Proportionality and non-discrimination of pandemic-era suspension of fitness activities under state of alert legislation.

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea ce face obiectul prezentului dosar, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Comitetul Naţional Pentru Situaţii de Urgenţă, Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, Comitetul Pentru Situaţii de Urgenţă Cluj ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea H.G. nr. 293 din 10 martie 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 pentru modificarea şi completarea Anexei nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 293/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu privire la următoarele articole, cuprinse în anexa nr. 3 - "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc": art. 2, punctele 21, 22, 23, art. 7 punctele. 3, 4, 5, 6, 7, art. 10 punctele 11 şi 12; constatarea inexistentei, iar, în subsidiar, anularea art. 1 şi 2 ale Hotărârii nr. 20 din 25.03.2021 a Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă privind stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate în contextul pandemiei de COVID-19 şi aprobarea listei ţărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologic pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19, anularea în întregime a Hotărârii nr. 50 din 27.03.2021 a Comitetului pentru Situaţii de Urgenţă Cluj cu privire la stabilirea unor măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, în aplicarea H.G. nr. 293/2021, cu modificările şi completările ulterioare, cu scopul limitării şi prevenirii virusului SARS-COV2, pe raza unor unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Cluj; s-au solicitat şi cheltuieli de judecată.

La data de 08 aprilie 2021, reclamanta A. S.R.L. a depus note de şedinţă calificate ca fiind o completare de acţiune întrucât dezvoltă un motiv de nelegalitate invocat iniţial, legat de încălcarea ierarhiei actelor normative, din perspectiva nerespectării principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile şi acela al nediscriminării.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 104 din 9 aprilie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- A respins excepţia lipsei de interes;

- A respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Judeţului Cluj;

- A admis în parte cererea de chemare în judecată completată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă Cluj.

- A anulat parţial H.G. nr. 293/2021 în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021, respectiv art. 10 punctele 11 şi 12 cuprinse în anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc.

- A anulat art. 1 lit. e) din Hotărârea nr. 20/25.03.2021 emisă de pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă.

- A anulat art. 1 pct. 3 şi art. 2 pct. 3 din Hotărârea 50/27.03.2021 emisă de pârâtul Comitetul pentru Situaţii de Urgenţă Cluj;

- A respins restul pretenţiilor din cererea de chemare în judecată, completată, respectiv anularea parţială a H.G. nr. 293/2021 în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 respectiv art. 2 punctele 21 si 22,23, art. 7 pct. 3, 4, 5, 6, 7 cuprinse în anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, anularea art. 1 lit. a) -d), f), g) şi art. 2 din Hotărârea nr. 20/25.03.2021 (altele decât art. 1 lit. e) emisă de pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, restul prevederilor (altele decât art. 1 pct. 3 si art. 2 pct. 3) din Hotărârea 50/27.03.2021 emisă de pârâtul C.S.U. Cluj şi petitul de despăgubiri;

- A admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul accesoriu Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în favoarea pârâtului Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, respectiv în limita pretenţiilor respinse.

- A obligat pe fiecare dintre pârâţii Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, Instituţia Prefectului Judeţului Cluj să plătească reclamantei, câte 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor admise şi a respins cererea de cheltuieli de judecată pentru suma de 300 RON.

1.3 Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 104 din 9 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal au promovat cale de atac reclamanta A. S.R.L., pârâţii Guvernul României, Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Cluj şi Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, precum şi intervenientul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul M.A.I.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând faptul că instanţa de fond ar fi aplicat greşit prevederile Legii 82/1991 şi ale Ordinului 1802/2014 făcând nişte corelări între sumele debitoare si creditoare care nu sunt permise de lege.

În esenţă, această recurentă solicită reformarea hotărârii din perspectiva obligării intimaţilor-pârâţi la despăgubiri, reprezentând daune materiale, în cuantum de 1.934 RON pe zi, actualizată la zi cu indicele de inflaţie al INS, la care se va calcula şi dobânda legală reprezentând cifra de afaceri zilnică nerealizată; în opinia reclamantei, instanţa ar fi aplicat greşit prevederile de drept material atunci când a considerat că cifra de afaceri nerealizată nu se încadrează în prevederile legale ale art. 1385 C. civ., respectiv nu ar reprezenta nicio pierdere efectiv suferită şi nici beneficiu nerealizat sau cheltuieli pentru limitarea/evitarea prejudiciului.

De asemenea, susţine această recurentă, instanţa ar fi aplicat greşit prevederile materiale din dreptul contabil, în momentul în care a analizat balanţele simplificate depuse la dosarul cauzei; din aceste balanţe se pot stabili doar veniturile, nu si cheltuielile operatorului economic, balanţele depuse la dosar cuprinzând doar conturi din clasa 7 care este clasa conturilor de venituri (cifra de afaceri). Ca sa ajungă la concluzia ca toate veniturile pe tot anul 2020 şi anul 2021 au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor, instanţa a comparat, în fiecare coloană, rubrica debitor si rubrica creditor unde sumele sunt identice la orice operator cu contabilitatea ţinută corect şi legal, şi a dedus că rezultatul este 0, neţinând cont de faptul că reclamanta, deşi nu funcţionează, generează cheltuieli, cea mai mare cheltuială lunară şi anuală fiind chiria cu spaţiul, aceasta fiind facturată în integralitate de locator.

Pe de altă parte, arată recurenta-reclamantă, din situaţia profitului pe anul 2020 rezultă că societatea ar fi avut o cifră de afaceri de 566,333.64 RON, cheltuieli de 479,347.54 RON şi un profit de 86,986.09 RON. De asemenea, rezultă că cele mai mari cheltuieli ale sale sunt cele generate de contractul de închiriere cu spaţiul, de unde rezultă ca a avut cheltuieli cu redevenţe şi locaţii în cuantum de 109,591.45 şi cheltuieli cu servicii executate în cuantum de 135,745.83 RON, din acestea, cea mai mare parte fiind tot cheltuieli rezultate din contractul de închiriere; mai mult decât atât, din factura nr. x din 12.04.2021 emisă de B. S.A., rezultă, în opinia recurentei, că trebuie sa achite suma de 19.532.24 RON, reprezentând chirie galerie aprilie 2021, lună în care activitatea firmei a fost suspendată; în acest context, susţine recurenta-reclamantă, fiind evident că prejudiciul trebuie raportat la cifra de afaceri, nicidecum la profit.

În motivarea recursului său, intervenientul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, recurs motivat pe situaţia de casare prevăzută de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a susţinut faptul că măsurile stabilite de autorităţi, în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor; prin stabilirea unor interdicţii parţiale a activităţilor sportive care se desfăşoară în spaţii închise sau deschise, inclusiv săli de fitness, autoritatea publică nu ar fi acţionat cu exces de putere, având în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 55/2020, restrângerea sau interzicerea organizării şi desfăşurării diverselor tipuri de întruniri în spaţii deschise sau activităţi sportive în spaţii închise poate fi dispusă prin Hotărâre CNSU, iar aceste masuri ar fi proporţionale cu scopul urmărit, respectiv protejarea sănătăţii publice prin limitarea răspândirii virusului SARS-COV-2, având în vedere situaţia epidemiologică la nivel naţional.

