei excepţii de neconstituţionalitate ridicată în acea cauză", chiar dacă soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost una de respingere a sesizării Curţii Constituţionale formulată de petenta A., având în vedere dispoziţiile legale apreciate ca fiind neconstituţionale şi motivele invocate de către petentă. Astfel, revizuenta A. a invocat excepţia neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., în Dosarul penal nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj, soluţionat definitiv la data de 22.05.2019 - anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale, iar interpretarea corectă a paragrafului nr. 33 din Decizia nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale nu impune pronunţarea unei soluţii de admitere a cererii de sesizare a curţii de contencios constituţional pentru dobândirea calităţii procesuale active în dosarul de revizuire.

Raportat la susţinerile reprezentantei Ministerului Public - DNA - ST Cluj, instanţa a constatat că verificările de probe prevăzute de dispoziţiile art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen. apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză - fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nici o readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) ale aceluiaşi articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecţi oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătoreşti - aspect subliniat şi prin Deciziile nr. 506/2015, nr. 667/2018 şi nr. 470/2020 ale Curţii Constituţionale.

A reţinut prima instanţă că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, deci o judecată în care instanţa verifică existenţa unei concordanţe manifeste ("evidente") între cazul de revizuire invocat (dintre cele reglementate în art. 453 alin. (1) lit. a)-f) din C. proc. pen.), motivul pe care se sprijină şi dovezile sau probele invocate - aşa cum se precizează în paragraful nr. 22 din Decizia nr. 506/2015 a Curţii Constituţionale, în paragraful nr. 37 din Decizia nr. 667/2018 a Curţii Constituţionale şi în paragraful nr. 14 din Decizia nr. 470/2020 a Curţii Constituţionale, constatând că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire, pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire.

Aşadar, în procedura admisibilităţii în principiu sunt analizate condiţiile ce trebuie îndeplinite în scopul judecării chiar a fondului cauzei, selectându-se pe această cale cererile disfuncţionale, inapte să genereze rejudecarea. În acest sens, admisibilitatea în principiu verifică îndeplinirea condiţiilor de formă şi fond ale cererii de revizuire privind hotărârea atacată, titularul cererii, respectarea termenului, întrunirea condiţiilor de formă, invocarea cazurilor prevăzute limitativ de art. 453 din C. proc. pen., precum şi inexistenţa unor cereri de revizuire anterioare, definitiv judecate.

Verificând condiţia prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. c) din C. proc. pen. raportat la art. 453 alin. (4) teza finală din C. proc. pen., curtea a constatat că aceasta nu este îndeplinită în prezenta cauză având în vedere faptul că hotărârea de condamnare s-a bazat pe întregul material probator şi nu doar pe informaţiile obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatului de siguranţă naţională nr. x/05.02.2016. Vinovăţia revizuentei nu a fost stabilită exclusiv în baza interceptărilor şi înregistrărilor telefonice şi în mediul ambiental efectuate în baza acestui mandat de siguranţă naţională, ci prin valorificarea întregului material probator administrat în cauza în care aceasta a fost condamnată.

Astfel, la fila x din Sentinţa penală nr. 45/2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, se precizează:

"Conchizând, coroborând şi analizând toate probele administrate mai sus, văzând şi modul în care s-au derulat evenimentele, apreciem că a fost dovedită dincolo de orice dubiu vinovăţia celor doi inculpaţi în comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina acestora"

Acest aspect este subliniat încă de la filele x ale Deciziei nr. 183/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde s-a arătat că:

"La fundamentarea hotărârii instanţa de apel va avea în vedere declaraţiile date în faţa sa, declaraţiile din faţa instanţei de fond necontestate (nesolicitate a fi readministrate în apel), înscrisurile depuse în apel, ca şi cele deja existente la dosar, expertiza vocii şi vorbirii, sms-urile dintre părţi, inclusiv cele depuse la dosar de inculpată în apel, necontestate de acestea, discuţia ambientală de pe terasa restaurantului F., cu accent pe părţile evocate de inculpaţi în apărare, în declaraţii, motive de apel, concluzii scrise şi orale.

