Abuse in office and intellectual forgery by public officials: sufficiency of secondary legislation to define core duties under the "violation of law" requirement

Deliberând asupra recursurilor în casaţie declarate de inculpaţii A., B. şi C.;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 22/PI/2017 din 9 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., primar al mun. Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., a fost achitat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 289 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii luare de mită, la o pedeapsă de 3 ani de închisoare.

În temeiul art. 67 din C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa funcţia de primar şi orice altă funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni de închisoare.

În temeiul art. 67 din C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa orice funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 5 din C. pen. la o pedeapsă de 1 an şi 8 luni de închisoare.

În temeiul art. 67 din C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa orice funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. a fost interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, la o pedeapsă de 1 an şi 2 luni de închisoare.

În baza art. 321 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual, în formă continuată (trei acte materiale), la o pedeapsă de 1 an şi 2 luni de închisoare.

În baza art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia de primar, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, la o pedeapsă de 2 ani de închisoare.

În baza art. 342 alin. (2) din C. pen. cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinerea fără drept a unei arme neletale din categoria celor supuse autorizării, la o pedeapsă de 3 luni de închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. h) din C. pen. (cu referire la dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 342 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 a fost condamnat acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de deţinerea fără drept a muniţiilor, la o pedeapsă de 8 luni de închisoare.

În temeiul art. 67 alin. (1) din C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut de art. 66 alin. (1) lit. h) din C. pen. (cu referire la dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 97 alin. (1) din C. pen. s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 2 ani şi 1 lună de închisoare aplicate inculpatului prin Sentinţa penală nr. 327 din 7 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificată şi definitivă prin Decizia penală nr. 131 din 3 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 2 ani şi 1 lună de închisoare în pedepsele componente de:

- 1 an şi 10 luni de închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) din C. pen. pe o durată de 1 an pentru infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din C. pen.

- 9 luni de închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 322 din C. pen.

- sporul de 3 luni de închisoare, care a fost înlăturat.

În baza art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen. s-au contopit pedepsele aplicate în cauză cu pedepsele de mai sus, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani de închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 4 ani de închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 7 ani de închisoare, în regim privativ de libertate.

În baza art. 45 din C. pen. s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi h) din C. pen. cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 din C. pen. şi în temeiul art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceloraşi drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 404 alin. (4) lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 72 din C. pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului A. durata reţinerii, arestării preventive şi arestului la domiciliu din data de 15 decembrie 2014 până la data de 16 iunie 2015 inclusiv.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. a fost condamnată inculpata B., funcţionar public în cadrul Biroului Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, la o pedeapsă de 2 ani şi 8 luni de închisoare.

În temeiul art. 67 din C. pen. s-a interzis inculpatei exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa funcţia orice funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatei exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligată inculpata ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus condamnatei să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. s-a impus condamnatei, pe parcursul termenului de supraveghere, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Beiuş sau în cadrul Primăriei Oraşului Ştei pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) din C. pen. s-a atras atenţia inculpatei asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. a fost condamnat inculpatul C., funcţionar public în cadrul Biroului Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, la o pedeapsă de 2 ani şi 8 luni de închisoare.

În temeiul art. 67 din C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul dreptului prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. g) din C. pen. (cu referire la dreptul de a ocupa funcţia orice funcţie publică) cu titlu de pedeapsă complementară pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 din C. pen.

În temeiul art. 65 din C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul aceluiaşi drept cu titlu de pedeapsă accesorie.

În baza art. 91 din C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispoziţiilor art. 92 din C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) din C. pen. a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Bihor, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) din C. pen. s-a impus condamnatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) din C. pen. s-a impus condamnatului, pe parcursul termenului de supraveghere, obligaţia de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei Municipiului Beiuş sau în cadrul Primăriei Oraşului Ştei pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În temeiul art. 404 alin. (2) din C. proc. pen. şi art. 91 alin. (4) din C. pen. s-a atras atenţia inculpatului asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenului de supraveghere.

În baza art. 397 din C. proc. pen., s-a respins ca nefondată acţiunea civilă a părţii civile Consiliul Local al Municipal Beiuş faţă de inculpaţii A., B. şi C., constatând că partea responsabilă civilmente Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea a achitat în întregime prejudiciul în cuantum de 260.290 RON.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. s-a ridicat măsura sechestrului asigurător dispusă asupra bunurilor aparţinând, printre alţii, inculpaţilor A., B. şi C. în vederea reparării pagubei, constatând că partea responsabilă civilmente Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică Oradea a achitat în întregime prejudiciul.

În temeiul art. 404 din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (3) din C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea totală a următoarelor înscrisuri false:

- "Certificat de urbanism nr. x/13.06.2014" eliberat de Primăria mun. Beiuş pentru S.C. D. S.R.L.;

- "Nota de constatare nr. x/10.06.2014", în baza căreia s-a emis Certificatul de urbanism nr. x/13.06.2014;

- "Certificat de urbanism nr. x/10.09.2014", eliberat de Primăria mun. Beiuş pentru S.C. D. S.R.L.;

- "Certificat de urbanism nr. x/29.09.2014", eliberat de Primăria mun. Beiuş pentru S.C. D. S.R.L.;

- "Certificat de urbanism nr. x/27.11.2014", eliberat de Primăria mun. Beiuş pentru S.C. D. S.R.L.;

- "Declaraţia pe proprie răspundere nr. x/07.11.2014", care a stat la baza emiterii Avizului nr. x/19.11.2014 al Direcţiei Judeţene pentru Cultură Bihor.

