Decizia nr. 307/A/2021 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală
Legislator summary
AI generatedPrin sentinţa penală nr. 192 din 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a dispus în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:
Legislator headnote
AI generatedart. 396 alin. (5) C. proc. pen, art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen, art. 291 alin. (1) C. pen, art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, art. 289 alin. (1) C. pen, art. 28 din Legea nr. 176/2010; Decizia nr. 307/A/2021 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală: În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. şi art. 396 alin. (4) C. proc. pen. a dispus ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului dispusă, prin ordonanţa din data de 18.12.2017 (dosar nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie), asupra bunurilor mobile aparţinând inculpatului A. - respectiv: dulap 3 uşi, x alb miere, pat x alb miere, somieră standard, comodă 2sertare plus nişă x alb miere (aflate în dormitorul nr. 1); dulap 2 uşi culisante x alb-negru, pat cu tăblie tapiţată eco piele neagră x alb-negru (aflate în dormitorul nr. 2); bar 700 x (aflat în living, la parter).
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedFull text
Deliberând asupra apelului de faţă,
În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 192 din 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori s-a dispus în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. achitarea inculpatului A., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:
- trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000,
- luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000,
- fals în declaraţii prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen.
În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului B., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:
- cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000,
- dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen. şi art. 396 alin. (4) C. proc. pen. a dispus ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului dispusă, prin ordonanţa din data de 18.12.2017 (dosar nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie), asupra bunurilor mobile aparţinând inculpatului A. - respectiv: dulap 3 uşi, x alb miere, pat x alb miere, somieră standard, comodă 2sertare plus nişă x alb miere (aflate în dormitorul nr. 1); dulap 2 uşi culisante x alb-negru, pat cu tăblie tapiţată eco piele neagră x alb-negru (aflate în dormitorul nr. 2); bar 700 x (aflat în living, la parter).
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Galaţi a reţinut următoarele:
Prin actul de sesizare s-a reţinut, în esenţă, că în perioada noiembrie- decembrie 2012, inculpatul A. s-a înţeles cu inculpatul B., asociat şi administrator al societăţii C. S.R.L., ca acesta din urmă să îi dea obiecte de mobilier pentru imobilul tip vilă aparţinând magistratului, iar A., în schimbul acestor foloase, să îşi exercite influenţa derivată din calitatea sa de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa asupra magistraţilor ce urmau să instrumenteze dosarele care priveau societatea C. S.R.L. pentru obţinerea unor soluţii favorabile acestei societăţi; iar în baza acestei înţelegeri, în luna decembrie 2012 A. a primit obiectele de mobilier în valoare de 14.815.03 RON.
Faţă de activitatea presupus infracţională descrisă mai sus, s-a reţinut în sarcina inculpatului A. infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000; iar în sarcina inculpatului B. s-a reţinut infracţiunea de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
De asemenea, s-a mai reţinut prin actul de sesizare împrejurarea că:
Inculpatul A., în perioada noiembrie- decembrie 2012, s-a înţeles cu inculpatul B., asociat şi administrator al societăţii C. S.R.L., ca acesta din urmă să îi dea obiecte de mobilier pentru imobilul tip vilă aparţinând magistratului, iar A. a primit aceste bunuri pentru ca, în schimbul acestor foloase, să îşi exercite atribuţiile de serviciu într-o modalitate care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile societăţii C. S.R.L. în cadrul litigiilor care urmau să fie înregistrate pe rolul Curţii de Apel Constanţa".
Faţă de activitatea presupus infracţională descrisă mai sus, s-a reţinut în sarcina inculpatului A. infracţiunea de luare de mită prev. de art. 298 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000; iar în sarcina inculpatului B. s-a reţinut infracţiunea de dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
Totodată, în sarcina inculpatului A. s-a reţinut să infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen., constând în aceea că "în declaraţia de avere întocmită, semnată şi depusă la data de 12.06.2013, nu a declarat suma de 14.815,02 RON reprezentând contravaloarea obiectelor de mobilier achitate de S.C. C. S.R.L. din dispoziţia inculpatului B.".
Cauza a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, ca urmare a denunţului formulat de martorul D.
În concret, la data de 14.06.2016, martorul D., a formulat un denunţ, cu privire la împrejurarea că "spre sfârşitul anului 2012 (lunile noiembrie - decembrie 2012), B. i-a spus că l-a cunoscut pe preşedintele Curţii de Apel Constanţa, A., şi intenţionează să îi ceară sprijin pe viitor, în vederea soluţionării favorabile a unor dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti din raza Curţii de Apel Constanţa sau ce urmau a fi înregistrate pe rolul acestora având ca obiect contestaţii formulate de concurenţii S.C. C. S.R.L., cu privire la licitaţiile publice la care participase sau la care urma să participe".
A mai precizat martorul în denunţ că:
"inculpatul B. i-a spus că s-a înţeles cu A. să îi cumpere obiecte de mobilier şi aparatură electronică, pentru casa din Constanţa, iar acesta să îl ajute, când va avea nevoie, prin folosirea influenţei pe care o avea asupra magistraţilor care instrumentau dosarele referitoare la S.C. C. S.R.L. sau alte firme controlate de B.
Astfel, a susţinut martorul în denunţ, că "inculpatul B. i-a solicitat să preia şi să achite comenzile deja date de A. la S.C. E. (F.) şi S.C. G.".
Martorul a relatat în denunţ că a înţeles de la inculpatul B. că "facturile pentru bunurile de mobilier şi aparatura electronică, urmau să fie făcute pe numele S.C. C. S.R.L. sau S.C. C. S.R.L. şi să fie efectiv achitate de S.C. H. S.R.L."
Curtea a mai reţinut că S.C. C. S.R.L. aparţinea inculpatului B., S.C. C. S.R.L. aparţinea martorului D., în cadrul S.C. H. 75% din acţiuni erau deţinute de inculpatul B., iar 25% din acţiuni erau deţinute de martorul D.
Martorul D. a mai menţionat în cadrul denunţului că "factura nr. x din 04.12.2012 şi comanda din 04.12.2012, emisă de S.C. E. S.R.L. către S.C. C. S.R.L. reprezintă obiecte de mobilier comandate de A., şi au ajuns în posesia acestuia după ce a fost efectuată o refacturare din partea S.C. C. S.R.L. către S.C. H. S.R.L., această din urmă societate achitând valoarea bunurilor achiziţionate".
În susţinerea celor sesizate, martorul D. a depus următoarele documente:
- factura fiscală nr. x/09.11.2012 - vizează obiecte electronice;
- factura fiscală seria x nr. x/04.12.2012 şi comanda din aceeaşi dată, aferentă facturii x/04.12.2012 (factură de avans) şi nota nr. x/04.12.2012 de recepţie şi constatare de diferenţe.
- lista NIR de intrare a facturii S.C. C. S.R.L. nr. 3346/30.01.2013.
- factura fiscală nr. x/08.11.2012.
Deşi în cadrul rechizitoriului nu există un capitol care să cuprindă detaliat probele care au stat la baza acuzării inculpaţilor, Curtea a constatat că organele de urmărire penală au apreciat că declaraţia martorului denunţător D. se coroborează cu declaraţiile celorlalţi martori, (în special cu declaraţiile martorilor I. şi J.) precum şi cu înscrisurile referitoare la comanda, achiziţionarea şi plata obiectelor de mobilier.
Analizând rechizitoriul întocmit în cauză Curtea a constatat că procurorul a acordat o relevanţă probatorie majoră declaraţiei martorului denunţător D.
Astfel, soluţia de incriminare a inculpaţilor a avut la bază, conform rechizitoriului, declaraţia martorului D. coroborată cu declaraţiile celorlalţi martori, în mod special cu declaraţiile martorilor I. şi J., precum şi cu înscrisurile depuse ori invocare de martorul denunţător.
Coroborând şi analizând materialului probator administrat pe parcursul procesului penal, Curtea a reţinut următoarele.
În concret, martorul D. a declarat, în faza urmăririi penale, la data de 22.06.2016 că îşi menţine denunţul formulat şi a reiterat afirmaţia conform căreia "la sfârşitul anului 2012, luna noiembrie - decembrie, fără a putea preciza cu exactitate data, inculpatul B. i-a spus că l-a cunoscut pe preşedintele, de la acea vreme, a Curţii de Apel Constanţa, pe A." şi "s-a înţeles cu acesta să îi cumpere obiecte de mobilier şi aparatură electronică, pentru casa situată în judeţul Constanţa, iar acesta(inculpatul A.), să îl ajute prin folosirea influenţei pe care o avea asupra magistraţilor ce instrumentau dosarele care priveau S.C. C. S.R.L. sau alte firme controlate de B.".
Fără a indica date ori probe concrete, martorul D., a susţinut în cadrul declaraţiei, în mod expres că "pentru bunurile şi avantajele patrimoniale date de B. lui A., având în vedere funcţia pe care o deţinea în cadrul Curţii de Apel Constanţa, a intervenit pe lângă diferiţi magistraţi ce aveau în lucru dosare în care avea interes B., dosare în care au fost date soluţii favorabile acestuia".
Declaraţia martorului D. din data de 22.06.2016 reprezintă o copie fidelă a denunţului formulat la data de 14.06.2016, cu excepţia unor menţiuni suplimentare în sensul că "nu poate indica vreun dosar sau vreun nume de judecător asupra căruia A. şi-a exercitat influenţa, pentru a-l ajuta pe B.", respectiv că "dosarele în care B. avea interes aveau ca obiect contestaţiile formulate la licitaţiile la care participase S.C. C. S.R.L., achizitorul fiind, de regulă, Primăria municipiului Constanţa".
