Abuse-of-office and forgery convictions upheld; appeal for annulment rejected as unfounded.

Deliberând cu privire la cauza de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 74 din data de 17.02.2020, Tribunalul Constanţa a hotărât următoarele:

În baza art. 291 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul A., la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă în formă continuată (3 acte materiale).

În baza art. 320 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului A. în pedeapsa cea mai grea aceea de 1 an şi 4 luni închisoare, fiind sporită cu 2 luni închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 6 luni închisoare), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 2 ani stabilit de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a obligat pe inculpatul A. ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Constanţa;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare ce depăşeşte 5 zile,

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. inculpatul A. va presta pe parcursul termenului de încercare o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile la Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa sau Complexul Muzeal de Ştiinţe ale Naturii Constanţa care urmează a fi stabilită de Serviciul de Probaţiune Constanţa.

A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe inculpata B., la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

În baza art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe aceeaşi inculpată la pedeapsa de 1 an şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen. raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. a interzis inculpatei ca pedeapsă complementară exerciţiul drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat) pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 65 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.

În baza art. 38 alin. (1) şi (2) C. pen. şi art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele menţionate mai sus în pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an şi 4 luni închisoare la care se adaugă 3 luni închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 9 luni închisoare), urmând ca inculpata B. să execute în final 1 (un) an şi 7 (şapte) luni închisoare, pedeapsa complementară de 2 ani privind interzicerea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi pedeapsa accesorie privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pen., pe toată durata executării pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 2 ani stabilit de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. a obligat pe inculpata B. ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probaţiune Constanţa;

- să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare ce depăşeşte 5 zile,

- să comunice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., inculpata B. va presta pe parcursul termenului de încercare o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile la Regia Autonomă Judeţeană de Drumuri şi Poduri Constanţa sau Complexul Muzeal de Ştiinţe ale Naturii Constanţa care urmează a fi stabilită de Serviciul de Probaţiune Constanţa.

A atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Împotriva Sentinţei penale nr. 74 din data de 17.02.2020 pronunţată de Tribunalul Constanţa a formulat apel inculpata B..

Prin Decizia penală nr. 993/P/2020 din data de 20 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins ca nefondat apelul declarat de inculpata B. împotriva Sentinţei penale nr. 74 din 17.02.2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul penal nr. x/2019.

În temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi, rejudecând:

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen. a impus inculpaţilor B. şi A. obligaţia de a nu părăsi teritoriul României, fără acordul instanţei.

Conform art. 291 alin. (2) C. pen. a confiscat de la inculpatul A. suma de 500 RON, în folosul statului.

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a desfiinţat procesul-verbal de contravenţie nr. x/27.02.2019.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.

Împotriva acestei decizii, la data de 28 decembrie 2020 a declarat recurs în casaţie inculpata B..

Recurenta inculpată B. a indicat ca temei al cererii de recurs în casaţie dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În esenţă, a solicitat admiterea cererii de recurs în casaţie, casarea sentinţei penale pronunţate de Tribunalul Constanţa şi a deciziei penale pronunţate de Curtea de Apel Constanţa şi, în rejudecare, achitarea inculpatei.

Sub un prim aspect a arătat că prin decizia penală atacată au fost încălcate prevederile art. 378 alin. (1) C. proc. pen. care impun ca inculpatul să fie lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, după care i se pot pune întrebări de toate părţile din proces.

În acest sens, a susţinut că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut în mod eronat ca fiind aplicabilă procedura recunoaşterii învinuirii, în condiţiile în care inculpata nu a fost audiată cu privire la faptele reţinute în sarcina sa, instanţa de fond limitându-se în a consemna că inculpata a recunoscut faptele astfel cum au fost prezentate în rechizitoriu.

În opinia inculpatei, pentru a se putea reţine procedura simplificată era necesară audierea sa de către instanţa de fond cu privire la faptele de abuz în serviciu prevăzut de art. 297 alin. (1) C. pen. şi fals intelectual prevăzută de art. 321 alin. (1) C. pen., pentru a se putea constata dacă acestea sunt identice cu cele reţinute prin rechizitoriu.

Sub un al doilea aspect, a precizat că aplicarea greşită a procedurii de recunoaştere a învinuirii a împiedicat instanţele de judecată să analizeze criticile inculpatei referitoare la împrejurarea că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu şi să pronunţe o soluţie de achitare.