În temeiul art. 404 din C. proc. pen. raportat la art. 112 alin. (1) lit. f) din C. pen., s-a dispus confiscarea specială în favoarea statului de la inculpatul A.:

- a armei cu aer comprimat, neletală din categoria celor supuse autorizării, fabricaţie China, fără serie de identificare, calibru 4,5 mm, aflată în stare de funcţionare,

- a următoarelor cantităţi şi categorii de muniţie: 412 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 12, 133 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 20, 25 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 16, 8 cartuşe cu glonţ calibru 308Win şi 291 proiectile calibru 4,5 mm, toate aflate în stare de funcţionare.

Prin Decizia penală nr. 338/A din 14 decembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul Teritorial Oradea, şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 22/PI/2017 din 9 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/2015.

A fost desfiinţată, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând:

1. A fost descontopită pedeapsa rezultantă de 7 ani de închisoare aplicată inculpatului A. în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., cu referire la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 38 - art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., au fost contopite pedepsele principale aplicate în prezenta cauză, de 2 ani şi 6 luni de închisoare, 1 an şi 8 luni de închisoare, 1 an şi 2 luni de închisoare, 1 an şi 2 luni de închisoare, 2 ani de închisoare, 3 luni de închisoare şi 8 luni de închisoare, cu pedepsele de 1 an şi 10 luni de închisoare şi 9 luni de închisoare, aplicate prin Sentinţa penală nr. 327 din 7 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia penală nr. 131 din 3 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani şi 6 luni de închisoare, la care s-a adăugat sporul de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 3 ani şi 2 luni de închisoare, în final pedeapsa rezultantă fiind de 5 ani şi 8 luni de închisoare.

În baza art. 45 din C. pen., a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi h) din C. pen. pe o perioadă de 2 ani, calculată potrivit art. 68 din C. pen., şi, în temeiul art. 65 din C. pen., a interzis inculpatului exerciţiul aceloraşi drepturi cu titlu de pedeapsă accesorie.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.

Au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de partea civilă Consiliul Local al Municipiului Beiuş, de inculpaţii B., C., şi alţii, împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au formulat cereri de recurs în casaţie, inculpaţii A., B. şi C., întemeiate pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În motivarea căii de atac declarate, inculpatul A. a susţinut, în esenţă, că infracţiunile de abuz în serviciu cu obţinerea unui folos necuvenit pentru altul (2 infracţiuni), fals intelectual (2 infracţiuni în formă continuată - 3 acte materiale), efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia de primar în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, deţinere fără drept a unei arme neletale din categoria celor supuse autorizării şi deţinere fără drept a muniţiilor, pentru care a fost condamnat definitiv, nu întrunesc elementele de tipicitate obiectivă prevăzute în norma de incriminare.

Cu privire la cele două fapte de abuz în serviciu cu obţinerea unui folos pentru altul, cu referire la "neimpozitarea în perioada 2011 - 2014 a clădirilor aflate în proprietatea bisericii greco-catolice" şi cea de a doua cu referire la actul "de a permite magazinului de comercializare a peştelui proprietatea Episcopiei să funcţioneze în perioada 2012 - 2014 fără autorizaţia eliberată de Primăria Beiuş, cauzând o pagubă de 330 RON, a menţionat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate sub aspectul laturii obiective, deoarece interpretarea instanţelor nu corespunde exigenţelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 privind existenţa încălcării legislaţiei primare, motivat de faptul că condamnarea sa a fost dispusă fie prin invocarea unor dispoziţii legale cuprinse în legislaţia secundară, fie prin invocarea unor acte normative care nu reglementează atribuţiile primarului în ceea ce priveşte impozitarea şi impunerea din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea bisericii greco-catolice, cu referire la art. 36 alin. (2) lit.

a) din Legea nr. 2015/2001 (atribuţiile Consiliului Local), art. 61 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 215/2001 (care au un caracter general şi nu pot fi particularizate la o încălcare concretă a legii în legătură cu omisiunea reţinută), art. 291 din C. fisc. (care se referă la o responsabilitate generală, particularizată pe stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor, taxelor locale, amenzilor şi penalizărilor aferente, fără a se putea stabilii în mod concret o responsabilitate a inculpatului, în calitate de primar, în legătură cu ceea ce a constituit fondul acuzaţiei), art. 254 alin. (5) din C. fisc. (care se referă la conduita contribuabilului şi nu a cea a primarului), art. 294 alin. (2) lit. a) şi b) din C. fisc. (prevederi ce individualizează contravenţiile şi care nu pot fi asociate cu o conduită a primarului în legătură cu omisiunea reţinută), art. 7 alin. (2) din C. proc. fisc. (ceea ce priveşte existenţa unui contribuabil înregistrat fiscal a cărui situaţie fiscală poate fi examinată şi din oficiu; or, pe de o parte, Episcopia greco-catolică nu a fost înregistrată fiscal, iar pe de altă parte, calitatea de primar nu se identifică cu cea de organ fiscal), art. 49 lit. a), art. 56 alin. (1), art. 64, art. 65 alin. (2), art. 67, art. 94 alin. (1), art. 99 alin. (1), art. 105 alin. (6) şi (7) din C. proc. fisc. (care presupun existenţa unui contribuabil înregistrat fiscal, atribuţia de serviciu aparţinând organului fiscal şi nu primarului, situaţii neaplicabile cauzei).