În cursul judecări în apel, ambii inculpaţi au participat personal şi au fost asistaţi de apărători aleşi, şi-au valorificat apărările prin formularea şi administrarea de probe, respectiv audieri de martori, traducerea interceptării, inclusiv prin efectuarea expertizei vocii şi vorbirii, au depus înscrisuri: memorii, concluzii scrise, contracte similare de sponsorizare.

În esenţă, inculpaţii au recunoscut existenţa întâlnirii din data de 13.05.2016, de pe terasa restaurantului F. şi părţi importante ale dialogului de la acel moment, interceptat. Părţile au negat numai legătura între pretinderea/promisiunea, ulterior primirea/remiterea folosului în scopul traficării influenţei pentru rezolvarea problematicii imobiliare trenate, legătură ce nu rezultă exclusiv din interceptarea ambientală, ci din succesiunea acţiunilor ulterioare datei de 13.05.2016, astfel cum acestea sunt probate cu înscrisuri, martori, sms-uri reciproce ori alte dialoguri interceptate, recunoaşteri ale conţinutului acestor din urmă probatorii. Inculpaţii au recunoscut existenţa şi conţinutul altor discuţii telefonice sau sms-uri reciproce, anterioare sau ulterioare întâlnirii din data de 13.05.2016, acestea fiind evocate în apărare, în cuprinsul notelor de concluzii sau în motivele de apel.

Deşi parţial recunoscut de inculpaţi, atât în fond, cât şi în apel, conţinutului înregistrării ambientale din 13.05.2016 a putut fi contestat prin orice mijloc de probă. Acest cadru însă nu neagă organului judiciar posibilitatea evaluării pertinenţei ori utilităţii solicitărilor în raport cu tezele probante afirmate.

În cauză a fost şi posibilă şi contestată înregistrarea din dublă perspectivă a legalităţii obţinerii mijlocului de probă (admisibilitate demersului, proporţionalitate şi necesitatea probei, la momentul autorizării interceptării şi în cursul judecăţii) şi a conţinutului mijlocului de probă (prin expertiza, verificarea transcrierilor şi prin orice alt mijloc de probă care putea dovedi sau susţine conţinutul înregistrărilor), ambele aspecte făcând obiectul judecăţilor în fond şi apel.

În legătură cu înregistrarea ambientală din 13.05.2016, părţile au cerut excluderea pe motive de nelegalitate.

Restul probelor invocate în acuzare nu pot fi considerate derivate din interceptare, ci au fost obţinute distinct".

Astfel, la pagina 78 primul alineat din Decizia nr. 183/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se precizează:

"Instanţa va folosi interceptările ca probatoriu pertinent, fără a fi determinant, numai în coroborare cu restul datelor furnizate de ansamblul mijloacelor de probă şi în evaluarea aspectelor susţinute de apărare".

În alin. (3) de la pagina 79 din aceeaşi hotărâre judecătorească se menţionează:

"Părţile au negat numai legătura între pretinderea/promisiunea, ulterior primirea/remiterea folosului în scopul traficării influenţei pentru rezolvarea problematicii imobiliare, legătură ce nu rezultă exclusiv din interceptarea ambientală, ci din succesiunea acţiunilor ulterioare datei de 13.05.2016, astfel cum acestea sunt probate cu înscrisuri, martori, sms-uri reciproce ori alte dialoguri interceptate, recunoaşteri ale conţinutului acestor din urmă probatorii."

Instanţa de apel a precizat în alin. (5) de la pagina 84 că "Pentru stabilirea acestei situaţii de fapt, probatoriile determinante sunt înscrisurile, în special cele emanate sau înregistrate la primărie ori legate de contractul de sponsorizare, dar şi declaraţiile ori concluziile scrise ale celor doi inculpaţi sau declaraţiile martorilor, funcţionari ai primăriei ori reprezentanţi ai G.".

Caracterul determinant sau nu al dispoziţiei legale declarate neconstituţionale într-o anumită cauză trebuie verificat în prima etapă a revizuirii (a admisibilităţii în principiu), aspect subliniat şi în considerentele Deciziei nr. 1.106/22.09.2010 a Curţii Constituţionale, care a statuat că "dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora."