De altfel, susţine recurentul, art. 2 din Convenţie şi art. 34 din Constituţie impun statului român să la măsurile necesare pentru asigurarea sănătăţii publice, aceasta chiar dacă respectivele măsuri se extind cu privire la întreaga populaţie, existând îndatorirea statului să acţioneze, atunci când este reală o ameninţare clară la viaţa populaţiei.

În ceea ce priveşte celelalte condiţii pe care le impune art. 53 din Constituţie, respectiv ca aceste măsuri sa fie necesare într-o societate democratică şi să fie proporţionale cu scopul urmărit, arată această recurentă că şi prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 impun ca măsurile luate să fie temporare, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia şi necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente; măsurile impuse şi menţinute, prin acte normative succesive, ar fi fost implementate în totalitate şi-ar fi atins scopul dorit. Mai mult decât atât, susţine acest recurent, operatorii economici din domeniu au înţeles utilitatea lor, în prezent, activitatea fiind suspendată dacă incidenţa cumulată la 14 zile este mai mare de 4/1.000 de locuitori, iar măsura nu se mai aplică dacă incidenţa cumulată la 14 zile este mai mică sau egală cu 3,5/1.000 de locuitori.

Se arată, de asemenea că, în Cluj-Napoca, în ultimele 10 luni, incidenţa cumulată pe 14 zile a fost, în cea mai mare parte a timpului, peste 4, ajungându-se la un apogeu în luna noiembrie- decembrie 2020, când s-a luat în considerare carantinarea municipiului; în tot acest interval de timp, sălile de fitness din Cluj-Napoca au funcţionat, iar valul 2 al pandemiei a fost depăşit.

Din preambulul Hotărârii de Guvern nr. 348/2021 ar rezulta, în opinia recurentei, că la baza acestor măsuri suplimentare, a stat hotărârea CNSU nr. 20 din 2021 dar şi propunerile Grupului de Suport Tehnico-Ştiinţific privind Gestionarea Bolilor înalt Contagioase pe Teritoriul României referitoare la măsurile necesar a fi adoptate pentru limitarea răspândirii virusului.

Pe de altă parte, Hotărârea CNSU nr. 20/2021 privind stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate, în contextul pandemiei de COVID-19 şi aprobarea listei ţărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologic pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19, ar fi avut ca temei ANALIZA FACTORILOR DE RISC privind managementul situaţiei de urgenţă, generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 23,03,2021, întocmită la nivelul Centrului Naţional de Conducere şi Coordonare a Intervenţiei.

În acest context, susţine recurentul, este necesară menţinerea măsurilor non-farmaceutice existente, precum şi adaptarea unor noi măsuri pentru prevenirea răspândirii infecţiilor şi evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora, cu impact direct asupra mortalităţii înregistrate şi a unui aflux de pacienţi peste capacitatea sistemului sanitar din regiune. Se arată că distribuţia neuniformă a focarelor de infecţie, menţinerea unui număr ridicat şi dificultatea izolării acestora din cauza nerespectării măsurilor de protecţie individuală, justifică menţinerea unor măsuri restrictive de prevenire şi combatere a răspândirii virusului SARS -CoV-2 şi continuarea monitorizării, respectiv a dimensionării acţiunilor de răspuns, prin implicarea activă a tuturor autorităţilor statului, cu atribuţii directe sau care asigură funcţii de sprijin.

Ca atare, evaluarea realizată în baza factorilor de risc prevăzuţi la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 55/2020 indicau necesitatea adoptării unui răspuns amplificat la situaţia de urgenţă determinată de răspândirea noului coronavirus. Adoptarea unor noi măsuri se impunea pentru prevenirea răspândirii infecţiilor şi evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora, cu impact direct asupra mortalităţii înregistrate şi a unui aflux de pacienţi peste capacitatea sistemului sanitar din regiune, în contextul evoluţiei pe teritoriul României a unei noi tulpini a virusului, ce se caracterizează printr-o rată mult mai ridicată de transmisibilitate.

Cât priveşte măsura concret contestată, de suspendare a activităţii operatorilor economici, desfăşurată în spaţii închise în domeniul sălilor de sport şi/sau fitness, în localităţile unde incidenţa cumulată la 14 zile este mai mare de 4/1.000 de locuitori, arată recurentul că, într-adevăr, aceasta nu cuprinde o motivare distinctă, nu se menţionează expresis verbis considerentele care stau la baza impunerii sale, dar şi această măsură se întemeiază pe starea de fapt expusă în "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 23.03.2021", fiind apreciată drept necesară, raportat la gravitatea situaţiei actuale şi la transmisibilitatea crescută a noii tulpini care este dominantă; din perspectiva necesităţii măsurii, limitarea mobilităţii populaţiei a fost dublată de înlăturarea riscului de transmitere a virusului, generat de desfăşurarea activităţilor în cadrul spaţiilor închise din sălile de fitness şi fără purtarea măştii de protecţie (natura activităţi fizice desfăşurate nu permite utilizarea măştii, fiind prevăzută ca excepţie în prevederile ordinului comun MAI/MS).

Pe de altă parte, în opinia recurentului, durata restricţiilor este un factor esenţial în aprecierea proporţionalităţii; or, durata concretă a restricţiilor impuse prin hotărârea de guvern atacată, ar fi asigurat un echilibru echitabil între nevoia de a se limita răspândirea virusului şi restricţiile aduse dreptului la libertatea economică al reclamantei. În acest context, se arată că necesitatea şi proporţionalitatea măsurii ar fi fost determinate de creşterea exponenţială a numărului de îmbolnăviri, de riscul de epuizare a locurilor de terapie intensivă, de supraaglomerarea spitalelor, precum şi de experienţa altor ţări care s-au confruntat cu noua tulpină, context în care se poate tolera, cu totul excepţional şi temporar, a se impune restricţii în domenii care par a facilita răspândirea virusului.

Aceleaşi argumente invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se regăsesc şi în recursul promovat împotriva aceleiaşi sentinţe de către recurenţii-pârâţi Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Cluj şi Instituţia Prefectului Judeţului Cluj.

În plus, aceştia au arătat că, în contra motivelor care au stat la baza pronunţării sentinţei recurate, H.G nr. 293/10 martie 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 348/2021, sunt acte normative cu prisosinţă legale, emise în temeiul şi cu respectarea întocmai a dispoziţiilor Legii 55/2020; hotărârea de guvern litigioasă ar fi întemeiată legal, fiind emisă în baza şi în executarea în concret a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 precum şi în limitele acestor dispoziţii.

Pe de altă parte, susţin cei doi recurenţi, Hotărârea Guvernului nr. 293/2021, astfel cum a fost modificată, ar cuprinde măsurile concrete necesar a fi întreprinse pe durata stării de alertă pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (3) lit. b) şi lit. f) din Legea nr. 55/2020, potrivit cărora unele dintre măsurile pentru diminuarea impactului de risc sunt "restrângerea sau interzicerea circulaţiei persoanelor şi vehiculelor în locurile şi, după caz, în intervalele orare stabilite" şi "limitarea sau suspendarea, pe durată determinată, a activităţii unor instituţii sau operatori economici".