A concluzionat în sensul că nu pot fi identificate în mod concret atribuţiile sale de serviciu în calitate de primar al municipiului Beiuş, care să îndeplinească exigenţele deciziei Curţii Constituţionale antereferite, respectiv să fie expres prevăzute în legislaţia primară, să fi fost încălcate de acesta şi să fi avut ca rezultat omisiunea identificării, înregistrării şi impozitării din oficiu a imobilelor proprietatea Bisericii greco-catolice, supuse impozitării. Şi în ceea ce priveşte cea de a doua infracţiune de abuz în serviciu cu obţinerea unui folos pentru altul, s-au invocat texte de lege care nu reglementează atribuţii concrete ale primarului cu referire la art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. g) din Legea nr. 215/2001, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 99/2001, suma imputată de care a fost privat bugetul local, de 330 RON, înscriindu-se în zona derizoriului.

Referitor la prima infracţiune de fals intelectual pentru care a fost condamnat cu privire la faptul că şi-a însuşit prin semnătură constatările necorespunzătoare adevărului cuprinse în Nota de constatare nr. x din 10.06.2014, întocmită şi semnată de către inculpatul E., pe de-o parte, a arătat nu are aptitudinea de a produce consecinţe juridice, deoarece un astfel de act de constatare nu este necesar şi nu este cerut de legislaţia în vigoare în procesul de autorizare, iar, pe de altă parte, semnarea ulterioară consumării infracţiunii săvârşite de inculpatul E., a procesului-verbal de către recurent, nu realizează elementul material al infracţiunii de fals intelectual. Faţă de aceste considerente, a apreciat că nu se realizează tipicitatea obiectivă a primei infracţiuni de fals intelectual, atât sub aspectul subiectului activ al infracţiunii, cât şi sub aspectul elementului material al laturii obiective, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte a doua infracţiune de fals intelectual reţinută în sarcina sa, cu referire la întocmirea şi semnarea certificatelor de urbanism nr. x/10.09.2014, nr. y/29.09.2014 şi nr. x/27.11.2014, considerate false atât ca urmare a faptului că s-a făcut referire în cuprinsul lor la date din nota de constatare care conţinea menţiuni nereale, cât ca urmare a omisiunii de a se solicita toate avizele cerute de lege, a apreciat că faptele descrise de instanţa de fond şi instanţa de apel nu realizează tipicitatea obiectivă a acestei infracţiuni sub aspectul subiectului activ al infracţiunii şi al elementului material al laturii obiective a infracţiunii.

A considerat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate sub aspectul laturii obiective nici ale infracţiunii de efectuare de operaţiuni financiare ca acte de comerţ incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea de primar în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, nepunându-se în pericol buna desfăşurare a activităţilor de serviciu de către primarul municipiului Beiuş, în condiţiile în care faptele de comerţ reţinute se referă la o societate comercială, S.C. D. S.R.L. Beiuş, având ca asociat şi administrator pe mama inculpatului A., F., al cărui obiect principal de activitate l-a constituit comercializarea articolelor şi produselor de pescuit sportiv, fapte de comerţ care nu au avut aptitudinea de a afecta activităţile de serviciu ale inculpatului.

Cu referire la infracţiunea de deţinere fără drept a unei arme neletale, a apreciat că fapta deţinerii armei cu aer comprimat, neletale, identificate în decizie, nu îndeplineşte tipicitatea obiectivă a infracţiunii, neexistând posibilitatea, în mod obiectiv, în lipsa unei expertizări a armei, de a se cunoaşte dacă arma este supusă autorizării, context în care fapta nu este prevăzută de legea penală.

De asemenea, nu este îndeplinită condiţia specială a deţinerii fără drept în cazul infracţiunii de deţinere fără drept a muniţiilor, în condiţiile în care deţinerea muniţiei neletale constând în 291 proiectile calibru 4,5 mm nu este prevăzută de legea penală, iar cele 412 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 12 au fost deţinute legal, fiind aferente celor 2 arme de vânătoare vândute, împrejurare faţă de care a apreciat că fapta nu îndeplineşte tipicitatea obiectivă a infracţiunii, nefiind prevăzută de legea penală.

Recurenta-inculpată B. a arătat că se afla în imposibilitate obiectivă de a constata şi sancţiona săvârşirea unei contravenţii în lipsa unei împuterniciri exprese din partea primarului A., căruia de altfel după învestirea sa în funcţie, în iunie 2008, i-a adus la cunoştinţă, în mai multe rânduri, problemele cu care se confrunta în aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la impozitarea şi impunerea clădirilor aflate în proprietatea Bisericii greco-catolice din Municipiul Beiuş. I-a spus primarului că pasul următor trebuie să fie efectuarea inspecţiei fiscale, deoarece reprezentanţii bisericii nu au dat curs solicitărilor de declarare a clădirilor aflate în proprietatea acesteia. Primarul i-a transmis să insiste, fără a emite dispoziţie de efectuare a inspecţiei fiscale. Astfel, în lipsa unei împuterniciri exprese, nu avea cum să constate şi să aplice sancţiuni pentru o presupusă contravenţie (în atare situaţie, fişa postului în care era prevăzută atribuţia de constatare a contravenţiei nu are relevanţă în lipsa unei împuterniciri exprese şi scrise a primarului), neputându-se deplasa decât cu delegare şi împuternicire (ulterior condamnării sale întreaga organizare a Biroului impozite şi taxe din cadrul Primăriei Beiuş fiind reformată).