Martorul D. a mai precizat că inculpatul A. a primit de la inculpatul B. şi unele obiecte electronice, însă respectivele afirmaţii nu au fost valorificate în cauză şi exced prezentului cadru procesual.
Martorul D. a mai fost audiat, în faza urmăririi penale, la data 22.12.2017, ocazie cu care a precizat în plus faţă de cele declarate anterior, că l-a văzut pe inculpatul A. în crama aparţinând S.C. C. S.R.L., iar a doua zi inculpatul B. i-a spus despre acea "înţelegere" şi l-a rugat să îl ajute.
Totodată, martorul a susţinut că "după vreo 2-3 zile inculpatul B. l-a chemat din nou şi i-a zis că inculpatul A. a ales mobilierul de la F. şi a dat în acest sens comandă, în acelaşi timp a ales şi obiectele electronice", totodată "inculpatul B. rugându-l să se ocupe de plata şi de urmărirea comenzilor".
Cu ocazia audierii în instanţă, la termenul de judecată din data de 30.09.2020, asistat fiind de avocat ales, martorul D. a declarat că "la începutul lunii noiembrie 2012, inculpatul B. i-a precizat despre acea înţelegere pe care a avut-o cu inculpatul A.".
Totodată martorul a susţinut că cei doi inculpaţi au avut "acele discuţii referitoare la împrejurarea că inculpatul A. ar fi intervenit pe lângă anumiţi judecători, să favorizeze dosarele în care avea interes inculpatul B.".
Martorul D. a susţinut însă că, "nu a fost de faţă la nicio discuţie care ar fi existat între inculpatul B. şi inculpatul A.".
A mai susţinut martorul că:
"La una dintre întâlniri, la sediul C. am coborât în cramă unde se mai aflau două persoane, iar una dintre acele persoane era inculpatul A. A doua zi m-am întâlnit cu inculpatul B. care m-a rugat să iau pe firma noastră - S.C. H. - anumite obiecte, respectiv electrocasnice şi mobilier, iar eu m-am ocupat de acest lucru. Inculpatul B. mi-a precizat că are o obligaţie faţă de inculpatul A. şi trebuie să preiau acele obiecte. Inculpatul B. mi-a precizat că avea nevoie de sprijin pentru anumite procese. Nu mi-a dat foarte multe amănunte cu privire la acest "sprijin". S.C. C. S.R.L. avea multe litigii comerciale pe rolul Curţii de Apel Constanţa în perioada 2012-2014. Cred că au fost mai multe procese câştigate de S.C. C. SRL"; "Am trimis-o pe numita I., angajată pe domeniul marketing la F. pentru a ridica factura obiectelor de mobilier".
Întrebat fiind, de ce a formulat denunţul în anul 2016, deşi presupusele fapte penale s-au desfăşurat la sfârşitul anului 2012, acesta a precizat că "Nu am fost mai devreme de data formulării denunţului, la DNA, pentru a formula denunţul, întrucât am avut treabă".
Curtea a reţinut că în actul de sesizare se precizează că: declaraţia martorului D. se coroborează cu o serie de documente întocmite de S.C. E. S.R.L.; cu documente ridicare de la inculpatul A., cu ocazia percheziţiei domiciliare şi cu documentele depuse de martor, din care rezultă următoarele:
- obiectele de mobilier au fost comandate iniţial la data de 03.11.2012, pe numele K., aşa cum rezultă din copia comenzii nr. x/03.11.2012, depuse la dosar de societatea E. - f. x; aşa cum se va arăta mai jos, K. era o cunoştinţă a fiului inculpatului A., al cărei nume l-a folosit întreaga familie A. cu prilejul achiziţiei de mobilier; la această dată nu s-a achitat nicio sumă de bani cu titlul de avans;
- la data de 08.11.2012, aceleaşi obiecte de mobilier au fost trecute pe o nouă comandă, pe numele societăţii C. S.R.L., aşa cum rezultă din copia comenzii nr. x/08.11.2012, depuse la dosar de societatea E. - f. x;
- la data de 09.11.2012 societatea C. S.R.L. efectuează plata avansului de 3.000 de RON - f. x verso, vol. 3;
- la data de 04.12.2012, societatea E. (F.) a facturat obiectele de mobilier către aceeaşi societate, C. S.R.L. - f. x;
- la data de 19.12.2012, societatea C. S.R.L. realizează plata finală, a diferenţei de preţ de 11.815,02 RON - fila x, verso, vol. 3;
- ulterior, la data de 21.12.2012, obiectele de mobilier au fost livrate la locuinţa inculpatului A., conform avizului de însoţire a mărfii - fila x, vol. 3.
Contrar aspectelor reţinute în actul de sesizare, Curtea a considerat că actele aflate la dosarul cauzei - invocate mai sus, nu se coroborează cu restul materialului probator, nu susţin acuzaţiile aduse inculpaţilor şi nu impun o soluţie de condamnare.
În concret, factura nr. x a fost emisă de S.C. E. S.R.L. către - cumpărătorul S.C. C. S.R.L. la data de 04.12.2012.
Iar, factura x întocmită de - furnizor S.C. C. S.R.L. către - cumpărătorul S.C. H. S.R.L., reprezentând, conform actului de inculpare, dovada că "bunurile au fost refacturate către această din urmă societate, care a efectuat şi plata", a fost emisă la data de 08.11.2012, deci anterior datei în care a fost emisă prima factură arătată mai sus.
Ori, în mod logic, factura privind refacturarea bunurilor de la S.C. C. S.R.L. către S.C. H. S.R.L. trebuia emisă ulterior facturii emisă de S.C. E. S.R.L. către S.C. C. S.R.L.
Totodată, factura nr. x a fost emisă la data de 08.11.2012, dată la care, bunurile de mobilier au fost trecute pe o nouă comandată pe numele S.C. C. S.R.L. (comanda nr. x - fila x urmărire penală), deşi iniţial au fost comandate, la data de 03.11.2012, pe numele K., conform comenzii nr. x.
Bunurile de mobilier au fost refacturate, la data de 08.11.2012 conform facturii nr. x, de către S.C. C. S.R.L. către S.C. H. S.R.L.
Ulterior, la data de 09.11.2012 avansul în sumă de 3000 RON, este plătit tot de S.C. C. SRL
La data de 04.12.2012 produsele sunt facturate de către vânzătorul S.C. E., tot pe numele S.C. C. S.R.L.
Iar la data de 19.12.2012, tot S.C. C. S.R.L. efectuează plata finală a obiectelor de mobilier.
Martorul D. a mai depus la dosarul de urmărire penală, o copie NIR privind bunurile achiziţionate de societatea S.C. C. S.R.L. de la S.C. H. S.R.L., însă acel înscris se referă la alte bunuri mobiliare (mobiliar cu lavoar, birou C, birou tip D) care exced situaţie de fapt reţinută în prezenta cauză, neavând nicio legătură cu infracţiunile deduse judecăţii.
Ori, în opinia Curţii de Apel, toate contradicţiile invocate mai sus, au ridicat suspiciuni (care pot fi interpretate doar în favoarea inculpaţilor), suspiciuni referitoare la comanda, plata, livrarea, intrarea în posesie a bunurilor de mobilier, considerate drept foloase ale infracţiunilor deduse judecăţii.
În argumentarea acuzaţiilor aduse inculpaţilor, în actul de sesizare s-a reţinut că declaraţiile martorului denunţător se coroborează cu declaraţiile martorei I. şi declaraţiile martorului J.
Analizând declaraţia martorei I. din faza de urmărire penală şi respectiv declaraţia din faza de judecată Curtea a apreciat că acestea cuprind mai multe contradicţii esenţiale, care influenţează situaţia de fapt, dar şi concluzia din actul de sesizare în sensul că declaraţiile acesteia s-ar corobora cu declaraţiile martorului denunţător.
Astfel, în faza urmăririi penale, martora a declarat că "în anul 2012, spre sfârşit, în urma unei discuţii purtate cu D., acesta mi-a spus că trebuie să merg să ridic de la doi furnizori, respectiv de la G. şi de la firma F. din Constanţa, două facturi fiscale ce reprezentau mai multe bunuri, respectiv produse electronice şi mobilier, bunuri care deja fuseseră ridicate, nu cunosc de către cine au fost ridicate, cine, când le-a ridicat şi nici persoanele către care au fost livrate acele bunuri. D. mi-a spus că bunurile menţionate în cele două facturi reprezintă o obligaţie a domnului B."
De asemenea, martora a declarat că:
"Eu nu cunosc să mai fi existat şi alte situaţii în care să se procedeze în acest mod".
Martora a mai susţinut în cursul urmării penale că "nu am discutat niciodată cu domnul B. sau cu domnul D. în legătură cu facturile la care am făcut referire; domnul D. nu mi-a dat alt detaliu în legătură cu destinaţia mărfurilor sau în legătură cu aşa zile obligaţii ale domnului B.".
Cu ocazia audierii în faza de judecată, martora I. a precizat că "eu am ridicat de la de la F. pentru societatea C., dar nu ţin minte cu exactitate produsele menţionate în acea factură. Am fost anunţată de cei de la F. să merg să ridic factura".