De asemenea, în art. 6 lit. c) şi d) din lege, este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor şi diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d) instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

În aceste condiţii, în opinia celor două titulare ale căii de atac, actele normative atacate sunt adoptate cu respectarea Legii 55/2020, acestea fiind emise de legiuitor ca urmare directă a situaţiei pandemice din România, situaţie de notorietate publică de altfel, care impune, din partea autorităţilor statului, luarea unor măsuri de protejare a populaţiei din România, fiind ştiut faptul că, la nivel mondial, toate statele afectate de pandemie au luat măsuri restrictive care afectează anumite libertăţi cetăţeneşti.

În mare parte, argumentele expuse anterior şi invocate de către recurentul intervenient se regăsesc şi în recursul promovat de către recurentul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, care şi-a întemeiat calea de atac tot pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., dar şi pe prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004.

În plus, acest recurent a arătat faptul că, într-o acţiune având ca obiect anulare act administrativ, ceea ce poate să facă instanţa de judecată, potrivit competenţelor, este să analizeze dacă actul administrativ supus controlului judecătoresc e în concordanţă cu prevederile legii şi a actelor de nivel superior; ori, în prezenta speţă, instanţa de fond nu s-ar fi rezumat la o astfel de analiză, ci ar fi ales să se pronunţe asupra unor aspecte ce ţin mai degrabă de oportunitatea măsurilor contestate, care intră în marja de apreciere a autorităţilor publice competente, fără să aibă expertiză medicală şi studii de specialitate; în opinia sa, instanţa de fond nu ar fi dovedit efectiv care sunt motivele de nelegalitate a dispoziţiilor art. 10 pct. 11şi 12din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 293/2021, în forma modificată de H.G. nr. 348/2021, soluţia fundamentându-se exclusiv pe aprecierea acesteia că măsurile nu sunt proporţionale, respectiv că, prin prevederile legale anulate, se creează o situaţie de discriminare a sălilor de fitness în raport de asociaţiile sportive şi centrele comerciale.

Ca atare, în opinia Guvernului, curtea de apel ar fi înlăturat, prin exces de putere, un document esenţial întocmit de specialişti în domeniu, prin care era atestată agravarea situaţiei, a cărei evoluţie nu putea fi previzionată şi care impunea luarea de măsuri suplimentare, ceea ce ar fi determinat pronunţarea unei soluţii vădit nelegale, încălcarea gravă a interesului public.

Contrar aprecierilor instanţei de fond, precizează recurentul, H.G. nr. 293/2021, în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021, ar fi fost emisă în limitele şi executarea Legii nr. 55/2020, astfel că restrângerea exerciţiului drepturilor şi libertăţilor, în perioada stării de alertă, nu a fost dispusă de Guvernul României, prin H.G. nr. 293/2021, ci este prevăzută într-o lege, anume Legea nr. 55/2020.

În opinia acestui recurent, cum istoria contrafactuală nu oferă nicio certitudine, nici instanţa de fond nu ar putea să aprecieze ce s-ar fi întâmplat dacă măsurile criticate nu ar fi fost adoptate; în condiţiile în care aceste măsuri coroborate şi cu altele, au intervenit pe fondul unei creşteri certe a numărului de cazuri de persoane infectate cu virusul SARS-Cov2, trebuie să se accepte că, astfel cum există posibilitatea ca aceste măsuri să fie inutile în procesul de stopare a răspândirii virusului, exista totuşi şi posibilitatea ca răspândirea să fi fost accentuată prin neluarea acestor măsuri; pe de altă parte, măsura închiderii sălilor de fitness, în opinia recurentului, nu poate fi evaluată în mod individual, întrucât, pe lângă aceasta, autorităţile au luat corelativ şi alte măsuri: închiderea restaurantelor în spaţii închise la o rată de incidenţă de 3,5 la 1000 de locuitori, închiderea sălilor de spectacole, prelungirea vacanţei şcolarilor, restricţionarea dreptului la liberă circulaţie în anumite intervale, etc., în astfel de condiţii, fiind imposibil de stabilit care dintre măsuri este cea mai eficientă sau, dimpotrivă, este inutilă, toate măsurile fiind dispuse cu scopul de a limita interacţiunea dintre oameni, principalul factor de răspândire a virusului.

Arată recurentul că, deşi au fost susţinute toate aceste argumente legate de caracterul necunoscut al modului de manifestare a virusului, imposibilitatea asigurării unei reacţii adecvate a sistemului medical datorat noutăţii virusului şi a modului diferit de manifestare a contagiozităţii acestuia şi a faptului că virusul poate determina decesul persoanelor infectate, că transmiterea comunitară a acestuia poate afecta substanţial capacităţile sistemului medical şi poate perturba grav funcţionarea serviciilor esenţiale, instanţa de fond ar fi apreciat greşit că măsura contestată nu este motivată şi nici graduală, invocând, în acest sens, concluziile unui studiu prezentat de reclamantă potrivit cărora "cluburile de fitness şi centrele de petrecere a timpului liber oferă siguranţă", fiind ignorate toate celelalte recomandări ale Ministerului Sănătăţii, ale organismelor internaţionale (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Centrul de Control al Bolilor din China), Institutului Naţional de Sănătate Publică, etc. cu privire la măsurile care trebuie implementate pentru combaterea infecţiilor cu coronavirus, respectiv experienţa altor state care au dispus măsuri similare (Austria, Franţa, Germania, Belgia, Olanda, Grecia).

În plus, susţine recurentul, scopul reglementării de la pct. 3 este acela de a permite sportivilor profesionişti derularea activităţii în cantonamente, antrenamente şi competiţii sportive, şi nicidecum a permite desfăşurarea de activităţi sportive în anumite centre după cum, în mod greşit, ar fi apreciat instanţa de fond; prin urmare, nu ar fi vorba despre situaţii identice/analoage/egale şi se poate justifica o diferenţă de tratament juridic, pe criterii obiective şi rezonabile, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.

De asemenea, în opinia recurentei, nu pot fi primite nici argumentele legate de diferenţierea de tratament juridic între intimata-reclamantă şi centrele comerciale, întrucât, în mod evident, ar exista o diferenţă între activitatea desfăşurată în centrele de fitness şi cea a persoanelor care vizitează centre comerciale întrucât, în centrele comerciale, oamenii nu petrec prea mult timp, nu se află în compania altor persoane un timp îndelungat, se respectă distanţarea şi, cel mai important, purtarea măştii este obligatorie, în timp ce desfăşurarea de activităţi fizice în sălile de fitness, fără mască, ar creşte riscul de transmitere a virusului.

1.4. Cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne

Ministerul Afacerilor Interne a formulat cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului-pârât Guvernului României, solicitând admiterea recursului declarat de această autoritate, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii reclamantei A. S.R.L., ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 8 octombrie 2021, cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne a fost admisă în principiu, pentru considerentele expuse în respectiva încheiere.

1.5. Apărările formulate în cauză

Atât reclamanta, cât şi pârâţii şi intervenientul au formulat întâmpinări faţă de recursul/recursurile părţii/părţilor cu interese contrare, reluând, în cea mai mare parte, susţinerile care au făcut obiectul memoriilor de motivare a căii de atac ori pe cele susţinute în primul grad de jurisdicţie, astfel că nu se impune reluarea conţinutului acestor apărări.