Recurentul-inculpat C. a susţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, neîntrunind elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu.

Aceasta a fost dezincriminară ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016, care elimina din sfera de conduită a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu acele activităţi comisive sau omisive care nu sunt descrise în mod clar printr-o normă prevăzută de legislaţia primară. Or, în realitate, dispoziţiile şi atribuţiile a căror încălcare i se impută nu sunt reglementate în legislaţia primară.

Mai mult, nu putea demara o inspecţie fiscală în lipsa unui act emis de primar, în caz contrar fiind pasibil de a răspunde sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, iar fapta care i se impută nu a creat un prejudiciu, deoarece nu a intervenit prescripţia fiscală, astfel că bugetul localităţii Beiuş nu a pierdut niciun leu din creanţa ce exista în baza C. fisc. faţă de Episcopia greco-catolică. În plus, prejudiciul a fost recuperat.

Prin încheierea din data de 19 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpaţii A., B. şi C.

Examinând, pe fond, recursul în casaţie declarat de inculpaţii A., B. şi C., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Realizându-se în cadrul strict reglementat de lege, analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În speţă, inculpaţii A., B. şi C. au invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În motivarea căilor de atac declarate, toţi recurenţii-inculpaţi au susţinut că faptele pentru care au fost condamnaţi nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu şi obţinerea unui folos necuvenit pentru altul, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen. În plus, inculpatul A. a apreciat că nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracţiunilor de fals intelectual, prevăzută de art. 321 alin. (1) din C. pen., de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia de primar, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, de deţinerea fără drept a unei arme neletale din categoria celor supuse autorizării, prevăzută de art. 342 alin. (2) din C. pen. şi de deţinerea fără drept a muniţiilor, prevăzută de art. 342 alin. (1) din C. pen.

Conform art. 297 alin. (1) din C. pen., infracţiunea de abuz în serviciu constă în "fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice".

Art. 132 din Legea nr. 78/2000 reglementează o formă agravată a infracţiunii de abuz în serviciu în situaţia obţinerii unui un folos necuvenit pentru sine ori pentru altul ("În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime").

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 517/8.07.2016, s-a constatat că "dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii"", s-a realizat o reconfigurare a laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu sub aspectul elementului material, prin restrângerea sferei de incidenţă, astfel că, în măsura în care fapta săvârşită nu respectă tiparul stabilit de norma de incriminare în interpretarea dată, decizia menţionată are caracterul unei legi de dezincriminare cu consecinţele ce decurg din reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 4 din C. pen.

Ulterior, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în M. Of. nr. 504/30.06.2017, a constatat că dispoziţiile art. 248 din C. pen. din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma "îndeplineşte în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înţelege "îndeplineşte prin încălcarea legii", şi a reţinut că "[...] urmare a deciziei pronunţate, dispoziţiile art. 246 din C. pen. din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din C. pen. au rămas în vigoare şi continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale".

Inculpaţii au susţinut, în esenţă, că faptele pentru care au fost condamnaţi nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu întrucât, pe de o parte, atribuţiile de serviciu la care se face referire în decizia instanţei de apel nu sunt prevăzute în legislaţia primară, iar, pe de altă parte, fie nu aveau atribuţiile reţinute prin decizia recurată, fie îndeplinirea acestora era condiţionată de dispoziţia şefului unităţii şi de delegarea în scris a efectuării controlului şi a inspecţiei fiscale.

Înalta Curte reţine că inculpaţii A., primar al mun. Beiuş, B., angajat al Biroului de Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş, cu atribuţii pe linia impunerii persoanelor juridice, iar din data de 11.09.2013 coordonator al biroului în cauză, şi C., angajat al Biroului de Impozite şi Taxe din cadrul Primăriei mun. Beiuş, cu atribuţii pe linia impunerii persoanelor juridice, au fost condamnaţi pentru că, în perioada 2009 - 2014, nu şi-au îndeplinit, conform legii, atribuţiile de serviciu referitoare la impozitarea şi impunerea din oficiu a clădirilor aflate în proprietatea Bisericii Greco-catolice pe raza mun. Beiuş, cauzând o pagubă Primăriei mun. Beiuş de 260.290 RON şi obţinând un folos necuvenit pentru biserica Greco-catolică.

Pentru reţinerea comiterii infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpaţi, instanţa de apel a făcut trimitere la încălcarea următoarelor dispoziţii legale în vigoare în perioada de referinţă:

- art. 7 alin. (2) din C. proc. fisc. :

"Rolul activ" - Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz.

- art. 49 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. :

"Mijloace de probă" - Pentru determinarea stării de fapt fiscale, organul fiscal, în condiţiile legii, administrează mijloace de probă, putând proceda la solicitarea informaţiilor, de orice fel, din partea contribuabililor şi a altor persoane.