Martora a mai susţinut că factura nr. x (din data de 08.11.2012) a fost întocmită de ea, întrucât "martorul D. i-a solicitat să întocmească acea factură, fără a-i indica un argument în acel sens. Nu îmi amintesc dacă martorul D. mi-a indicat amănunte cu privire la acele produse".
A mai susţinut martora că "În general, facturile sosesc la punctul de lucru împreună cu marfa. În mod accidental ar fi trebuit să mă deplasez eu să ridic facturi. Au mai fost rare situaţii când m-am deplasat eu să ridic anumite facturi".
Curtea a apreciat că, în cauză, contradicţiile dintre declaraţiile martorei, referitoare la aspecte esenţiale ale situaţie de fapt, ridică suspiciuni cu privire la veridicitatea informaţiilor oferite.
În concret, a considerat că nu se poate stabili cu exactitate dacă martora I. a fost trimisă de martorul D. să ridice factura de la F. sau dacă a fost anunţată de vreun angajat al acelei societăţi să se deplaseze la magazinul aparţinând acesteia.
De asemenea, prima instanţă a precizat că sunt incerte afirmaţiile martorei referitoare la un aspect esenţial din speţă, respectiv dacă martorul D. i-a precizat ori nu că bunurile menţionate în cele două facturi reprezintă o obligaţie a inculpatului B., ori dacă i-a indicat alte amănunte referitoare la pretinsa discuţie pe care martorul D. a avut-o cu inculpatul B.
Referitor la declaraţiile martorului J., Curtea a constatat că în faza urmăririi penale acesta a susţinut că "la sfârşitul anului 2012 S.C. C. a achiziţionat o serie de obiecte de mobilier de la F., cred. Aceste achiziţii de mobilier au fost făcute la cererea domnului B.".
Martorul a mai susţinut că "nu am discutat cu domnul B. despre obiectele de mobilier achiziţionate, nu ştiu în ce au constat acestea."
Cu ocazia audierii în cursul urmăriri penale, martorului i-a fost prezentată comanda nr. x/08.12.2012 şi a declarat că "acesta a fost mobilierul la care a făcut referire".
Totodată, martorul J. a declarat că "S.C. C. S.R.L. a domnului B. a făcut achiziţii de la S.C. C. S.R.L. a domnului D.; fiind achiziţionat şi mobilier (de la F., iar această achiziţie a fost iniţiată de inculpatul B."
Audiat în faza de judecată, matorul J. a declarat că "Nu îmi amintesc de comanda care mi-a fost prezentată azi în instanţă" - respectiv de comanda nr. x/08.12.2012; după care, revine şi precizează că "îmi amintesc de suma menţionată în acea comandă, întrucât era suma menţionată şi în contract".
A mai declarat martorul că "nu ştiu de la ce magazin a fost achiziţionat mobilierul, nu îmi amintesc amănunte cu privire la mobilierul menţionat în acea factură."
De asemenea martorul a susţinut că "nu pot preciza cine a iniţiat achiziţia de mobilier"; după care revine şi precizează, fără a relata amănunte în plus că:
"Dacă am achiziţionat acel mobilier, acea achiziţie s-a realizat la solicitarea inculpatului B. Eu nu aveam posibilitatea fără a discuta cu inculpatul B. să dispun achiziţionarea unor anumite bunuri".
În acest context, Curtea a reţinut că aspectele invocate de martorul J. fac referire la o pretinsă achiziţie de mobilier, încheiată între S.C. C. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în totală contradicţie cu declaraţia martorului denunţător şi cu situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare.
În concret, martorul D. a susţinut că "inculpatul B. m-a rugat să iau pe firma noastră - S.C. H. - anumite obiecte, respectiv electrocasnice şi mobilier; acele obiecte au fost achitate de către S.C. C.; iar S.C. H. S.R.L. a plătit preţul respectivelor obiecte către S.C. C. SRL".
Astfel, raportat la toate susţinerile martorului J. din faza urmăririi penale şi din faza de judecată, Curtea a apreciat că nu poate concluziona în sensul că declaraţiile acestuia se coroborează cu declaraţia martorului D., cu celelalte probe administrate în cauză şi în final pot servi la aflarea adevărului.
Pe parcursul procesului penal au fost audiaţi şi martorii L., M., N., O., P., Q., magistraţi judecători la Curtea de Apel Constanţa (cu menţiunea că în prezent, martorul Q. este judecător la Curtea de Apel Craiova).
Aspectele menţionate de martorii invocaţi mai sus, cu ocazia audierii în faza urmăririi penale sunt inserate în actul de sesizare astfel încât Curtea a apreciat că nu se impune a insista în reluarea acestora.
În faza de judecată, martorii au menţinut declaraţiile date iniţial în faza urmăririi penale.
Astfel, martora L. a susţinut că "nu am avut cunoştinţă dacă inculpatul A. avea relaţii apropiate cu reprezentanţii S.C. C. SRL" şi totodată, a mai precizat că "inculpatul A. nu mi-a solicitat să dau vreo anumită soluţie în cadrul vreunui dosar".
Martorul M. a susţinut că:
"Nu am cunoştinţă dacă între inculpatul A. şi reprezentanţii S.C. C. S.R.L. existau relaţii apropiate de prietenie sau amiciţie. Nu am cunoştinţă şi nu ştiu cu exactitate dacă în perioada 201-2014 existau multe litigii pe rolul Curţii de Apel Constanţa în cadrul cărora S.C. C. S.R.L. să aibă calitatea de parte. Nu cunosc zvonuri conform cărora inculpatul A. ar fi încercat influenţarea vreunui judecător".
Martora N. a susţinut următoarele:
"Nu am cunoştinţă dacă la nivelul Curţii de Apel Constanţa, în perioada 2012-2014 au existat multe cauze în care să aibă calitatea de parte S.C. C. S.R.L. Nu ştiu dacă inculpatul A. avea relaţii apropiate cu reprezentanţii S.C. C. S.R.L. De altfel, nici măcar nu ştiu cine sunt reprezentanţii S.C. C. SRL".
Martora O. a susţinut următoarele:
"Nu am ştiut că inculpatul A. să aibă relaţii apropiate cu reprezentanţii S.C. C. S.R.L. Nu ştiu dacă la nivelul instanţei existau multe cauze în care S.C. C. S.R.L. să aibă calitatea de parte. Este reală susţinerea din declaraţia de la urmărirea penală, confirm căreia eu am formulat cerere de abţinere în cadrul dosarului în care S.C. C. S.R.L. figura ca parte. Existau zvonuri la nivelul Curţii de Apel Constanţa conform cărora inculpatul A. ar fi încercat să influenţeze unele soluţii ale judecătorilor. Nu îmi amintesc dacă în cauzele soluţionate de mine cu alţi judecători din cadrul secţiei şi în care S.C. C. S.R.L. să aibă calitatea de parte s-ar fi încercat influenţarea mea".
Martorul P. a precizat că:
"Nu cunosc aspecte referitoare la existenţa unor relaţii de prietenie între inculpatul A. şi reprezentanţii S.C. C. S.R.L. Existau zvonuri conform cărora inculpatul A. ar fi încercat influenţarea anumitor judecători în cadrul unor dosare. Eu am auzit un astfel de zvon de la un fost judecător care în prezent este pensionar. Este posibil să mai existe şi alţi judecători care cunosc astfel de zvonuri.
Inculpatul A. nu a încercat niciodată astfel de discuţii la mine, personal. Nu cunosc nici dacă ar fi încercat astfel de discuţii cu alţi colegi. Nu au existat neînţelegeri între mine şi inculpatul A.
Îmi este greu să precizez dacă acel zvon exista anterior litigiului cu C. sau ulterior acelui litigiu. Cred că am auzit acel zvon anterior incidentului şi anterior comunicatului DNA".
Martorul Q. a declarat următoarele:
"Nu am cunoştinţă de împrejurarea ca între inculpatul A. şi reprezentanţii S.C. C. S.R.L. să existe relaţii de prietenie sau amiciţie. Nu am auzit şi nu am informaţii ca inculpatul A. să fi făcut diferite intervenţii în favoarea S.C. C. SRL".
În faza urmăririi penale au mai fost audiaţi martorii R. şi S., reaudiaţi şi în faza cercetării judecătoreşti.
Martorul R. a susţinut că îi cunoaşte pe ambii inculpaţi, dar nu are cunoştinţă de relaţiile dintre cei doi.
A mai precizat martorul următoarele aspecte:
"Nu am cunoştinţă cu privire la achiziţionarea unor obiecte de mobilier de către inculpatul A.; sunt ani de zile şi eu nu ţin minte să fi participat la vreo întâlnire dintre inculpatul B. şi inculpatul A. Niciodată nu mi-a solicitat inculpatul B. sau o altă persoană să îi fac cunoştinţă inculpatului B. cu inculpatul A.".
Martorul S. a declarat următoarele:
"Îi cunosc pe inculpaţii din prezenta cauză: B. şi A. Nu ştiu dacă între cei doi inculpaţi existau relaţii de prietenie. Nu am fost de faţă la vreo întâlnire a celor doi inculpaţi.
Nu îmi amintesc dacă la vreo anumită petrecere organizată de inculpatul B. ar fi participat şi inculpatul A.
Ştiu că inculpatul B. şi martorul D. au fost parteneri de afaceri. În decursul timpului m-am întâlnit de mai multe ori cu aceştia. Ulterior am constatat că au început să apară tensiuni foarte mari între inculpatul B. şi martorul D.