Prin întâmpinarea depusă în prezentul grad de jurisdicţie, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă (CNSU) a arătat îşi însuşeşte recursul formulat de către Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă şi că solicită admiterea acestuia astfel cum a fost motivat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanţă a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată, ceea ce face ca toate recursurile îndreptate împotriva sentinţei să fie nefondate.

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Se reţine faptul că, în cauza de faţă, pe calea cererii introductive, s-a solicitat anularea H.G. nr. 293 din 10 martie 2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia, pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 pentru modificarea şi completarea anexei nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 293/2021 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, începând cu data de 14 martie 2021, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu privire la următoarele articole, cuprinse în anexa nr. 3 - "Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc": art. 2, punctele 21, 22, 23, art. 7 punctele. 3, 4, 5, 6, 7, art. 10 punctele 11 şi 12; constatarea inexistenţei iar, în subsidiar, anularea art. 1 si 2 ale Hotărârii nr. 20 din 25.03.2021 a Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă privind stabilirea unor măsuri necesar a fi aplicate în contextul pandemiei de COVID-19 şi aprobarea listei ţărilor/zonelor/teritoriilor de risc epidemiologie pentru care se instituie măsura carantinei asupra persoanelor care sosesc în România din acestea, în contextul pandemiei de COVID-19, anularea în întregime a Hotărârii nr. 50 din 27.03.2021 a Comitetului pentru Situaţii de Urgenţă Cluj cu privire la stabilirea unor măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, în aplicarea H.G. nr. 293/2021, cu modificările şi completările ulterioare, cu scopul limitării şi prevenirii virusului SARS-COV2, pe raza unor unităţi administrativ-teritoriale din judeţul Cluj.

În principal, reclamanta a justificat interesul pentru a promova o astfel de acţiune prin aceea că măsurile în cauză şi a căror anulare o solicită, au dus la suspendarea activităţii sale (sală de fitness), prin raportare la orarul său de funcţionare, de luni până vineri în intervalul 6-22, iar sâmbătă şi duminică, în intervalul 8-18, atâta timp cât potenţialii clienţi nu pot părăsi domiciliul ca urmare a unor măsuri abuzive, considerând titularul cererii de chemare în judecată că libertatea economică ar fi încălcată, iar firma sa ar fi avut mari probleme financiare, ajungând în pragul insolvenţei.

Aşa cum s-a arătat în partea introductivă a prezentei decizii, Curtea de Apel Cluj a admis în parte acţiunea, a anulat parţial H.G. nr. 293/2021 în forma modificată prin H.G. nr. 348/2021 respectiv art. 10 punctele 11 şi 12 cuprinse în anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc, a anulat art. 1 lit. e) din Hotărârea nr. 20/25.03.2021 emisă de pârâtul COMITETUL NAŢIONAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ şi art. 1 pct. 3 si art. 2 pct. 3 din Hotărârea nr. 50/27.03.2021 emisă de pârâtul COMITETUL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ CLUJ, respingând în rest pretenţiile din cererea de chemare în judecată, inclusiv capătul de cerere privind despăgubirile solicitate de către reclamantă.

Într-o ordine firească, instanţa de reformare va trece la analiza cu prioritate a recursurilor promovate împotriva sentinţei de către intervenient şi de către pârâte, întrucât calea de atac promovată de către acestea vizează soluţia dispusă de către judecătorul de primă instanţă asupra capetelor principale de cerere, respectiv anularea actelor administrative, în timp ce recursul reclamantei are în vedere respingerea de către curtea de apel a capătului accesoriu de cerere, referitor la acordarea despăgubirilor civile, ca efect al constatării nelegalităţii respectivelor acte.

În ceea ce priveşte recursurile promovate de către pârâţi şi de către intervenientul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, răspunzând punctual acelor critici comune acestor cereri de recurs, critici ce vor fi analizate o singură dată, Înalta Curte apreciază că motivul de casare invocat de către recurenţi cu privire la aceleaşi aspecte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are incidenţă în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanţei de recurs concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greşită a vreunei norme de drept substanţial.

Astfel, se constată că toţi cei trei recurenţi-pârâţi, dar şi recurentul-intervenient, au susţinut critica potrivit căreia măsurile stabilite de autorităţi, în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor; prin stabilirea unor interdicţii parţiale a activităţilor sportive care se desfăşoară în spaţii închise sau deschise, inclusiv săli de fitness, autoritatea publică nu ar fi acţionat cu exces de putere, având în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) lit. a) şi b) din Legea nr. 55/2020, restrângerea sau interzicerea organizării şi desfăşurării diverselor tipuri de întruniri în spaţii deschise sau activităţi sportive în spaţii închise, poate fi dispusă prin Hotărâre CNSU, iar aceste masuri ar fi proporţionale cu scopul urmărit, respectiv protejarea sănătăţii publice prin limitarea răspândirii virusului SARS-COV-2, raportat la situaţia epidemiologică la nivel naţional.

De aceea, susţin recurenţii, adoptarea unor noi măsuri se impunea pentru prevenirea răspândirii infecţiilor şi evitarea atingerii unui nivel necontrolat al acestora, cu impact direct asupra mortalităţii înregistrate şi a unui aflux de pacienţi peste capacitatea sistemului sanitar din regiune, în contextul evoluţiei, pe teritoriul României, a unei noi tulpini a virusului, ce se caracterizează printr-o rată mult mai ridicată de transmisibilitate.

Se impune a se preciza, mai întâi, faptul că această critică, dar şi argumentarea ei prin susţineri aproape identice de către cei patru recurenţi, se situează la limita de a nu putea fi încadrată în motivul de casare invocat, respectiv art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care sancţionează hotărârea ce a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând, fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greşită a legii.

Înalta Curte aminteşte că, în doctrina şi jurisprudenţa conturate după intrarea în vigoare a noii legislaţii procesual civile, s-a arătat în mod constant că refuzul aplicării legii, la care se referă textul, constă în nesocotirea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială, în timp ce interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. Pe de altă parte, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi de apel. În acest caz, situaţia de fapt a fost greşit calificată, comparativ cu exigenţele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului sau ai apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii.

În prezenta cauză, în legătură cu critica ce face obiectul analizei, titularii săi expun în faţa instanţei de reformare propria viziune asupra ipotezei avută în vedere de textul legal şi raţiunile care ar fi justificat adoptarea respectivelor măsuri prin actele normative contestate, fără a arăta în mod clar, concret şi convingător care este greşeala judecătorului de primă instanţă în interpretarea ori aplicarea textelor legale incidente şi pe care acesta din urmă şi-a întemeiat soluţia.

Criticile ce fac obiectul acestui motiv de recurs sunt, în mod vădit, nefondate. Astfel, se impune a se preciza cu prioritate faptul că nemulţumirea părţilor cu privire la modul în care instanţa de fond a analizat situaţia de fapt se centrează în jurul ideii principale că, în contradictoriu cu ceea ce ar fi apreciat curtea de apel, prin măsurile dispuse, s-ar fi asigurat, fără nicio consecinţă discreţionară, un echilibru just între drepturile şi libertăţile fundamentale, interdicţiile parţiale impuse activităţilor sportive ce se desfăşoară în sălile de fitness fiind proporţionale cu scopul urmărit, acela al asigurării sănătăţii publice, raportat la situaţia epidemiologică existentă la nivel naţional.