- art. 56 alin. (1) din C. proc. fisc. :

"Prezentarea de înscrisuri" - În vederea stabilirii stării de fapt fiscale, contribuabilul are obligaţia să pună la dispoziţie organului fiscal registre, evidenţe, documente de afaceri şi orice alte înscrisuri. În acelaşi scop, organul fiscal are dreptul să solicite înscrisuri şi altor persoane cu care contribuabilul are sau a avut raporturi economice sau juridice.

- art. 64 din C. proc. fisc. :

"Forţa probantă a documentelor justificative şi evidenţelor contabile" - Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere.

- art. 65 alin. (2) din C. proc. fisc. :

"Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale" - Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.

- art. 67 din C. proc. fisc. :

"Estimarea bazei de impunere" - Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situaţiei de fapt fiscale. În situaţia în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptăţite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere preţul de piaţă al tranzacţiei sau bunului impozabil, astfel cum este definit de C. fisc.

- art. 94 alin. (1) din C. proc. fisc. :

"Obiectul şi funcţiile inspecţiei fiscale" - Inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificare sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora.

- art. 99 alin. (1) din C. proc. fisc. :

"Competenţa" - Inspecţia fiscală se exercită exclusiv, nemijlocit şi neîngrădit prin A.N.A.F. ori, după caz, de compartimentelor de specialitate ale autorităţilor administraţiei publice locale (...).

- art. 105 alin. (6) şi (7) din C. proc. fisc. :

"Reguli privind inspecţia fiscală" - Activitatea de inspecţie fiscală se organizează şi se desfăşoară pe baza unor programe anuale, trimestriale şi lunare aprobate în condiţiile stabilite prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., respectiv prin acte ale autorităţilor administraţiei publice locale, după caz. La începerea inspecţiei fiscale, inspectorul este obligat să prezinte contribuabilului legitimaţia de inspecţie şi ordinul de serviciu semnat de conducătorul organului de control;

- art. 291 din C. fisc. : "Controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale" - Autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a amenzilor şi penalizărilor aferente.

Totodată, inculpatul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu întrucât, în perioada 2012 - 2014, a permis ca magazinul de comercializare a peştelui aparţinând Episcopiei Greco-catolice Oradea să funcţioneze fără autorizaţie emisă în condiţiile legii, având drept consecinţă neplata sumei totale de 330 RON, reprezentând contravaloarea taxei pentru eliberarea autorizaţiei (în anul 2012) şi a vizei anuale (în anul 2013), sume care constituie venituri ale municipiului Beiuş, corelativ cu obţinerea unui folos necuvenit de către Episcopie, care a înregistrat venituri din desfăşurarea unei activităţi neautorizate în condiţiile legii.

Pentru reţinerea comiterii infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpat, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile din legislaţia primară ce reglementează atribuţiile de serviciu ale primarului în legătură cu emiterea avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor date prin competenţa sa prin lege sau alte acte normative (art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. g) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, coroborate cu cele ale art. 5 alin. (1) şi art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă), potrivit cărora orice exerciţiu comercial se desfăşoară numai de către comercianţi autorizaţi în condiţiile legii, iar exercitarea activităţii de comercializare în zone publice este supusă acordului autorităţilor administraţiei publice locale.

În raport de aceste date factuale, sub un prim aspect, Înalta Curte reiterează că verificarea conformităţii hotărârii cu regulile de drept în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu presupune o schimbare a situaţiei de fapt reţinute în apel şi constată că stabilirea atribuţiilor de serviciu şi încălcarea acestora de către inculpaţi au fost definitiv stabilite de către instanţa de apel. Astfel, apărările inculpaţilor în sensul că nu aveau atribuţiile de serviciu reţinute prin Decizia penală nr. 338/A din 14 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sau că îndeplinirea acestora era condiţionată de elemente exterioare voinţei acestora, cum ar fi dispoziţia şefului unităţii sau de emiterea în scris a unei delegaţii, nu pot fi analizate de instanţa de recurs în casaţie. Sub al doilea aspect, în raport de argumentele inculpaţilor A., B. şi C. aduse în susţinerea lipsei elementelor de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu, Înalta Curte notează că obligaţiile şi îndatoririle principale ce revin funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice sunt prevăzute în legislaţia primară. Detalierea şi concretizarea atribuţiilor de serviciu prevăzute în legislaţia primară se realizează prin legislaţia secundară (hotărâri de Guvern, ordine de ministru, norme de aplicare), respectiv acte normative interne (ordine de serviciu, regulamente, dispoziţii, fişa postului).

Astfel, varietatea şi complexitatea aspectelor normative impuse autorităţilor şi instituţiilor publice de către autorităţile legiuitoare şi, corelativ, prevederea obligaţiilor şi îndatoririlor principale ce revin funcţionarilor publici, fac imposibilă, din punct de vedere obiectiv, integrarea modalităţilor de realizare a acestora în legislaţia primară, cu consecinţa necesităţii detalierii, concretizării şi explicării obligaţiilor, sarcinilor de serviciu şi profesionale prevăzute în legislaţia primară, ulterior, prin legislaţia secundară, în final, rezultând un mecanism legal complex, de natură a satisface imperativul clarităţii şi previzibilităţii normei de drept din legislaţia primară.