Martorul D. invoca faptul că inculpatul B. "face presiuni asupra sa", dar nu cunosc amănunte cu privire la acest aspect.
L-am întrebat pe inculpatul B., iar acesta mi-a precizat "nu prea ies socotelile" şi cred că erau nişte neînţelegeri, derivate probabil, de la dividende, respectiv de la câştiguri. În perioada respectivă ştiu că inculpatul B. avea o problemă gravă de sănătate.
Din câte ştiu, în acea perioadă, inculpatul B. se deplasa la Viena pentru tratamente medicale, iar de administrarea societăţii se ocupa martorul D.
Este logic că relaţiile dintre inculpatul B. şi martorul D. au devenit tensionate cu multă vreme în urmă, anterior momentului în care eu am fost citata la DNA în calitate de martor. Inculpatul B. îmi preciza că "l-am cunoscut în pantaloni de trening şi tenişi şi acum a ajuns mare afacerist", referindu-se la martorul D.".
În cauză au mai fost audiate martorele T. şi U., angajate în cadrul S.C. E. S.R.L. (F.).
Martora U., după ce i-au fost prezentate comenzile nr. x/03.11.2012 pe numele K. şi nr. x/08.11.2012, pe numele S.C. C. S.R.L., a declarat în faza urmăririi penale următoarele:
"Este adevărat că aceste documente au fost întocmite de mine, însă nu îmi amintesc în ce împrejurări. Explicaţia pentru care pe prima comanda apare la "cumpărător" K. este că, probabil, aşa s-a prezentat clientul. Noi, în momentul întocmirii comenzii, nu solicitam buletinul clientului pentru a-i verifica din nou datele de identitate şi completam datele deja existente în sistem. Singura situaţie când ceream buletinul era atunci când era vorba despre un client nou.
Explicaţia pentru care s-a întocmit a doua comandă, pentru aceleaşi obiecte de mobilier, însă cu societatea C. la "cumpărător", a fost că, respectivul client a spus că doreşte să facă această modificare pe comanda sa. Nu îmi amintesc cine a venit, nici măcar dacă era o doamnă sau un domn. După întocmirea comenzilor, ele erau predate la un alt lucrător F., care se ocupa de transferul mobilierului din Bucureşti în depozitul din Constanţa"
În faza cercetării judecătoreşti martora U. a declarat următoarele:
"Nu ţin minte cu exactitate dacă inculpatul A. s-a prezentat la magazin, întrucât se prezentau foarte mulţi clienţi la respectivul magazin. În momentul în care se întocmea o notă de comandă nu era neapărat să solicităm actul de identitate al clientului.
Recunosc cele două note de comandă care mi-au fost prezentat la momentul audierii. Exista posibilitatea ca un cumpărător să se prezinte la magazin şi să solicite schimbarea numelui destinatarului comenzii".
Martora T. a declarat, în faza urmăririi penale că "În anul 2012, eram consilier de vânzări la F. Mi-au fost prezentate de procuror două fotografii ale lui A. şi ale fiului acestuia, V., şi arăt că îi recunosc, au fost clienţii mei. Îmi amintesc că au achiziţionat mai multe obiecte de mobilier, pentru un apartament din strada x eu m-am deplasat la această locuinţă, unde am făcut măsurători.
Mi-au fost prezentate de procuror mai multe comenzi şi facturi întocmite de mine, în anul 2012, pe numele cumpărătorului K. Nu îmi spune nimic acest nume, însă este posibil ca această mobilă să fi fost cea comandată de cei doi domni A. Numele cumpărătorului din aceste documente era trecut conform indicaţiilor clientului.".
În faza cercetării judecătoreşti, martora a susţinut că:
"În mod normal, dacă o persoană venea şi comanda anumite produse se întocmea o factură pro formă, factură ce în mod normal rămânea pe numele acelei persoane. În acea perioadă când am fost audiată la urmărirea penală şi mi s-au arătat fotografiile am recunoscut persoana din fotografie. Nu am fost influenţată de nimeni în momentul în care am recunoscut persoana din fotografie.
Sinceră să fiu, nu mai ştiu dacă am fost la un apartament al fam. A. pentru a face măsurători. Nu îmi mai amintesc ce s-a întâmplat în acea perioadă." dosar fond).
Martora K., a declarat în faza urmăririi penale următoarele:
"Este adevărat că de la F. am cumpărat mai multe obiecte de mobilier, însă acest lucru l-am făcut pentru nişte cunoştinţe din Constanţa, V. şi W., pe care, însă, nu îi cunosc foarte bine, fiindu-mi prezentaţi de nişte prieteni comuni.
Am fost o singură dată cu amândoi (este vorba despre W. şi V. - n.n.) la F. din Constanţa, într-o vară, posibil în anul 2012, dar nu reţin exact. Îmi amintesc că atât eu, cât şi ei, ne-am achiziţionat o serie de produse, eu cu siguranţă doar produse decorative, dar ei nu îmi amintesc ce anume.
Plata au făcut-o ei, nu ştiu dacă în numerar sau cu cardul. Pentru produsele mele, eu le-am dat lor banii, însă o sumă nu foarte mare. Ştiu că la vremea respectivă şi ei urmau să se mute în Constanţa şi că îşi căutau mobilă pentru viitoarea locuinţă. Nu ştiu despre ce locuinţă este vorba.
Mi-au fost prezentate de către procuror o serie de facturi şi documente aferente emise de F., în care numele meu figurează la poziţia "cumpărător". Arăt că eu nu am cunoştinţă de niciuna dintre aceste facturi, eu nu am cumpărat aceste produse şi nu le folosesc.
Nu ştiu unde se află, în acest moment, toate aceste bunuri din facturile care mi-au fost prezentate.
Cred că W. şi V. au continuat să folosească numele meu la achiziţiile de mobilier F., pentru că eu, în calitate de angajat al X., beneficiez de un discount de 10% la anumite produse".
În faza cercetării judecătoreşti au fost audiaţi, la propunerea inculpatului A., martorii Y., Z. şi AA.; iar la propunerea inculpatului B. a fost audiat martorul BB.
Martora Y. (soţia inculpatului A.) a susţinut următoarele:
"Eu sunt cea care m-am ocupa de achiziţionarea obiectelor de mobilier, întrucât soţul meu, respectiv inculpatul A. nu avea timpul necesar. Cunoşteam obiectele de mobilier de la F., întrucât în cursul anului 2011 fiica mea a achiziţionat mobilier de la acel magazin şi, de asemenea, în cursul anului 2012 fiul meu a cumpărat astfel de produse. După ce am achiziţionat obiecte de mobilier au rămas două dormitoare nemobilate, pentru acestea considerând că pot fi alese obiecte de mobilier de către fiica şi fiul meu. Eu împreună cu fiica şi nora mea am verificat pe site-ul societăţii F. şi astfel au fost alese obiectele de mobilier pentru cele două camere.
Când fiul meu s-a deplasat la F. am fost împreună cu el şi în acea locaţie am întâlnit o cunoştinţă de-a lor, respectiv pe numita K., în privinţa căreia am aflat că lucra la X. şi beneficia de o reducere de 10%. Am întrebat-o pe nora mea dacă aş putea comanda obiectele de mobilier pentru cele două dormitoare pe numele cunoştinţei lor, pentru a beneficia de acea reducere. Nora mea mi-a răspuns că în principiu nu ar fi nicio problemă.
M-am deplasat la magazinul F. într-o altă zi, respectiv la începutul lunii noiembrie, am vorbit cu angajatele de acolo şi le-am întrebat dacă pot comanda obiectele de mobilier pe numele numitei K. Acestea mi-au precizat că nu ar fi nicio problemă, întrucât actul de identitate se solicită la început, iar magazinul are interes să vândă marfa.
Am indicat obiectele de mobilier, iar angajata de la F. mi-a precizat că o să verifice dacă acele bunuri sunt în depozit sau dacă va fi nevoie să le comande la fabrică şi mă va anunţa. În altă seară am fost sunată de angajata de la F., mi-a precizat că mobila nu se află în depozit, va trebui comandată la fabrică, însă este nevoie ca eu să achit întreaga contravaloare a mobilei.
Fac precizarea că eu am comandat obiectele de mobilier pentru două dormitoare dar şi mobilă pentru un bar. Într-una din zilele lunii noiembrie, respectiv a doua zi după ce am primit telefonul de la angajata de la F., soţul meu urma să susţină lucrarea de doctorat la Iaşi şi am hotărât să îl însoţesc. Întrucât trebuia să mă deplasez la Iaşi, am dat unui muncitor zis CC. suma de bani necesară achiziţionării mobilierului, respectiv 14.000 RON şi am scris pe un bilet numele beneficiarului, precum şi denumirea obiectelor de mobilier. Când i-am predat acestuia plicul cu bani, împreună cu noi se afla şi numitul Z.
Fac precizarea că acea persoană, numitul CC. era o persoană de încredere şi a realizat mai multe servicii pentru noi, respectiv diferite reparaţii şi, totodată, îl rugam să îmi achiziţioneze diferite produse. În cursul anului 2016, când a fost efectuată percheziţia la locuinţa noastră, am aflat că acea mobilă pe care eu am comandat-o şi am plătit-o, ar fi fost facturată pe numele altei persoane. Precizez că în ziua în care mobila a fost livrată de la magazin eu mă aflam tot la Iaşi împreună cu soţul meu, iar respectivele obiecte de mobilier au fost primite de către fiul meu.