Este fără putere de tăgadă că o asemenea critică ce vizează aprecierile subiective ale recurentelor asupra unor aspecte din realitatea obiectivă şi nu o situaţie de interpretare sau aplicare greşită a unei norme de drept substanţial, nu se referă în concret la situaţia de fapt avută în vedere de către prima instanţă, ci la situaţia notorie a existenţei virusului şi a consecinţelor sale în plan naţional, în perioada impunerii măsurilor contestate.

Astfel, recurenţii ignoră cu bună-ştiinţă faptul că, în analiza argumentelor ce i-au format convingerea juridică, judecătorul din primul grad de jurisdicţie nu a negat niciun moment datele statistice şi argumentele care susţin situaţia specială privind efectele pandemiei, nu le-a combătut prin argumente eronate, astfel încât instanţa de reformare să considere că soluţia este greşită.

Ceea ce a evidenţiat judecătorul fondului este faptul că, prin adoptarea măsurilor contestate, recurenţii nu au dovedit, dincolo de orice îndoială, respectarea dispoziţiilor art. 1 şi 2 din Legea nr. 55/2020 care impun adoptarea unor măsuri de asemenea natură, cu respectarea principiului proporţionalităţii, dar şi al egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile.

În acest context, Curtea de Apel Cluj, remarcând respectarea de către aceste dispoziţii legale a limitelor stabilite prin Constituţie şi analizând situaţia de fapt privitoare la modul de aplicare a acestor măsuri şi consecinţele lor asupra activităţii sălilor de sport şi a celor de fitness, situaţie de fapt pe care, de altfel, recurenţii nu au contestat-o, a ajuns la concluzia justificată în sensul că acel caracter gradual, necesar şi proporţional al măsurilor atacate în cauza pendinte lipseşte, raportat la situaţia reclamantei, în contextul naturii activităţii sale şi a domeniului în care îşi desfăşoară această activitate.

Prin niciunul dintre argumentele ce se subsumează criticii analizate (respectiv rata de transmisibilitate crescută a virusului, caracterul justificat al măsurilor în raport cu accelerarea gradului de infectare şi a creşterii numărului de morţi, etc.), recurenţii nu au răsturnat, prin argumente viabile, concluzia instanţei de fond în sensul arătat, într-o manieră convingătoare de natură a deschide perspectiva reformării sentinţei.

Astfel, toate susţinerile recurenţilor vizând justificarea măsurilor impuse de situaţia pandemică, necesitatea protejării sănătăţii publice şi lipsa abuzului de putere, nu sunt de natură a contrazice aprecierea judecătorului de primă instanţă în sensul că, deşi nu a existat nicio analiză reală privind activitatea sălilor de sport şi fitness în sensul de a se stabili dacă, aşa cum se desfăşura cu restricţiile impuse anterior, putea influenţa creşterea numărului de cazuri SARS-CoV-2, s-au luat măsuri care au condus la suspendarea acestui gen de activităţi, fără o justificare viabilă şi făcându-se abstracţie de restricţiile anterioare şi de eficienţa lor.

Aşadar, susţinerile cu caracter generic legate de situaţia pandemică din ţară şi de măsurile impuse de alte ţări nu sunt, sub nicio formă, de natură să inducă Înaltei Curţi o concluzie contrară celei la care a ajuns judecătorul fondului, anterior menţionată.

O critică ce se regăseşte în toate cele trei recursuri, încadrată, de asemenea forţat, în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este şi aceea că judecătorul de fond ar fi apreciat eronat asupra scopului şi proporţionalităţii măsurii concrete ce a făcut obiectul analizei, de suspendare a activităţii operatorilor economici, desfăşurată în spaţii închise în domeniul sălilor de sport şi/sau fitness, în localităţile unde incidenţa cumulată la 14 zile este mai mare de 4/1.000 de locuitori; arată titularii căii de atac că, deşi măsura respectivă nu cuprinde o motivare distinctă, nu se menţionează expresis verbis considerentele care stau la baza impunerii sale, se întemeiază pe starea de fapt expusă în "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României" la data de 23.03.2021, fiind apreciată drept necesară, raportat la gravitatea situaţiei din acel moment şi la transmisibilitatea crescută a noii tulpini, care este dominantă.

Nici această critică nu poate fi apreciată ca fiind fondată, iar afirmaţiile recurentului, de maximă generalitate, nu sunt de natură a dovedi caracterul necesar şi proporţionalitatea măsurilor impuse şi pe care instanţa le-a anulat.

Dimpotrivă, recurenţii se prevalează de aceleaşi argumente ca şi în faţa instanţei de fond, făcând trimitere la materialul intitulat "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul Sars-CoV-2 pe teritoriul României", fără a explicita, argumenta şi dovedi dacă, eventual, contrar celor reţinute de prima instanţă, măsura suspendării activităţii sălilor de sport şi fitness ar fi fost justificată în concret de o analiză reală şi eficientă pe baza căreia să se stabilească că anterioarele măsuri restrictive adoptate în domeniul respectiv ar fi influenţat în mod direct şi concret creşterea numărului de infectări ori ar fi facilitat acest fenomen.

Dimpotrivă, chiar recurenţii au arătat, inclusiv în conţinutul memoriilor de recurs, că măsura suspendării activităţii nu conţine o motivare proprie, distinctă şi totuşi, deşi nu a existat nicio analiză privind acest fel de activitate, în felul în care se desfăşura, în condiţiile unor restricţii, modul în care ea a influenţat sau putea influenţa evoluţia numărului de cazuri COVID (respectiv o influenţă în sensul creşterii acestor cazuri) nu se putea stabili pe baza simplei aprecieri că activitatea este una de risc, făcându-se abstracţie de restricţiile anterioare şi de eficienţa lor. O astfel de analiză, condusă în mod obiectiv, ar fi putut duce la concluzia că menţinerea deschisă a activităţii sportive în interior, cu restricţiile impuse, nu a avut nici un efect concret asupra creşterii cazurilor COVID sau că presupusul efect nu a fost relevant, astfel că suspendarea acestui tip de activitate nu este necesară şi nici proporţională. Un astfel de studiu/analiză nu a fost prezentat/ă nici în faţa instanţei de recurs de pârâţi ori de intervenientul accesoriu astfel că, în lipsa unor date concrete şi obiective în sensul contribuţiei, chiar minime, a acestei activităţi la creşterea numărului de cazuri COVID, în ciuda restricţiilor deja impuse, măsura nu şi-a dovedit scopul şi caracterul necesar şi nici cerinţa de a fi o măsură proporţională, îndeplinirea acestor exigenţe neputând fi dedusă din conţinutul unor afirmaţi de maximă generalitate, astfel că raţionamentul primului judecător este unul corect.