Pe cale de consecinţă, derivă necesitatea ca, pe lângă actele normative specifice legislaţiei primare, să fie necesară şi trimiterea la actele normative aparţinând legislaţiei secundare, aceasta din urmă având menirea de a clarifica, a explica şi detalia norma din legislaţia primară, evident cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative (ICCJ, secţia penală, Decizia nr. 109/RC din 20.03.2020).

Înalta Curte îşi însuşeşte în totalitate argumentele instanţei de apel, care a dezvoltat pe larg motivele pentru care Decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016 nu este incidentă în speţă şi a indicat punctual dispoziţiile normative prevăzute de legislaţia primară specifice profesiilor inculpaţilor, a căror încălcare a dus la condamnarea acestora. Împrejurarea că în dezvoltarea atribuţiilor inculpaţilor stabilite prin legislaţia fiscală reţinută a fi încălcată a făcut trimitere şi la Regulamentul intern de organizare, funcţionare, instruire şi perfecţionare, precum şi de conduită al aparatului de specialitate al primarului municipiului Beiuş sau la fişele de post nu este de natură să conducă la concluzia că soluţia de condamnare a inculpaţilor A., C.

şi B. pentru infracţiunile de abuz în serviciu s-a întemeiat pe constatarea încălcării unor dispoziţii din legislaţia secundară. Astfel, în considerentele sentinţei şi deciziei de condamnare, s-a reţinut că inculpaţii A., C. şi B. nu şi-au îndeplinit obligaţiile stabilite prin legislaţia fiscală indicată anterior, neefectuând niciun demers legal apt pentru intrarea în legalitate a Episcopiei Greco-Catolice, în sensul declarării imobilelor deţinute în localitatea Beiuş şi achitării impozitelor aferente, în condiţiile prevăzute de C. fisc.

Detalierea, în cuprinsul deciziei recurate, a obligaţiilor care îi reveneau Episcopiei Greco-Catolice în calitate de contribuabil, cu referire la textele legale din care acestea decurgeau, s-a realizat doar pentru sublinierea direcţiilor de acţiune ce rezultau din responsabilităţile legale ale inculpaţilor cu referire la stabilirea şi colectarea taxelor locale, precum şi la controlul contribuabililor. Astfel, din dispoziţiile C. fisc. şi ale C. proc. fisc. rezultă că obligaţiei contribuabilului de a declara imobilele şi de a plăti taxele şi impozitele aferente îi revine o obligaţie corelativă a organului fiscal de a verifica îndeplinirea acestora şi, în caz de neconformare, de luare a măsurilor legale apte să determine intrarea în legalitate a contribuabilului.

Însă atât inculpatul A., primarul oraşului Beiuş, cât şi inculpaţii C. şi B., ambii angajaţi ai Biroului de Impozite şi Taxe din Primăria mun. Beiuş, cu atribuţii pe linia impunerii persoanelor juridice, deşi cunoşteau situaţia juridică a imobilelor, nu au întreprins niciun demers legal apt să conducă la intrarea în legalitate a Episcopiei Greco-Catolice.

Aceste argumente îşi menţin valabilitatea şi în ceea ce priveşte faptele inculpatului A. reţinute în legătură cu magazinul de comercializare a peştelui aparţinând Episcopiei Greco-catolice Oradea. Astfel, instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile din legislaţia primară ce reglementează atribuţiile de serviciu ale primarului în legătură cu emiterea avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor date prin competenţa sa prin lege sau alte acte normative (art. 63 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) lit. g) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, coroborate cu cele ale art. 5 alin. (1) şi art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă), potrivit cărora orice exerciţiu comercial se desfăşoară numai de către comercianţi autorizaţi în condiţiile legii, iar exercitarea activităţii de comercializare în zone publice este supusă acordului autorităţilor administraţiei publice locale.

Or, în speţă, s-a reţinut că, "desfăşurarea unui exerciţiu comercial, în înţelesul legii, cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) este imputabilă în mod normal comerciantului care nu a făcut demersurile necesare autorizării, însă în speţă însuşi primarul, în persoana inculpatului A., a încălcat legea, permiţând cu bună ştiinţă acest lucru, în condiţiile în care a cunoscut de la bun început că demersurile făcute de reprezentanţii Episcopiei, în sensul obţinerii autorizaţiei de funcţionare, nu au fost finalizate prin emiterea acesteia, atribuţie care îi aparţinea în exclusivitate".

În ceea ce priveşte infracţiunile de fals intelectual, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru că, în calitate de primar al mun. Beiuş, a certificat prin semnătură constatările inculpatului E. din Nota de constatare nr. x/10.06.2014, cunoscând că această notă atestă fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului în legătură cu stadiul fizic al imobilului în cauză şi realitatea verificărilor din teren, cunoscând că la data întocmirii notei de constatare lucrările de reabilitare la imobilul în cauză fuseseră deja demarate la solicitarea sa, fiind vorba de lucrări de demolare totală a acoperişului, menţiunile cuprinse în nota de constatare fiind necesare pentru fundamentarea eliberării unei autorizaţii de construire în regim de urgenţă, necesară societăţii S.C. D. S.R.L. pe care inculpatul o administra în fapt şi pentru că a certificat prin semnătură constatările inculpatului E. din Certificatele de urbanism nr. x/10.09.2014, nr. y/29.09.2014 şi nr. x/27.11.2014, cunoscând că acestea atestau fapte şi împrejurări necorespunzătoare adevărului în ceea ce priveşte stadiul fizic al imobilului în cauză şi constatările şi verificările în teren, fiind omisă cu ştiinţă solicitarea de avize/acorduri prevăzute de legislaţia specifică, cunoscând că la imobilul în cauză fuseseră executate, la cererea sa, lucrări de demolare şi reabilitare.