Precizez că efectiv soţul meu, respectiv inculpatul A., nu a participat la cumpărarea obiectelor de mobilier întrucât nu avea timpul necesar.
După efectuarea percheziţiei am încercat să iau legătura cu acea persoană cunoscută sub numele de CC., însă nu am reuşit şi am aflat că ar fi plecat din ţară în cursul anului 2015. Nu ştiu cu siguranţă dacă numitul CC. mi-a predat vreo factură, dar îmi amintesc că l-am întrebat pe acesta ce a făcut la magazinul F. şi mi-a precizat că "totul s-a rezolvat".
Precizez cu certitudine că eu sunt cea care am comandat şi am plătit obiectele de mobilier.
Revin şi precizez că prima deplasare la Iaşi nu s-a realizat pentru prezentarea tezei de doctorat, ci pentru o întâlnire cu profesorul coordonator al doctoratului.
Precizez că pe inculpatul B. nu l-am văzut niciodată, nu ne-am întâlnit în nicio împrejurare, ci l-am cunoscut pe acesta abia după efectuarea percheziţiei. Precizez că astăzi este prima dată când îl văd pe inculpatul B.
Nu am avut nicio cunoştinţă despre societatea S.C. C. şi nu ştiu dacă vreunul dintre muncitorii care au lucrat la locuinţa noastră ar fi avut vreo legătură cu această societate.
L-am cunoscut pe numitul CC. în momentul în care acesta a realizat diferite lucrări la locuinţa noastră. I-am solicitat numitului CC. de vreo 5-6 ori să ne achiziţioneze diferite cumpărături. Cumpărăturile erau realizate de către numitul CC. în perioada în care acesta lucra la locuinţa noastră. În perioada în care l-am trimis pe numitul CC. la F. acesta realiza amenajarea curţii. Numele beneficiarului pe care l-am indicat pe biletul înmânat numitului CC. era "K.".
Martorul Z. a declarat următoarele:
"Îl cunosc pe inculpatul A. şi pe soţia acestuia de peste 20 de ani.
În cursul lunii noiembrie se realizau lucrări (pentru inculpatul A.) la curte, casa fiind terminată, şi l-am văzut pe acel băiat numit CC. realizând diverse lucrări de instalaţie.
Într-una din seri am fost sunat de către doamna A. şi m-a rugat să ne întâlnim a doua zi dimineaţă la locuinţă întrucât dumneaei urma să plece la Iaşi împreună cu inculpatul A. În acea dimineaţă, doamna A. i-a solicitat numitului CC. să meargă la F. şi i-a înmânat un plic în care se afla o anumită sumă de bani necesară achiziţionării unor obiecte de mobilier.
Numitul CC. a fost de acord să meargă la F. întrucât trebuia să mai achiziţioneze şi alte obiecte de la alte magazine, respectiv obiecte de instalaţie. Nu ştiu cu exactitate identitatea acelei persoane, cunosc doar că i se zicea "CC.".
Am aflat despre această problemă legată de obiectele de mobilier din presă, după care am trecut pe la locuinţa inculpatului pentru a vedea ce se întâmplă, eu chiar le-am precizat că în momentul achiziţionării mobilei eram de faţă şi am văzut când i s-a înmânat plicul cu suma de bani numitului CC. pentru a merge la F. Am fost rugat de către inculpatul A. să îl caut pe numitul CC. dar nu am reuşit să îl găsesc.
Plicul pe care l-a înmânat doamna A. numitului CC. avea dimensiunile unei jumătăţi de foi A4".
Martorul AA. a susţinut că:
"Îl cunosc pe inculpatul A. de mai mult timp, din cartier, iar eu mă ocup de instalaţiile sanitare. Fac precizarea, totodată, că am realizat diferite lucrări la locuinţa familiei A.
M-am întâlnit cu doamna A. la magazinul DD. din Constanţa, magazin de la care au fost achiziţionate diverse obiecte pentru instalaţiile sanitare. Factura pentru respectivele obiecte sanitare a fost emisă pe numele firmei mele deoarece eu beneficiam de unele reduceri.
Sumele de bani pentru plata acelor obiecte sanitare mi-au fost înmânate de către doamna A.
În acea perioadă la locuinţa aflată în construcţie se aflau mai multe, respectiv mai mulţi muncitori, constructori, zidari, instalatori. La acea locaţie se aflau şi mai multe persoane care realizau diverse lucrări".
Martorul BB. a declarat următoarele:
"Îl cunosc pe inculpatul B., între mine şi acesta existând relaţii profesionale. Am făcut o verificare economică în cadrul societăţii H. în perioada martie 2016 şi sfârşitul anului 2016, având studii economice şi juridice şi am lucrat în cadrul ANAF până în anul 2010 pe compartimentul Spălarea Banilor, Evaziune Fiscală. Am constatat unele nereguli, posibil o delapidare, pentru perioada 2013 - 2014 şi chiar începutul anului 2015, în sensul că 80% din sumele cash erau sustrase în numerar prin folosirea bonurilor fiscale emise de societatea EE. Am adus la cunoştinţă aceste aspecte inculpatului B. şi am invitat persoanele care erau implicate, inclusiv pe martorul D. Martorul D. mi-a recomandat subtil "să îmi văd de treaba mea". Din câte cunosc inculpatul B. a formulat şi o plângere penală pe baza constatărilor făcute de mine.
Începând cu anul 2015 din câte cunosc eu, relaţiile dintre inculpatul B. şi martorul D. s-au deteriorat.
În mod subtil, martorul D. a adresat ameninţări şi inculpatului B. în perioada mai- iunie 2016."
Suma presupus delapidată din cadrul societăţii era de aproximativ 2.900.000 - 3.000.000 (milioane) RON".
În faza urmării penale a mai fost administrată proba cu înscrisuri, referitoare la dosarele în cadrul cărora S.C. C. S.R.L. a avut calitatea de parte.
Astfel, prima instanţă a constatat că din extrasele de pe portalul Curţii de Apel Constanţa rezultă că pe rolul acestei instanţe, la secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost înregistrate doar 3 dosare în materia litigiilor privind achiziţiile publice, în cadrul cărora avea calitatea de parte - S.C. C. S.R.L. Constanţa., respectiv dosarele nr. x/2014; nr. x/2014, nr. x/2014.
Dosarul nr. x/2014 este cel în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 87 din data de 17.04.2014 prin care au fost respinse plângerile conexe formulate împotriva Deciziei nr. 354/C1/5626, 5707, 5728, 203/05.02.2014 emisă de CNSC, de petentele S.C. Integral S.A., Comuna Cumpăna, S.C. FF. S.R.L., S.C. GG. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. C. S.R.L. (la volumele 11 şi 12 dosar urmărire penală se regăseşte copia respectivului dosar civil).
Decizia civilă nr. 87 din data de 17.04.2014 (pronunţată de completul constituit din judecătorii M., L., A.) reprezintă hotărârea invocată în actul de sesizare şi care a stat la baza formulării acuzaţiilor penale imputate inculpaţilor.
Curtea a reţinut că din informaţiile comunicate de Curtea de Apel Constanţa, susţinute de actele anexă comunicate organului de urmărire penală a rezultat că, completul de judecată care a pronunţat decizia civilă nr. 87 din data de 17.04.2014 a fost legal constituit (fiind respectate toate dispoziţiile legale în materia compunerii şi constituirii completului de judecată, în materia instituţiei abţinerii, a incidentelor procedurale).
În concret, dosarul nr. x/2014 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa şi legal repartizat, la data de 14.02.2014, completului de judecată C16 - format din judecătorii O., M., Q.
Primul termen de judecată a fost stabilit la data de 20.03.2014, iar anterior acestui termen, la data de 17.03.2014, doamna judecător O. a formulat cerere de abţinere, cerere care a fost admisă.
Conform Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, se impunea întregirea completului de judecată cu judecătorul aflat în planificarea de permanenţă aferentă zilei în care s-a stabilit termenul de judecată, respectiv cu domnul judecător A.
Întrucât, în perioada 18.03 2014 - 21.03.2014 inculpatul A. s-a aflat în concediu de odihnă, (aşa cum rezultă din cererea aflată fila x şi din "procesul-verbal privind modificările intervenite în componenţa completului de judecată" încheiat la data de 18.03.2014, aflat la dosar urmărire penală), completul de judecată a fost întregit cu următorul judecător aflat în planificarea de permanenţă aferentă datei de 20.03.2014, respectiv cu doamna judecător L. (planificare permanenţă pentru luna martie 2014, de la nivelul Curţi de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - dosar urmărire penală).
Astfel, componenţa completului de judecată a fost dată de judecătorii M., Q. şi L.
Din termenul de judecată de la data de 20.03.2014, cauza a fost amânată la termenul de judecată din data de 03.04.2014, şi ulterior la termenul de judecată din data de 17.04.2014.
Întrucât la data de 10.04.2014 a încetat delegarea domnului judecător Q. la Curtea de Apel Constanţa (aşa cum rezultă din Decizia nr. 165 din 02.10.2013 emisă de preşedintele Curţii de Apel Constanţa), în cadrul completului de judecată C16 a participat inculpatul A., conform ordinului rezolutiv din data de 14.04.2014 al preşedintelui de secţie.
Totodată, a fost ataşată, la dosar urmărire penală, declaraţia de avere a inculpatului A., întocmită şi semnată la data de 12.06.2013.