În recursul lor, recurenţii-pârâţi Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Cluj şi Instituţia Prefectului Judeţului Cluj au invocat şi faptul că, în contra aprecierii instanţei de fond, actele contestate au fost emise în baza şi în executarea în concret a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020, precum şi în limitele acestor dispoziţii, ca urmare directă a situaţiei pandemice din România, situaţie de notorietate publică. De asemenea, în cadrul unei critici în parte justificată de aceleaşi argumente, recurentul Guvernul României a susţinut şi că instanţa de fond ar fi înlăturat, prin exces de putere, un document esenţial întocmit de specialiştii în domeniu, prin care era atestată agravarea situaţiei, a cărei evoluţie nu putea fi previzionată şi care impunea luarea de măsuri suplimentare, ceea ce ar fi determinat pronunţarea unei soluţii vădit nelegale, încălcarea gravă a interesului public.

Aceste susţineri sunt nefondate şi lipsite de suport real. Simpla afirmaţie a autorităţii în sensul că actele contestate ar fi fost emise în baza şi în executarea în concret a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 nu răstoarnă concluzia judecătorului de fond că tocmai exigenţele acestui act normativ nu au fost respectate, în condiţiile în care dispoziţiile sale impun adoptarea unor măsuri temporare, proporţional cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat şi necesare pentru înlăturarea şi prevenirea pagubei iminente.

Împrejurarea că un act normativ este emis în aplicarea şi executarea unui alt act normativ de rang superior, nu acordă în mod automat celui dintâi, atributul legalităţii.

Pe de altă parte, afirmaţia recurentului Guvernul României în sensul că, prin soluţia adoptată, curtea de apel ar fi săvârşit un "abuz de putere" care a încălcat interesul public şi ar fi ignorat părerea unor specialişti, este departe de a fi adevărată şi nu poate fi avută în vedere.

"Excesul de putere" este definit ca fiind exercitarea dreptului de apreciere aparţinând unei autorităţi, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţie şi în lege. Cu alte cuvinte, doar depăşirea limitelor puterii discreţionare semnifică încălcarea principiului legalităţii sau ceea ce, în legislaţie, doctrină şi jurisprudenţă se numeşte a fi "exces de putere"; în activitatea autorităţilor, excesul de putere este echivalent cu abuzul de drept, deoarece semnifică exercitarea unei competenţe legale fără să existe o motivare rezonabilă sau fără să existe un raport adecvat între măsura dispusă, situaţia de fapt şi scopul legitim urmărit. În cazul instanţei de judecată, aceasta este obligată să se pronunţe cu privire la aspectele în legătură cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări.

În cauza de faţă, judecătorul fondului nu a depăşit limitele în care a fost sesizat, s-a pronunţat exclusiv asupra obiectului sesizării, soluţia sa a fost consistent motivată, iar raţionamentul pe baza căruia a adoptată această soluţie este adecvat situaţiei de fapt probată de către reclamant.

Nemulţumirea părţii care a pierdut procesul, valorificată în cadrul şi în limita exercitării căii de atac şi a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în situaţia recursului, nu este suficientă pentru a face dovada unui exces de putere de partea judecătorului a cărui soluţie îl nemulţumeşte.

La rândul său, în afara criticilor comune anterior analizate, recurentul Guvernul României a invocat şi faptul că măsura închiderii sălilor de fitness nu poate fi evaluată în mod individual, întrucât, pe lângă aceasta, autorităţile au luat corelativ şi alte măsuri: închiderea restaurantelor în spaţii închise la o rată de incidenţă de 3,5 la 1000 de locuitori, închiderea sălilor de spectacole, prelungirea vacanţei şcolarilor, restricţionarea dreptului la liberă circulaţie în anumite intervale, etc., în astfel de condiţii, fiind imposibil de stabilit care dintre măsuri este cea mai eficientă sau, dimpotrivă, este inutilă, toate măsurile fiind dispuse cu scopul de a limita interacţiunea dintre oameni, principalul factor de răspândire a virusului.

Pe de altă parte, arată acest recurent, soluţia primei instanţe ar fi avut în vedere concluziile unui studiu prezentat de reclamantă, potrivit cărora "cluburile de fitness şi centrele de petrecere a timpului liber oferă siguranţă", fiind ignorate toate celelalte recomandări ale Ministerului Sănătăţii, ale organismelor internaţionale (Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Centrul de Control al Bolilor din China), Institutului Naţional de Sănătate Publică, etc. cu privire la măsurile care trebuie implementate pentru combaterea infecţiilor cu "Coronavirus", respectiv experienţa altor state care au dispus măsuri similare.

Nici această critică nu poate fi reţinută ca fiind, în mod real, de natură a conduce la reformarea hotărârii ce face obiectul prezentelor recursuri. Încercând să acrediteze ideea că măsura suspendării activităţii în domeniul reclamat prin acţiunea introductivă nu ar putea fi evaluată în mod individual, întrucât a fost corelativă măsurilor dispuse în legătură cu alte domenii de activitate (domeniul HORECA, acela de activităţilor cultural-artistice, domeniul didactic, etc.), recurentul nu face altceva decât să confirme propria culpă şi să se prevaleze de aceasta, respectiv aceea a nemotivării măsurii şi adoptării ei "în bloc", fără a fi fost justificată de o evaluare concretă, reală şi obiectivă; lipsa unei motivări impusă de art. 31 din Constituţie, art. 30, 31 din Legea nr. 24/2000, nu permite a se aprecia că măsura a fost, într-adevăr, graduală, necesară şi proporţională cu riscul ce se doreşte a fi combătut aşa cum impun art. 2 din Legea nr. 55/20202 şi art. 53 din Constituţie, o astfel de analiză presupunând o aprecierea concretă, individuală a măsurii, paralel cu evaluarea riscului general dar şi cu conţinutul drepturilor şi libertăţilor al căror exerciţiu va fi limitat prin măsura respectivă şi nu o apreciere generală aplicabilă unor domenii total diferite care presupun exercitarea unor drepturi şi realizarea unor interese cu conţinut diferit.

Aşa cum a apreciat în mod corect instanţa de fond, în măsura în care s-ar fi realizat o astfel de analiză efectivă şi serioasă, se putea observa că menţinerea deschisă a activităţii sportive în interior, cu restricţiile anterioare, nu a avut niciun efect concret relevant asupra creşterii cazurilor COVID şi, astfel, suspendarea acestei activităţi, nu este necesară si nici proporţională, o evaluare şi o motivare concretă şi specifică unei asemenea măsuri fiind impuse şi din perspectiva beneficiilor sportului care combate obezitatea, diabetul, bolile cardiovasculare, etc., respectiv acele afecţiuni care contribuie la gravitatea simptomelor pe care le au persoanele infectate, sportul aducând beneficii majore şi în ceea ce priveşte sănătatea psihică mentală a celor care îl practică, beneficii esenţiale în această perioadă pandemică, toate aceste aspecte neputând fi analizate şi evidenţiate "la grămadă" cu măsurile dispuse în domenii total diferite şi care răspund unor nevoi umane şi au consecinţe total distincte.