Inculpatul susţine că faptele descrise mai sus nu sunt tipice infracţiunii de fals intelectual întrucât persoana care contrasemnează un act nu are calitatea de subiect activ al infracţiunii, deoarece nu contribuie la stabilirea conţinutului acestuia, ci realizează doar un control de legalitate. Totodată, a apreciat că nu este îndeplinită nici condiţia esenţială ca falsificarea înscrisului să fie de natură a produce consecinţe juridice, întrucât acesta nu este cerut de legislaţia în vigoare în procesul de autorizare şi nici elementul material, faţă de împrejurarea că în certificatele de urbanism nr. x/10.09.2014, nr. y/29.09.2014 şi nr. x/27.11.2014 s-a inserat Nota de constatare nr. x/10.06.2014 cu privire la care s-a reţinut, cu titlu definitiv, că ar cuprinde date necorespunzătoare adevărului.

Înalta Curte, constată că art. 321 alin. (1) din C. pen. defineşte falsul intelectual ca fiind "falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări."

Aşa cum rezultă din conţinutul legal al normei de incriminare, subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual este calificat şi poate fi numai un funcţionar public care săvârşeşte fapta în exercitarea atribuţiilor de serviciu. În doctrină s-a reţinut că, "în ipoteza în care întocmirea înscrisului oficial intră în competenţa unui colectiv, adică a mai multor funcţionari publici, iar aceştia hotărăsc şi îl falsifică cu prilejul întocmirii, se va reţine infracţiunea de fals intelectual săvârşită în coautorat."

Prin întocmirea unui înscris se înţelege nu numai operaţiunea materială de redactare a acestuia, ci şi confirmarea datelor din cuprinsul acestuia, prin semnătură şi, dacă este cazul, aplicarea sigiliului sau a ştampilei, condiţii necesare pentru a considera înscrisul perfectat. De altfel, contrar opiniei inculpatului A., momentul confirmării conţinutului înscrisului prin semnătură este şi momentul când se produce urmarea imediată şi când infracţiunea se consumă, în lipsa acestor elemente fapta putând constitui doar o simplă tentativă la infracţiunea de fals intelectual. De aceea, semnătura inculpatul A. constituia o condiţie esenţială pentru perfectarea actelor în care s-a constatat că au fost atestate menţiuni nereale cu privire la imobilul ce făcea obiectul acestora sau s-a omis inserarea datelor referitoare la lipsa avizului ISC sau al Direcţiei Generale de Cultură, context în care susţinerile acestuia că nu ar avea atribuţii în întocmirea acestora şi că nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte elementul material al infracţiunii, instanţa de apel a reţinut că inculpatul A., a semnat certificatele de urbanism nr. x/10.09.2014, nr. y/29.09.2014 şi nr. x/27.11.2014 însuşindu-şi prin semnătură "atât menţiunile necorespunzătoare adevărului referitoare la stadiul fizic al imobilului, deşi cunoşteau că lucrările fuseseră începute încă din luna mai 2014, cât şi omisiunea solicitării avizelor cerute de legislaţia în vigoare, în lipsa cărora nu putea fi emisă autorizaţia de construire".

Or, situaţia de fapt descrisă mai sus realizează elementul material al infracţiunii de fals intelectual atât în modalitatea atestării unor fapte necorespunzătoare adevărului (privind stadiul fizic al imobilului), cât şi a omisiunii de inserare a unor date sau împrejurări ce ar fi trebuit constatate (datele referitoare la lipsa avizului ISC sau al Direcţiei Generale de Cultură).

În ceea ce priveşte apărările inculpatului privind lipsa consecinţelor juridice ale activităţii de falsificare, Înalta Curte constată, pe de o parte, că o astfel de condiţie nu este cerută de norma de incriminare, iar, pe de altă parte, că sunt nefondate.

Astfel, menţiunile din certificatul de urbanism au efecte în privinţa emiterii autorizaţiei de construire, iar atestarea în cuprinsul celor trei certificate a unor împrejurări necorespunzătoare adevărului cu referire la situaţia reală în care se găsea imobilul la data emiterii lor a avut efecte inclusiv în ce priveşte eventuala răspundere penală sau contravenţională a persoanelor implicate în executarea lucrărilor la imobilul respectiv în lipsa autorizaţiei de construire şi fără avizul emis de Direcţia pentru Cultură Bihor.

Referitor la infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea de primar, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte constată că inculpatul A. a fost condamnat pentru că, în perioada 2011 - 2014, a reprezentat în fapt S.C. D. S.R.L. Beiuş, respectiv a negociat în numele firmei, a încheiat şi semnat contracte, a achiziţionat marfă, a achitat sume de bani aferente, a facturat serviciile prestate şi a retras sume de bani din conturile bancare ale societăţii, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite, aceste activităţi şi operaţiuni financiare realizate ca acte de comerţ fiind specifice funcţiei de administrator de fapt al unei societăţi comerciale, incompatibilă cu funcţia de primar.