Declaraţia de avere, invocată mai sus, a stat la baza reţinerii, în sarcina inculpatului A., a infracţiunii de "fals în declaraţii", constând în omisiunea de a declara suma de 14.815,02 RON (contravaloarea obiectelor de mobilier achitate de S.C. C. S.R.L. din dispoziţia inculpatului B.).
Inculpaţii au fost audiaţi în faza cercetării judecătoreşti, la termenul de judecată din data de 27.11.2020.
Inculpaţii au susţinut în apărare că faptele reţinute în sarcina lor nu există, au combătut acuzaţiile menţionate în rechizitoriu şi au considerat că se impune achitarea lor.
Inculpatul A. a declarat următoarele:
"În rechizitoriu au fost reţinute unele aspecte contradictorii rezultate din declaraţia pe care am dat-o şi vreau să arăt următoarele:
1. Am declarat şi susţin în continuare că nu îl cunosc pe inculpatul B., reprezentantul societăţii S.C. C. Am fost întrebat de către doamna procuror, în timpul efectuării percheziţiei, cât şi în cadrul declaraţiei de suspect din 14.-11.2016 dacă am cunoştinţă despre S.C. C. Cu acea ocazie am declarat că am auzit de acea societate, sursa reprezentând-o unele articole din presa locală şi din publicitatea care existat în municipiul Constanţa. S.C. C. era un nume uşor de reţinut şi avea unele reclame, inclusiv în zona limitrofă între Mamaia Nord şi Năvodari unde mergeam zilnic la imobilul pe care îl construiam. Eu cu inculpatul B. nu m-am întâlnit niciodată şi nici nu am fost cu martorii R. şi S., audiaţi în cauză, la sediul S.C. C. De altfel, nici în prezent nu cunosc unde este sediul acestei societăţi.
2. A doua neclaritate se referă la martora K., eu am declarat că nu o cunosc, însă cu ocazia percheziţiei domiciliare, de faţă fiind şi soţia mea, fiul V. şi nora, aceştia mi-au explicat că este persoana pe care fiul meu şi nora mea o cunosc, fiind prietenă apropiată cu naşii lor din Bucureşti.
De la fiul şi soţia mea cunosc că în cursul anului 2012 fiul şi nora mea au cumpărat mobilă când a fost prezentă şi martora K., la magazinul F. Martora K. deţinea un card X. pentru care beneficia de o reducere de 10%.
3. A treia neclaritate se referă la valoarea bunurilor de mobilier, considerându-se de către doamna procuror că declaraţia mea nu ar fi sinceră.
Eu nu m-am ocupat de achiziţionarea mobilelor, ci în mod exclusiv soţia mea. La finalizarea construcţiei locuinţei noi ne-am făcut un buget referitor la achiziţionarea obiectelor de mobilier. Am stabilit, de principiu, împreună cu soţia, ca valoarea mobilei pentru dormitor să fie de aproximativ 1000 euro. Am făcut un calcul pentru două dormitoare şi un bar, iar orientativ am ajuns la o sumă de 10.000 RON (2.000 RON barul şi 8.000 RON cele două dormitoare).
În legătură cu infracţiunea de trafic de influenţă, nu m-am înţeles niciodată cu inculpatul B., ca acesta să-mi dea obiecte de mobilier pentru imobilul meu situat în Mamaia Nord - Năvodari, iar eu în schimb, având în vedere calitatea de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa, să îl ajut în soluţionarea favorabilă a unor dosare, înregistrare pe rolul acelei instanţe.
Mai mult, nici în cercul de prieteni, nu am lăsat impresia că aş avea influenţă asupra judecătorilor.
Precizez că între mine şi inculpatul B. nu a existat nicio tranzacţie.
Am studiat dosarul şi am constatat că sunt doar noţiuni generice, fără probe concrete. S-a precizat că S.C. C. avea multe cauze pe rolul Curţii de Apel Constanţa, însă, în mod paradoxal din actele existente la dosar rezultă că au fost înregistrate numai 3 dosare având ca obiect achiziţii publice, fiind înregistrate în anii 2005, 2011 şi 2015.
Referitor la dosarul de pe rolul instanţelor arondate, am constatat că din 12 dosare civile 9 au fost pierdute de S.C. C.
În legătură cu infracţiunea de luare de mită, precizeze, de asemenea, că nu m-am înţeles niciodată cu inculpatul B. ca în schimbul bunurilor presupus primite de la acesta, să-mi exercit atribuţiile de serviciu într-o manieră astfel încât să îi determin pe colegii judecători să pronunţe soluţii favorabile S.C. C.
Precizez că eu nu am primit niciun bun de la inculpatul B., aşa cum am precizat la începutul declaraţiei.
Bunurile reţinute în rechizitoriul nu fac obiectul mitei deoarece: de achiziţionarea mobilei s-a ocupat exclusiv soţia mea. La începutul lunii noiembrie 2012 trebuia să mă deplasez la Iaşi, fiind în faza terminală a studiilor doctorale. Într-o dimineaţă, înainte de a pleca soţia mea a introdus în plic o sumă de bani cu datele necesare pentru mobilă şi pe care l-a înmânat unui muncitor care lucra în curtea imobilului. Acest muncitor răspundea la numele de "CC.". De faţă la înmânarea banilor a fost şi domnul Z., care ne-a ajutat la construirea casei. Soţia mea i-a solicitat acelui muncitor cunoscut sub numele de "CC." să meargă la magazinul F. şi să achite mobila, care iniţial fusese comandată de ea.
La sfârşitul lunii decembrie, ne aflam tot în municipiul Iaşi, scopul acelei deplasări fiind dat de studiile doctorale. În acest sens fac dovada cu un înscris privind "originalitatea conţinutului tezei de doctorat" din 20.12.2012 semnată de domnul profesor HH., coordonatorul tezei de doctorat. Tot în acelaşi sens depun două înscrisuri referitoare la susţinerea tezei de doctorat.
În timp ce ne aflam în municipiul Iaşi, soţia mea a fost sunată de la magazinul F. că a sosit mobila. Soţia mea i-a telefonat fiul meu să preia el obiectele de mobilier, care au sosit pe data de 21.12.2012.
Precizez că mobila este plătită exclusiv de membrii familiei mele.
Ca regulă, majoritatea plăţilor erau făcute de soţia mea, deoarece ea avea timpul necesar.
Întrucât imobilul a fost construit în regie proprie, de multe ori lăsam diferite sume de bani muncitorilor pentru a recepţiona anumite bunuri ori mărfuri, iar în final noi să primim actele necesare.
Pentru a beneficia de anumite facilităţi financiare am apelat la martorul AA. care ne-a procurat obiectele sanitare, a făcut necesarul de materiale, iar a doua zi soţia mea a fost împreună cu acesta la magazin şi le-a achitat.
Consider că nu am comis cea de-a treia infracţiune reţinută în sarcina mea, respectiv falsul în declaraţii, întrucât am declarat real şi conform legii, bunurile pe care le-am dobândit".
Inculpatul B. a declarat următoarele:
"Cunosc învinuirile care mi se aduc. Menţin declaraţia dată în cursul urmării penale, cu următorul amendament:
Aşa zisa întâlnire între mine, inculpatul A., martorii R. şi S., de la sediul firmei nu a avut loc.
În cursul urmăririi penale mi s-a precizat că doi martori au declarat că a avut loc acea întâlnire, iar eu, probabil din cauza emoţiilor, am susţinut că ar exista posibilitatea ca acea întâlnire să fi avut loc.
Pe inculpatul A., personal, nu l-am cunoscut. Este posibil ca întâmplător, în cadrul unor evenimente publice să-l fi văzut şi probabil să îl fi salutat la fel ca pe celelalte persoane.
Nu i-am cunoscut pe membrii familiei inculpatului A., nu cunosc numărul de telefon al acestuia şi nu ştiu unde locuieşte.
Precizez că nici inculpatul A. şi nicio altă persoană în numele acestuia nu mi-au solicitat vreun bun sau vreun obiect de mobilier.
Îl cunosc pe martorul D. şi pe martorul J. de aproximativ 20 de ani, întrucât aceştia au fost angajaţii mei dar şi parteneri de afaceri.
La finele anului 2012 am fost diagnosticat cu o boală gravă şi am stabilit cu martorii D. şi J. ca în schimbul a 50% din acţiunile S.C. C. să îmi dea o declaraţie notarială în care să se specifice ca în cazul decesului meu, aceştia să aibă grijă de familia mea şi să remită familiei mele suma de câte 5000 euro lunar timp de 25 de ani.
În cursul lunii decembrie 2012, după prima operaţie, D. a venit la Viena cu actele pentru cesionarea unui procent de 50% din societate, dar nu şi cu actele notariale la care am făcut referire iniţial.
Întrucât starea mea de sănătate s-a agravat am putut reveni la firmă după aproximativ 6 luni. În această perioadă am fost înlocuit de martorul J.
Se face referire în actul de sesizare că eu i-am solicitat martorului D. să dea în nunele meu anumite obiecte de mobilier, însă în acea perioadă, datorită stării medicale nu prea îmi ardea să mă ocup de aşa ceva. De fapt eu nu mă puteam ocupa de absolut nimic în acea perioadă.
După aproximativ 1 an sau un an şi jumătate când starea sănătăţii mi-a permis să îmi reiau activitatea, am constatat că cele două societăţii, respectiv S.C. C. şi H. încredinţate celor doi, erau aduse aproape în stare de insolvenţă.