Recurentul Guvernul României a susţinut şi că scopul reglementării de la pct. 3 este acela de a permite sportivilor profesionişti derularea activităţii în cantonamente, antrenamente şi competiţii sportive, şi nicidecum a permite desfăşurarea de activităţi sportive în anumite centre, după cum, în mod greşit, ar fi apreciat instanţa de fond; prin urmare, nu ar fi vorba despre situaţii identice/analoage/egale şi se poate justifica o diferenţă de tratament juridic, pe criterii obiective şi rezonabile, nefiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2) teza finală din Legea nr. 55/2020, care face referire la principiului egalităţii de tratament juridic pentru situaţii identice sau comparabile, neputând fi primite nici argumentele legate de diferenţierea de tratament juridic între intimata-reclamantă şi centrele comerciale, întrucât ar exista o diferenţă între activitatea desfăşurată în centrele de fitness şi cea a persoanelor care vizitează centre comerciale întrucât, în centrele comerciale, oamenii nu petrec prea mult timp, nu se află în compania altor persoane un timp îndelungat, se respectă distanţarea şi, cel mai important, purtarea măştii este obligatorie, în timp ce, desfăşurarea de activităţi fizice în sălile de fitness, fără mască, ar creşte riscul de transmitere a virusului.

Aceste susţineri nu pot fi avute în vedere şi critica este, de asemenea, neconvingătoare, recurentul încercând să justifice aplicarea unui regim juridic diferit al măsurilor impuse de pandemie în situaţia sălilor de fitness sau altfel de activităţi sportive dedicate amatorilor, faţă de situaţia centrelor de antrenament/cantonament/competiţii sportive dedicate sportului profesionist sau centrelor comerciale, prin argumentul singular că nu ar fi vorba despre situaţii identice/analoage/egale.

Înalta Curte aminteşte că, din perspectiva principiului egalităţii de tratament juridic, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar eventuala deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării existând atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Discriminarea se bazează pe noţiunea de "excludere de la un drept", iar remediul specific, în cazul constatării discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă (Hotărârea din 13 iunie 1979, pronunţată în cauza Marckx împotriva Belgiei, Hotărârea din 13 noiembrie 2007, pronunţată în Cauza D.H. şi alţii împotriva Republicii Cehe, par. 175, Hotărârea din 29 aprilie 2008, pronunţată în cauza Burden împotriva Regatului Unit, par. 60, Hotărârea din 16 martie 2010, pronunţată în cauza Carson şi alţii împotriva Regatului Unit, parg. 61).

Este fără putere de tăgadă că ceea ce interesează în sensul constatării discriminării, din perspectiva legislaţiei interne şi comunitare antidiscriminare, este dacă în speţa analizată se întruneşte conţinutul juridic al actului de discriminare, în sensul că trebuie stabilit, în principal, dacă tratamentul discreţionar (premeditat sau generat involuntar) are la bază unul dintre criteriile indicate neexhaustiv de lege, dacă se poate stabili un element de analogie, dacă se identifică un drept legal lezat, iar în final, dacă absentează scopul legitim justificativ, astfel încât să se poate evoca indubitabil că fapta reclamată reprezintă o formă de discriminare; cu alte cuvinte, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul din criteriile interzise prevăzute de lege, să fie arbitrară, să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile şi să aibă drept scop sau efect restrângerea sau înlăturarea unui drept recunoscut de lege. Nu este imperios necesar, aşadar, să fie vorba despre o identitate de context, fiind suficient ca situaţiile cărora li se aplică măsura discreţionară să fie asemănătoare, comparabile, adică sa existe elemente comune care să le apropie (de menţionat că şi în "Dicţionarul explicativ al limbii române", unul dintre sensurile care se atribuie termenului de "analog" este acela de "asemănător").

Raportat la aceste consideraţii cu caracter teoretic, Înalta Curte constată că aprecierea primului judecător în legătură cu caracterul discreţionar al măsurii suspendării activităţii sălilor de sport/fitness este unul corect şi bazat pe argumente verosimile, principalul argument fiind acela că, din analiza cadrului normativ aplicabil, rezultă că cel mai important aspect al caracterului analog ce nu permitea aplicarea unui tratament discreţionar este acela că tipul de activitate practicat în cadrul intimatei-reclamante operator economic şi suspendat prin măsurile contestate poate fi practicat şi este permis într-o modalitate cel puţin comparabilă în cadrul unei asociaţii sportive care promovează aceeaşi disciplină sportivă (fitness) şi asigură practicarea acesteia de către membrii săi în schimbul unei cotizaţii. Simpla afirmaţie a recurentului Guvernul României în sensul că nu ar fi vorba de situaţii egale, fără o argumentaţie credibilă, nu poate răsturna acest raţionament al instanţei de fond, caracterizat de acurateţe şi claritate.

În ceea ce priveşte centrele comerciale, judecătorul de primă instanţă a reţinut că, şi raportat la spaţiile de acest gen, art. 1 din Legea nr. 55/2020 a fost încălcat în sensul că măsura suspendării activităţii sălilor de sport si fitness a creat un tratament juridic inegal pentru situaţii cel puţin comparabile, că, în aceste centre comerciale, nu se stabileşte nicio suprafaţă minimă/persoană, indiferent de tipul operatorului economic, nu se stabileşte nicio distanţă minimă obligatorie între persoanele care sunt în centrul comercial, într-un astfel de spaţiu sunt operatori economici cu activitate variată (alimente, haine, laptop-uri, produse naturiste, animale de companie etc) pentru care nu au existat restricţii cu privire la suprafaţă, iar activitatea lor nu a fost suspendată, deşi ei se află, din perspectiva locului unde activează, într-o situaţie comparabilă cu cea a reclamantei, atâta vreme cât aceasta din urmă îşi desfăşoară activitatea în incinta unui astfel de centru comercial.

Faţă de aceste argumente ale instanţei de fond se impun a fi adăugate şi anumite argumente logice şi cu caracter de notorietate; astfel, în timp ce într-un centru comercial, de exemplu, în spaţiile acordate magazinelor, fluxul de clienţi, ca şi distanţarea acestora nu poate fi prevăzută şi nici controlată în vreun fel, într-o sală destinată activităţilor sportive/fitness, astfel de aspecte se pot verifica şi ordona/coordona prin măsuri precum: gestionarea fluxului de persoane prin reducerea programărilor, stabilirea unui interval orar strict, distanţarea aparatelor de fitness, asigurarea unui număr mai redus de persoane prezente în acelaşi timp în sală sau în zona vestiarelor, folosirea mai eficientă şi supravegherea folosirii substanţelor dezinfectante şi a igienizării etc.

Argumentul recurentului, singular şi neconvingător, în sensul că în timpul activităţilor sportive, spre deosebire de circulaţia în zonele comerciale, nu se poate purta masca, nu este suficient pentru a răsturna concluzia judecătorului în sensul caracterului discriminatoriu al măsurii suspendării activităţii şi în această situaţie comparabilă.

Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte constată că recursurile promovate de către pârâţii Guvernul României, Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Cluj şi Instituţia Prefectului Judeţului Cluj şi de către intervenientul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul M.A.I. sunt nefondate în întregul lor, astfel că le va respinge ca atare, soluţia instanţei de fond fiind corectă din perspectiva criticilor anterior analizate.

În ceea ce priveşte recursul promovat de către reclamanta A. S.R.L., se reţine că acesta este, la rândul său, nefondat, societatea comercială criticând, în esenţă, soluţia primului judecător de respingere a pretenţiilor sale având ca obiect obligarea părţilor adverse la despăgubiri, reprezentând daune materiale, în cuantum de 1.934 RON pe zi, actualizată la zi cu indicele de inflaţie al INS, la care se va calcula şi dobânda legală reprezentând cifra de afaceri zilnică nerealizată; în opinia reclamantei, instanţa ar fi aplicat greşit prevederile Legii nr. 82/1991 şi ale Ordinului nr. 1802/2014, făcând nişte corelări între sumele debitoare si creditoare care nu sunt permise de lege.