În acest sens, a susţinut că inculpata a acţionat în limitele atribuţiilor de serviciu, constatând existenţa unei fapte contravenţionale şi aplicând o sancţiune conform dispoziţiilor legale în materie. Acţionând în această modalitate nu se poate reţine că există o vătămare a intereselor legitime ale angajatorului, ANAF, cu privire la încrederea opiniei publice în actele întocmite de funcţionar.

Examinând recursul în casaţie formulat de recurenta inculpată B., Înalta Curte, constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază necesară expunerea unor consideraţii teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat şi care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din acelaşi cod, pe calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Aşadar, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităţilor şi nu are ca obiect rezolvarea unei acţiuni penale, ci desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Recursul în casaţie nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal - şi un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situaţia în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Dispoziţiile precitate exclud din sfera de analiză a instanţei de recurs situaţia de fapt şi modalitatea de interpretare a probatoriului, conţinutul mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator şi, pe această cale, stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului.

Astfel, verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Critica formulată de recurent, în sensul că fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen., este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

În considerarea aspectelor teoretice relevate, se constată că, în cauză, recurenta inculpată a formulat critici subsumate, în esenţă, neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu, respectiv fals intelectual reţinute în sarcina sa, din perspectiva elementului material, a laturilor obiectivă şi subiectivă, în sensul că, instanţele de fond şi apel nu au avut în vedere ansamblul probatoriu administrat în cauză, ci s-au limitat la a valida recunoaşterea faptelor de către inculpată, recunoaştere ce s-a făcut în condiţiile în care inculpata nu a fost audiată cu privire la faptele reţinute în sarcina sa, limitându-se la a se consemna că inculpata a recunoscut faptele astfel cum au fost prezentate în rechizitoriu.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că, prin criticile aduse deciziei atacate prezentate în motivele de recurs în casaţie formulate de inculpată, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situaţiei de fapt şi reevaluarea materialului probator, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat şi care să conducă la o soluţie favorabilă inculpatei, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Analiza motivelor de recurs în casaţie nu vizează practic raportarea situaţiei de fapt reţinută la condiţiile de tipicitate subsumate normei de incriminare ce sancţionează penal infracţiunea abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., respectiv fals intelectual prevăzută de art. 321 din C. pen., ci reprezintă o veritabilă solicitare de reinterpretare şi valorificare a probatoriului administrat în sensul celor invocate.

Mai mult, Înalta Curte constată că inculpata a uzat de procedura simplificată prevăzută de art. 374 alin. (4) raportat la art. 375 C. proc. pen., recunoscând săvârşirea faptelor astfel cum au fost reţinute în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale.

Astfel, inculpata, fiind prezentă personal în faţa primei instanţe, la termenul de judecată din data de 12.11.2019 şi respectiv 10.12.2019, a arătat că doreşte ca judecata să se facă potrivit art. 375 C. proc. pen., a recunoscut în totalitate săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, declarând că îşi însuşeşte probele administrate în faza de urmărire penală, cererea de judecată în procedura abreviată fiind încuviinţată de prima instanţă prin încheierea din data de 10.12.2019. Or, chiar dacă inculpata îşi modifică poziţia procesuală ulterior, negând săvârşirea infracţiunilor, aceasta nu mai poate reveni asupra solicitării de a fi judecată potrivit procedurii simplificate, acordul său având un caracter irevocabil.

De asemenea, pe lângă faptul că modificarea poziţiei procesuale ulterior admiterii cererii de judecată conform procedurii abreviate nu permite judecarea potrivit procedurii de drept comun, instanţa constată că acest motiv de recurs în casaţie nu poate fi analizat prin prisma cazului de casare invocat de către recurenta inculpată, art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., invocarea acestuia sub acest aspect fiind pur formală.

În acest context, contrar susţinerilor apărării, Înalta Curte apreciază că situaţia de fapt reţinută în cauză şi probele dosarului dovedesc că faptele inculpatei, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv şi subiectiv infracţiunile de abuz în serviciu şi fals intelectual, prevăzute de art. 297 alin. (1) din C. pen. şi art. 321 din C. pen., şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurentei inculpate sunt neîntemeiate.

În consecinţă, acţiunile recurentei inculpate corespund textului legal de incriminare a faptelor pentru care a fost condamnată.

În acest context argumentativ, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanţa va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpata B. împotriva Deciziei penale nr. 993/P din data de 20 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în casaţie declarat de inculpata B. împotriva Deciziei penale nr. 993/P din data de 20 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 martie 2021.

GGC - CT