Inculpatul a susţinut că fapta anterior descrisă nu realizează urmarea imediată a infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu referire la art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, întrucât nu a fost pusă în pericol buna desfăşurare a activităţilor de serviciu de către primarul oraşului Beiuş, în condiţiile în care faptele de comerţ reţinute se referă la societatea comercială S.C. D. S.R.L. Beiuş, având ca administrator pe mama inculpatului, F., al cărui obiect principal de activitate l-a constituit comercializarea articolelor de pescuit sportiv, fapte de comerţ care nu au putut avea aptitudinea de a afecta activităţile de serviciu ale inculpatului.

Înalta Curte constată că art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, pedepseşte "următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: a) efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale;"

Urmarea imediată a infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 constă în starea de pericol creată la adresa valorilor sociale care se circumscriu obiectului juridic special, respectiv relaţiile sociale referitoare la cinstea, onestitatea persoanelor care, datorită funcţiei, atribuţiei sau însărcinării primite, trebuie să se abţină de la efectuarea de operaţiuni financiare ca acte de comerţ, iar nu în buna desfăşurare a activităţilor de serviciu, cum susţine apărarea. Prin urmare, susţinerile inculpatului în sensul că nu s-ar fi realizat urmarea imediată a infracţiunii sunt nefondate, simpla efectuare de către inculpat a unor fapte de comerţ incompatibile cu funcţia deţinută, de primar al oraşului Beiuş, fiind aptă a genera o stare de pericol la adresa valorilor ocrotite prin norma de incriminare. Sub acest aspect, este fără relevanţă obiectul de activitate al societăţii comerciale S.C. D. S.R.L. Beiuş ori aptitudinea faptelor de comerţ efectuate de a afecta buna desfăşurare a activităţii primăriei.

În ceea ce priveşte infracţiunile de nerespectarea regimului armelor şi al muniţiilor, prevăzute de art. 342 alin. (1) şi art. 342 alin. (2) din C. pen., Înalta Curte reţine că legea penală pedepseşte, pe de o parte, "deţinerea, portul, confecţionarea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept", iar pe de altă parte, "deţinerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării".

Cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 342 alin. (2) din C. pen. inculpatul A. a susţinut că nu sunt întrunite elementele de tipicitate sub aspectul laturii obiective a infracţiunii, precizând că arma nu avea elemente de identificare care să permită aprecierea că ar fi trebuit supusă autorizării, fiind necesară efectuarea unei expertize pentru a se stabili că se încadrează în categoria armelor neletale supuse autorizării. A considerat că pentru a se reţine deţinerea "fără drept" a armei, aceasta ar fi trebuit să aibă elemente certe din care să rezulte că trebuie supusă autorizării.

Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 342 alin. (1) din C. pen., a susţinut că deţinea muniţia letală cu respectarea prevederilor Legii nr. 295/2004, întrucât a obţinut cartuşele ca urmare a deţinerii a două arme de calibru 12, pe care le-a înstrăinat. În ceea ce priveşte deţinerea muniţiei neletale, a precizat că deţinerea acesteia nu este sancţionată de lege.

Or, prin raportare la aceste apărări, Înalta Curte constată că inculpatul A. nu formulează critici de nelegalitate a soluţiei pronunţate în apel cu privire la aceste infracţiuni, ci, în realitate, critică elementele de fapt care au condus la soluţia de condamnare, critici ce nu pot fi analizate în calea de atac a recursului în casaţie.

Astfel, inculpatul a fost condamnat tocmai pentru că a deţinut, fără drept, la domiciliul său din Beiuş, str. x, jud. Bihor, la data de 17 septembrie 2014, arma cu aer comprimat, neletală din categoria celor supuse autorizării, fabricaţie China, fără serie de identificare, calibru 4,5 mm, aflată în stare de funcţionare, precum şi cantităţi şi categorii de muniţie, respectiv 412 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 12, 133 cartuşe de vânătoare cu alice calibru 20, 25 de cartuşe de vânătoare cu alice calibru 16, 8 cartuşe cu glonţ calibru 308Win.

Instanţa de recurs în casaţie nu este abilitată a analiza circumstanţele în care s- a ajuns la judecata în fond şi în apel la concluzia că arma neletală era deţinută "fără drept", cele în care inculpatul a obţinut muniţia respectivă sau dacă cantitatea deţinută se încadra în limitele legale, aceste aspecte fiind stabilite definitiv prin decizia recurată.

În ceea ce priveşte apărarea în sensul că legea nu sancţionează deţinerea muniţiei neletale, Înalta Curte constată că nu se impune analizarea acesteia, în condiţiile în care o apreciere diferită nu influenţează soluţia de condamnare dispusă de instanţa de fond, în condiţiile în care în sarcina inculpatului s-a reţinut o singură infracţiune, în considerarea întregii cantităţi de muniţie deţinută contra legii, aşa cum s-a reţinut şi în apel.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C.

Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) din C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A., B. şi C. împotriva Deciziei penale nr. 338/A din 14 decembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2015.

Obligă recurenţii-inculpaţi la plata sumei de câte 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2021.

GGC - CT