În urma verificărilor efectuate de experţi, la ambele societăţi s-au constatat atât furturi din societăţi cât şi înstrăinări de bunuri, respectiv, terenuri, maşini, ambarcaţiuni, utilaje, dar şi 80% din personalul muncitor şi TESA.
Bunurile la care am făcut referire au fost transferate prin facturi fictive la alte societăţi deţinute de martorul D.
După ce a fost întocmit raportul final am sesizat organele de urmărire penală, iar în prezent martorul D. şi alte persoane sunt cercetate de organele de urmărire penală.
Înainte de formularea denunţului de către D. eu mă aflam împreună cu acesta într-o stare conflictuală majoră.
Între martorul D. şi martora I. exista o relaţie specială de prietenie.
Nu am avut angajat jurist în cadrul S.C. C. În cazul în care S.C. C. avea vreo cauză pe rolul instanţelor, era angajat un avocat.
În cursul urmăririi penale doamna procuror mi-a precizat că doi martori au făcut referire la acea zisă întâlnire, dintre mine şi inculpatul A.
Am ţinut la cei doi martori, respectiv D. şi J. ca la proprii mei copii".
Conform art. 349 C. proc. pen. - instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii.
Conform prevederilor art. 99 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. - în acţiunea penală sarcina probei aparţine procurorului, iar inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia.
În cadrul procesului penal, conform art. 103 alin. (1) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.
La finalul procesului penal, conform art. 103 alin. (2) C. proc. pen., în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, iar condamnarea se dispune atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.
Astfel, conform art. 396 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
În caz contrar, devin aplicabile prevederile art. 4 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora - după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului.
Aşadar, Curtea a apreciat că pentru a se dispune condamnarea inculpaţilor A. şi B., în concordanţă cu normele de drept aplicabile în speţă, este necesar ca probele administrate în cursul procesului penal să conducă la concluzia certă, de necombătut, că faptele imputate acestora există în materialitatea lor şi au fost comise cu vinovăţia cerută de lege.
Coroborând întreg materialul probator administrat în cursul procesului penal, Curtea a considerat că în cauză nu este dovedită, mai presus de orice îndoială rezonabilă, existenţa celor cinci infracţiuni deduse judecăţii, (trafic de influenţă, cumpărare de influenţă, luare de mită, dare de mită, fals în declaraţii), în baza cărora s-a realizat acuzarea inculpaţilor A. şi B.
1. Astfel, referitor la infracţiunile de trafic de influenţă, respectiv cumpărare de influenţă, a constatat următoarele:
Conform art. 291 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune de trafic de influenţă - "pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri".
De asemenea, conform art. 292 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune de cumpărare de influenţă - "promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri".
Analizând dispoziţiile celor două infracţiuni Curtea a constatat că existenţa acestora este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii de tipicitate dovedite în mod cert de materialul probator administrat în cauză.
Astfel, sub un prim aspect, este necesar ca persoana care pretinde, primeşte sau acceptă promisiunea de bani sau alte foloase să aibă influenţă sau să lase să creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public (în cazul infracţiunii de trafic de influenţă); respectiv persoana căreia i se oferă bani sau alte foloase să aibă influenţă sau să lase să creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public (în cazul infracţiunii de cumpărare de influenţă).
În speţă, prima instanţă a apreciat că nu se poate accepta teza incriminatorie, conform căreia "oferirea de alte foloase" (respectiv obiecte de mobilier) s-a realizat către o persoană (inculpatul A.) care "are influenţă" asupra unor "funcţionari publici" învestiţi cu îndeplinirea unui act care intra în atribuţiile acestora de serviciu (respectiv asupra judecătorilor investiţi cu soluţionarea unor dosare în care S.C. C. ar fi avut calitatea de parte).
A avea influenţă asupra unui funcţionar înseamnă a avea trecere, a se bucura în mod real de încrederea unui funcţionar, a fi în mod real în raporturi bune cu acesta.
Totodată, în practică şi în literatura de specialitate s-a statuat că termenul de "influenţă" este folosit în sensul de putere, de capacitate de a modifica fiinţa umană, comportamentul acesteia în sensul dorit, de a determina o persoană să facă o favoare - situaţie puţin probabilă în cadrul relaţiilor dintre judecătorii unei instanţe.
De asemenea, Curtea a arătat că exprimarea din textele de lege invocate mai sus, este imperativă, astfel încât, este obligatoriu a se demonstra că inculpatul A. avea influenţă asupra judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II a civilă, de contencios administrativ.
Ori, o astfel de situaţie este imposibil de demonstrat, neexistând nici cea mai vagă presupunere, în sensul că un magistrat, preşedinte al instanţei de judecată, ar putea avea vreo influenţă asupra judecătorilor care îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi inamovibil.
Totodată, în cauză, nu există nicio probă care să conducă la opinia că inculpatul A. "a lăsat să se creadă că ar avea influenţă asupra judecătorilor".
Niciun martor audiat pe parcursul procesului penal nu a precizat că a participat nemijlocit la vreo discuţie dintre cei doi inculpaţi, din care să rezulte teza incriminatorie invocată mai sus.
În opinia Curţii, doar martorul denunţător D. acreditează ideea că inculpaţii s-au înţeles, în sensul ca, inculpatul B. să îi cumpere inculpatului A. obiecte de mobilier, pentru casa situată în judeţul Constanţa, iar acesta, să îl ajute prin folosirea influenţei pe care o avea asupra magistraţilor ce instrumentau dosarele care priveau S.C. C. S.R.L. sau alte firme controlate de B.".
Totodată, martorul D. a susţinut că "nu poate indica vreun dosar sau vreun nume de judecător asupra căruia A. şi-a exercitat influenţa, pentru a-l ajuta pe B.".
Deşi, afirmaţiile martorului D. nu sunt susţinute de nicio altă probă administrată în cauză, au fost preluate în rechizitoriu şi au servit la acuzarea celor doi inculpaţi.
În concret, Curtea a apreciat că nicio altă probă administrată în cauză nu confirmă împrejurarea că inculpatul A. ar fi lăsat să se creadă că, datorită funcţiei sale, respectiv de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa, putea influenţa activitatea unor judecători care îşi desfăşurau activitatea în cadrul acelei instanţe.
A da relevanţă majoră declaraţiei martorului denunţător, conduce la opinia că sunt lipsite de substanţă juridică celelalte probe (unele dintre ele favorabil inculpaţilor) şi care nu susţin acuzaţiile din rechizitoriu.
Susţinerile martorului denunţător (referitoare la influenţarea unor judecători de către inculpatul A., pentru a pronunţa soluţii favorabile S.C. C. S.R.L., sunt nefondate, iar în lipsa unor probe cu care să se coroboreze, afectează actul de justiţie privit în mod general, dar în special, afectează activitatea magistraţilor judecători din cadrul Curţii de Apel Constanţa.
Afirmaţiile martorului D., nesusţinute de probele administrate în cauză, reprezintă, în opinia primei instanţe, speculaţii şi presupuneri, care nu justifică reţinerea acuzaţiilor în sarcina celor doi inculpaţi.
Martorul are obligaţia de a declara tot ceea ce ştie, fără a fi obligat să producă probe în susţinerea afirmaţiilor sale.
Dar, afirmaţiile martorului pot produce consecinţe grave în situaţia în care nu pot fi dovedite cu probe certe sau măcar cu date concrete, care ar rezulta din coroborarea unor probe indirecte.
Mai mult, Curtea a apreciat că afirmaţiile martorului D. sunt combătute de declaraţiile martorilor L., N., M., O., P. şi Q. - judecători în cadrul Curţii de Apel Constanţa.
În concret, martora L. a precizat în faza urmăririi penale că "rezultatul deliberării (în cauza în care S.C. C. S.R.L. avea calitatea de parte) a fost cel care se impunea în mod firesc, pe baza probelor din dosar, iar domnul A. nu a încercat în vreun fel să impună vreo soluţie, discuţiile fiind desfăşurate doar pe probleme de drept. Totodată, martora a susţinut că "inculpatul A. nu mi-a solicitat să dau vreo anumită soluţie în vreun dosar".
Martorul M., infirmă de asemenea, o eventuală influenţă exercitată de inculpatul A. susţinând că nu a discutat niciodată cu acesta despre S.C. C. sau despre părţile din dosare; nu a existat nicio situaţie în care inculpatul să încerce să îi influenţeze decizia.
Martorul Q. a susţinut că nu a auzit ca inculpatul A. să facă diferite intervenţii în favoarea S.C. C. S.R.L.
Nici declaraţiile celorlalţi martori nu confirmă existenţa unei influenţe a inculpatului A. asupra unor judecători.
Susţinerile martorei O. în sensul că "existau zvonuri la nivelul Curţii de Apel Constanţa că inculpatul A. ar fi încercat să influenţeze unele soluţii ale judecătorilor", precum şi susţinerile martorului P. în sensul că "existau zvonuri conform cărora inculpatul A. ar fi încercat influenţarea anumitor judecători în cadrul unor dosare; respectiv că a auzit un astfel de zvon de la un judecător care în prezent s-a pensionat"; nu pot atrage incidenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă.
Raportat la dispoziţiile legale în materie probelor, "zvonul" nu poate constitui o probă certă care să susţină o acuzaţie în materie penală.