În pronunţarea soluţiei pe acest capăt de cerere accesoriu, curtea de apel, în primul grad de jurisdicţie, a avut în vedere faptul că prejudiciul pretins de către reclamantă a fi reparat, nu reprezintă nici pierdere efectiv suferită şi nici beneficiu nerealizat sau cheltuieli pentru limitarea/evitarea prejudiciului, sus-numita solicitând acordarea unei despăgubiri la nivelul cifrei de afaceri zilnice pe care pretinde că o realiza pe durata cât activitatea sa nu era suspendată, cifră realizată în intervalul de timp 01.01.2020 - prezent.

A observat judecătorul fondului că, din actele contabile depuse, rezultă că titularul pretenţiilor, în măsura în care ar fi desfăşurat o activitate, această cifră de afaceri era destinată în întregime acoperirii cheltuielilor, neproducând astfel reclamantei niciun plus de valoare în patrimoniul său, respectiv vreun câştig, fiind posibilă repararea, ca pierdere efectiv suferită, a sumelor pe care societatea comercială trebuie să le plătească chiar şi în condiţiile suspendării activităţii, cum ar fi contravaloarea chiriei, utilităţilor, dar sus-numita nu ar fi indicat si nici nu ar fi dovedit existenţa acestui tip de cheltuieli, nu ar fi pretins repararea acestui tip de prejudiciu.

Critica recurentei-reclamante vizează faptul că instanţa ar fi aplicat greşit prevederile materiale din dreptul contabil, în momentul în care a analizat balanţele simplificate depuse la dosarul cauzei; susţine sus-numita că, din aceste balanţe, se pot stabili doar veniturile, nu şi cheltuielile operatorului economic, balanţele depuse la dosar cuprinzând doar conturi din clasa 7 care este clasa conturilor de venituri (cifra de afaceri). Ca sa ajungă la concluzia ca toate veniturile pe tot anul 2020 şi anul 2021 au fost folosite pentru acoperirea cheltuielilor, instanţa ar fi comparat, greşit în opinia recurentei, în fiecare coloană, rubrica debitor si rubrica creditor unde sumele sunt identice la orice operator cu contabilitatea ţinută corect şi legal, şi ar fi dedus că rezultatul este 0, neţinând cont de faptul că reclamanta, deşi nu funcţionează, generează cheltuieli, cea mai mare cheltuială lunară şi anuală fiind chiria cu spaţiul, aceasta fiind facturată în integralitate de locator.

În analiza acestei critici, se impune a se preciza cu prioritate faptul că art. 1385 C. civ. stabileşte întinderea reparaţiei în sensul că, dacă legea nu prevede altfel, aceasta se repară integral, iar despăgubirea trebuie să cuprindă şi pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care, în condiţii obişnuite, el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile făcute cu evitarea sau limitarea prejudiciului.

În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, jurisprudenţa a reţinut că, într-adevăr, prejudiciul trebuie reparat în integralitatea sa, ceea ce înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere atât pierderea suferită de cel prejudiciat, cât şi câştigul pe care, în condiţii obişnuite, ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit. Cu alte cuvinte, două elemente condiţionează acoperirea beneficiului nerealizat: prejudiciul să fie cert în ceea ce priveşte existenţa sa şi să existe o reală posibilitatea de evaluare a acestuia.

Mai trebuie spus şi că certitudinea beneficiului nerealizat se poate dovedi cu înscrisuri, iar sarcina probei incumbă părţii care se pretinde creditor, acesta trebuind să propună dovezi relevante şi pertinente. Sub acest aspect, este important ca cel care formulează pretenţiile, să desfăşoare o activitate economică în mod regulat, de al cărui beneficiu să fi fost privat, din cauza pierderii suferite în urma faptei autorului. Pe baza înscrisurilor, trebuie să poată fi stabilit cuantumul lunar al sumei realizate de titularul pretenţiilor, ca urmare a activităţii economice desfăşurate în mod regulat, căci dacă nu poate fi stabilit caracterul constant al veniturilor, nu există nici posibilitatea de evaluare a acestora.

Contrar susţinerilor din faţa instanţei de recurs, recurenta-reclamantă nu a reuşit să facă o astfel de dovadă a pretenţiilor sale, de natură să convingă Înalta Curte că instanţa de fond ar fi făcut o greşită aplicare în cauză a textelor de lege incidente, fiind astfel deschisă perspectiva reformării hotărârii, în sensul dorit de către titulara căii de atac.

O astfel de dovadă ar fi presupus, de exemplu ca, dincolo de susţinerile în sensul că judecătorul ar fi greşit modul de analiză a balanţelor contabile, acesta fiind punctul de vedere subiectiv al recurentei, aceasta din urmă ar fi trebuit să facă dovada incontestabilă, prin probele administrate, a sumelor pe care pretinde că le-a obţinut ca profit, după generarea cheltuielilor pe care le presupun întreţinerea şi deţinerea sălii, precum şi dovada achitării chiriei şi a unor eventuale utilităţi, probe pe care sus-numita nu le-a produs pentru a determina instanţa de reformare să concluzioneze că normele legale incidente au fost greşit aplicate în cauză.

Dimpotrivă, în afara unor afirmaţii nedovedite şi a unor calcule inserate în cererea de recurs, reclamanta nu a reuşit să facă proba contrară celor reţinute de către curtea de apel în sensul că, din sumele obţinute, sus-numita societate, în afara acoperirii cheltuielilor generate de desfăşurarea activităţii specifice, acest proces nu a produs un câştig, iar suspendarea acestei activităţi, pe perioada reclamată, nu a necesitat nici avansarea unor cheltuieli (în afara eventualei chirii şi a unei părţi a utilităţilor, sume pe care nu le-a dovedit), motiv pentru care veniturile care, anterior, doar acopereau aceste cheltuieli nu pot reprezenta nici pierdere efectivă (şi nici beneficiu nerealizat). Simpla nemulţumire a părţii şi punctul său de vedere subiectiv nu pot conduce la o soluţie de reformare a sentinţei, aspectele de natură financiară trebuind a fi probate dincolo de orice dubiu, nu deduse.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge ca fiind nefondat şi recursul reclamantei A. S.R.L., îndreptat împotriva aceleiaşi sentinţe, criticile nefiind de natură să inducă instanţei de reformare concluzia că în cauză ar fi incident motivul de casare invocat.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În raport de motivele invocate, întrucât niciunul dintre recursuri nu atrage incidenţa în cauză a motivului de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1), raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., urmează a le respinge, ca fiind nefondate, menţinând, ca fiind legală şi temeinică, soluţia curţii de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta - reclamantă A. S.R.L., de recurenţii - pârâţi Guvernul României, Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Cluj şi Instituţia Prefectului Judeţului Cluj, precum şi de recurentul - intervenient Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul M.A.I. împotriva sentinţei civile nr. 104 din 9 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Afacerilor Interne în interesul recurentului-pârât Guvernul României, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2021.