Subliniind importanţa respectării ordinii şi stabilităţii juridice, instanţa a reamintit cele statuate prin Deciziile nr. 1470/2011 şi nr. 365/2014 ale Curţii Constituţionale, respectiv:

"rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat."

Având în vedere faptul că prin calea de atac extraordinară a revizuirii se poate aduce atingere autorităţii de lucru judecat - aşadar, stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive care este menită a da încredere în activitatea justiţiei -, cazurile şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt strict reglementate de legiuitor, în limite constituţionale, în vederea restabilirii ordinii de drept - aspect subliniat prin deciziile nr. 126/2016 şi nr. 463/2020 ale Curţii Constituţionale. Aceste aspecte sunt surprinse şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 6 din Convenţie, dreptul de acces la o instanţă - ca parte esenţială a dreptului la un proces echitabil - având două trăsături fundamentale: să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.

În hotărârea Golder c. Marii Britanii, CEDO a arătat că pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor. Limitările astfel aduse trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (cauza Guerin c. Franţei). Liberul acces la justiţie nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranţei raporturilor juridice cere ca folosirea acestora să îmbrace un caracter excepţional, atât în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate, cât şi motivele de admisibilitate.

Curtea a constatat că prin limitarea cazurilor în care pot fi desfiinţate hotărâri definitive şi obligatorii ale instanţelor judecătoreşti se urmăreşte un scop legitim: necesitatea siguranţei raporturilor juridice şi dreptul de punere în executare a acestor hotărâri fără a fi afectată substanţa însăşi a dreptului (nu este interzis de principiu accesul la instanţa, ci doar cu respectarea anumitor condiţii) şi se respecta raportul rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese (cauzele Hornsby c. Greciei, Lunari c. Italiei, Ouzoumis c. Greciei).

Constatând că dispoziţiile legale declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale nu au avut o înrâurire decisivă asupra hotărârilor pronunţate în cauza penală nr. 1448/33/2016 a Curţii de Apel Cluj - astfel încât să aducă atingere legalităţii şi temeiniciei acestora - şi subliniind că dreptul de reformare trebuie folosit exclusiv pentru a corecta erorile de fapt/de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei, instanţa a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (4) teza finală, ale art. 453 alin. (3) din C. proc. pen., motiv pentru care a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de către numita A. împotriva Sentinţei penale nr. 45/23.03.2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, definitivă prin Decizia penală nr. 183/22.05.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Împotriva Sentinţei penale nr. 62 din 31 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2021, revizuenta A., prin apărător ales, a formulat prezentul apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2021, fixându-se prim termen de judecată aleatoriu la data de 8 iunie 2021, când revizuenta a înţeles să formuleze cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 453 alin. (4) teza finală şi art. 459 alin. (3) lit. c) raportat la art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen.

În esenţă, revizuenta a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi, pe fond, admiterea cererii de revizuire, invocând dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., motivele fiind amplu dezvoltate în cerere formulată şi aflată la dosarul cauzei, precum şi practicaua deciziei.

Examinând apelul declarat de revizuenta A. împotriva Sentinţei penale nr. 62 din 31 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2021, în conformitate cu dispoziţiile art. 463 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, având caracterul unei căi de atac de retractare, care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri, şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Potrivit dispoziţiilor art. 459 alin. (3) din C. proc. pen., în etapa admisibilităţii în principiu, instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).

Conform dispoziţiilor art. 453 din C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi solicitată când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia; f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Pentru a fi incident temeiul invocat prev de art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative, neîndeplinirea uneia dintre aceste condiţii făcând inutilă analiza celor ulterioare, respectiv să existe o decizie a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală; decizia să fi fost publicată în Monitorul Oficial ulterior rămânerii definitive a hotărârii atacate; excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere de revizuent; hotărârea definitivă prin care cauza a fost soluţionată în fond să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională; consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. S-a reţinut în paragraful 33 că "deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele deciziei de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării deciziei, în condiţiile prevăzute de lege. (...) În aceste condiţii, (...) Curtea reţine că o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică".

În Decizia nr. 126/03.03.3016 Curtea Constituţională a decis că în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. De asemenea, Curtea Constituţională a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În schimb, Curtea Constituţională a reţinut, în aceeaşi decizie, că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea a reţinut că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât, s-a constatat că incidenţa deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive.

Înalta Curte, analizând actele aflate la dosar, în raport de considerentele Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016 a Curţii Constituţionale prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, constată că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect.

În această ordine de idei, Înalta Curte, în considerarea motivării Deciziei nr. 126/2016 a Curţii Constituţionale, constată este îndeplinită şi condiţia "existenţei unei excepţii de neconstituţionalitate ridicată în acea cauză", chiar dacă soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost una de respingere a sesizării Curţii Constituţionale formulată de petenta A., respectiv excepţia neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din C. proc. pen., în Dosarul penal nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj, soluţionat definitiv la data de 22.05.2019, anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale.

În continuare, verificând condiţiile necesare pentru a fi incidente dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. prin raportare la art. 459 alin. (3) lit. c) şi art. 453 alin. (4) teza finală din C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, având în vedere faptul că hotărârea de condamnare s-a bazat pe întregul material probator şi nu doar pe informaţiile obţinute ca urmare a punerii în executare a mandatului de siguranţă naţională nr. x/05.02.2016, astfel cum susţine revizuenta, vinovăţia acesteia nefiind stabilită exclusiv în baza interceptărilor şi înregistrărilor telefonice şi în mediul ambiental efectuate în baza acestui mandat de siguranţă naţională, ci prin valorificarea întregului material probator administrat în cauza în care aceasta a fost condamnată, aşa cum rezultă din considerentele Sentinţei penale nr. 45 din 23 martie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, precum şi din considerentele Deciziei nr. 183 din 22 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, caracterul determinant sau nu al dispoziţiei legale declarate neconstituţionale într-o anumită cauză trebuie verificat în prima etapă a revizuirii (a admisibilităţii în principiu), aspect subliniat şi în considerentele Deciziei nr. 1106/22.09.2010 a Curţii Constituţionale,

Prin Deciziile nr. 1470/2011 şi nr. 365/2014, Curtea Constituţională a subliniat importanţa respectării ordinii şi stabilităţii juridice, respectiv:

"rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat."

Având în vedere faptul că prin calea de atac extraordinară a revizuirii se poate aduce atingere autorităţii de lucru judecat - aşadar, stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive care este menită a da încredere în activitatea justiţiei -, cazurile şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt strict reglementate de legiuitor, în limite constituţionale, în vederea restabilirii ordinii de drept - aspect subliniat prin Deciziile nr. 126/2016 şi nr. 463/2020 ale Curţii Constituţionale. Aceste aspecte sunt surprinse şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la art. 6 din Convenţie, dreptul de acces la o instanţă - ca parte esenţială a dreptului la un proces echitabil - având două trăsături fundamentale: să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.

Concluzionând, Înalta Curte, contrar criticilor formulate de revizuentă, constată că dispoziţiile legale declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 55/2020 a Curţii Constituţionale nu au avut o înrâurire decisivă asupra hotărârilor pronunţate în cauza penală nr. 1448/33/2016 a Curţii de Apel Cluj în care a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 45 din 23 martie 2018 definitivă prin Decizia nr. 183 din 22 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât să aducă atingere legalităţii şi temeiniciei acestora, iar potrivit revizuirii dreptul de reformare se foloseşte exclusiv pentru a corecta erorile de fapt/de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei.

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte, constatând că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse cumulativ de art. 459 din C. proc. pen., apreciază că, în mod corect, instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentă.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenta A. împotriva Sentinţei penale nr. 62 din 31 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga revizuenta la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuenta A. împotriva Sentinţei penale nr. 62 din 31 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, în Dosarul nr. x/2021.

Obligă apelanta-revizuentă A. la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 iunie 2021.

GGC - CT