Totodată, în considerentele Deciziei nr. 778 din 17.11.2015 a Curţii Constituţionale, se precizează că "faptele notorii reprezintă acele fapte în privinţa cărora nu există îndoială şi nu pot fi asimilate zvonurilor publice, care pot constitui probă numai după confirmarea lor prin verificare, cu alte cuvinte atunci când încetează a mai fi zvonuri".
Ori, speculaţiile referitoare la unele discuţii materializate în zvonuri, fără o indicare concretă şi detaliată a faptelor nu pot echivala cu date concrete care ar servi la aflarea adevărului.
În condiţiile în care probele administrate în cauză nu au demonstrat existenţa condiţiei referitoare la "influenţa reală a inculpatului asupra funcţionarilor publici", în literatura de specialitate s-a reţinut că "dubiul va profita subiectului activ, deoarece organului judiciar îi revine sarcina de a proba că făptuitorul realmente a lăsat să se creadă că are o astfel de influenţă.
O altă condiţie care trebuie îndeplinită pentru existenţa infracţiunilor de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă, este dată de promisiunea autorului primei infracţiuni, de a determina funcţionarul public să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
În cauză, însă Curtea nu a identificat nicio probă din care să rezulte în mod cert că inculpatul A. a promis că îi va determina pe judecătorii investiţi cu soluţionarea unor cauze, în care avea calitatea de parte S.C. C. S.R.L., să pronunţe soluţii favorabile acesteia, în sensul presupusei înţelegeri pe care a avut-o cu inculpatul B.
Din textul infracţiunii de trafic de influenţă rezultă că activitatea autorului este explicită - în sensul că acesta "promite" că îi va determina pe funcţionarii publici să întreprindă o anumită activitate.
Deci, activitatea autorului este clar imperativă, iar pentru existenţa infracţiunii trebuie să se dovedească mai presus de orice dubiu "promisiunea" făcută de acesta, în sensul influenţării funcţionarilor publici, în schimbul obţinerii de bani sau alte foloase.
În speţă, prima instanţa a apreciat că nu rezultă mai presus de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul A. i-a promis inculpatului B., ca în schimbul obiectelor de mobilier, să îi determine pe judecătorii din cadrul Curţii de Apel Constanţa să pronunţe soluţii favorabile S.C. C. S.R.L.
Aspectele referitoare la pretinsa întâlnire dintre cei doi inculpaţi, în care s-ar fi discutat despre presupusa "promisiune" sunt invocate doar de martorul denunţător D., fără a exista vreo altă probă care să confirme această acuzare.
De altfel, nici măcar martorul D. nu a perceput nemijlocit discuţia, "înţelegerea" dintre cei doi inculpaţi referitoare la "promisiunea" obţinerii soluţiilor favorabile.
Martorul D. a declarat că aspectele menţionate în denunţ şi în declaraţii date în cursul procesului penal, le cunoaşte din discuţiile purtate cu inculpatul B. care i-ar fi zis că "s-a înţeles cu inculpatul A., ca să îi achite acestuia obiectele de mobilier, pentru a obţine soluţii favorabile S.C. C. S.R.L."
Martorii I. şi J., invocaţi în actul de sesizare, nu confirmă în mod indubitabil afirmaţiile martorului D., nu au purtat discuţii cu inculpatul B. (pentru a percepe eventuale amănunte referitoare la pretinsa înţelegere, respectiv promisiune), nu au fost prezenţi la o eventuală întâlnire a inculpatului B. cu inculpatul A.
Susţinerile martorilor I. şi J., aşa cum au fost detaliate mai sus, reprezintă aspecte cunoscute din discuţiile purtate cu inculpatul D.
Aspectele reliefate de martora I., aşa cum au fost detaliate mai sus, nu confirmă în opinia Curţii, existenţa condiţiei de tipicitate a infracţiunii, referitoare la "promisiunea" făcută de inculpatul A., de a determina anumiţi judecători să pronunţe soluţii favorabile S.C. C. S.R.L.
De altfel, susţinerile martorei I. referitoare la împrejurarea că, la solicitarea martorului D. s-a deplasat la F. pentru a ridica factura vizând obiectele de mobilier, şi cunoaşte de la acesta "că bunurile menţionate în factură reprezintă o obligaţie a domnului B." nu confirmă existenţa infracţiunilor deduse judecăţii.
Contrar afirmaţiilor din actul de sesizare, Curtea a considerat că declaraţiile martorului J. nu se coroborează cu declaraţiile martorului D., şi nu contribuie la susţinerea acuzaţiilor aduse inculpaţilor.
În concret, martorul oferă informaţii contradictorii referitoare la societăţile comerciale prin intermediul cărora s-ar fi desfăşurat presupusa achiziţionare a obiectelor de mobilier, care în final ar fi ajuns în posesia inculpatului A.
Astfel, martorul J. a făcut referire la o pretinsă achiziţie de mobilier, încheiată între S.C. C. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în totală contradicţie cu declaraţia martorului denunţător şi cu situaţia de fapt reţinută în actul de sesizare.
Există posibilitatea ca martorul J. să fi primit toate informaţiile trunchiate de la martorul D. (referitoare la achiziţionarea de obiecte de mobilier) şi din cauza trecerii unei perioade mari de timp de la momentul informării la momentul audierii, să fi confundat societăţile comerciale în cadrul cărora inculpatul B. deţinea acţiuni.
Martorul R. a declarat că nu ţine minte să fi participat la vreo întâlnire dintre inculpatul B. şi inculpatul A. Niciodată nu i-a solicitat inculpatul B. sau o altă persoană să îi fac cunoştinţă inculpatului B. cu inculpatul A.
Martorul S. a declarat că nu ştie dacă între cei doi inculpaţi existau relaţii de prietenie şi nu am fost de faţă la vreo întâlnire a celor doi inculpaţi.
Astfel, nici declaraţiile ultimilor doi martori nu confirmă întâlnirea dintre inculpaţi şi cu atât mai puţin presupusa înţelegere infracţională, referitoare la promisiunea favorizării S.C. C. S.R.L., în cauzele aflate pe rolul Curţi de Apel Constanţa.
Ceilalţi martori audiaţi în cauză nu oferă, în opinia Curţii, detalii referitoare la înţelegerea dintre inculpaţi, ori la presupusa promisiune făcută de inculpatul A. pentru a determina judecătorii din cadrul Curţii de Apel Constanţa să pronunţe soluţii favorabile S.C. C. S.R.L.
Martorele T., U. şi K. au relatat date referitoare la modalitatea în care au fost comandate obiectele de mobilier, de către familia A., pe numele martorei K., pentru a beneficia de reducere, precum şi aspecte legate de posibilitatea schimbării titularului comenzii până la momentul achitării integrare şi respectiv livrării respectivelor produse.
Ori, Curtea a apreciat că aspectele invocate de cele trei martore nu confirmă existenţa nici uneia din condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.
În practica judiciară, s-a reţinut că nu poate fi reţinută răspunderea penală, în situaţia în care nu s-a demonstrat în mod cert existenţa promisiunii de a determina funcţionarii publici pentru a acţiona în sensul dorit de către cumpărătorul de influenţă.
Expresia "promite că va determina" echivalează cu un angajament ferm, cu o promisiune expresă, neechivocă, având un obiectiv precis, respectiv determinarea funcţionarului public.
Astfel, pentru stabilirea existenţei infracţiunilor de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă, este necesar să se demonstreze mai presus de orice dubiu că inculpatul A. a "promis" în mod clar, explicit, inculpatului B., că va determina judecătorii desemnaţi cu soluţionarea cauzele în care ar avea calitate de parte S.C. C. S.R.L., să pronunţe soluţii favorabile acesteia.
Ori, în speţă, acest aspect nu este demonstrat de probele administrate pe parcursul procesului penal.
De altfel, declaraţiile martorului D. nu sunt în măsură să justifice reţinerea infracţiunilor deduse judecăţii, întrucât acesta nu a participat la vreo întâlnire şi discuţie dintre inculpaţi, pentru a percepe în mod direct presupusa înţelegere infracţională.
Afirmaţiile martorului D. sunt bazate doar pe aşa zisele precizări primite de la inculpatul B.
Pentru a servi la justa soluţionare a cauzei, declaraţiile martorilor trebuie să se coroboreze cu restul materialului probator şi să demonstreze existenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor deduse judecăţii.
În cauză, Curtea a reţinut însă că declaraţiile martorului D., referitoare la multitudinea cauzelor, pe care C. S.R.L., le avea pe rolul Curţii de Apel Constanţa, aspect care ar fi justificat presupusa înţelegere dintre inculpaţi, sunt infirmate de actele oficiale comunicate de Curtea de Apel Constanţa şi de înscrisurile care se regăsesc pe portalul respectivei instanţe de judecată, ataşate la dosarul de urmărire penală.
În concret, astfel cum a arătat prima instanţă, la momentul analizării respectivelor înscrisuri, pe rolul Curţii de Apel Constanţa au fost înregistrate doar 3 dosare în materia litigiilor privind achiziţiile publice, în cadrul cărora avea calitatea de parte - S.C. C. S.R.L. Constanţa, respectiv dosarele nr. x/2014; nr. x/2014, nr. x/2014.
Deşi, pe parcursul urmăririi penale au fost administrate mai multe probe, prin actul de sesizare, nu s-a stabilit cu exactitate data la care ar fi survenit presupusa "înţelegere" dintre inculpaţi.
Toodată, a reţinut că nici după administrarea probatoriului în faza de judecată, nu au rezultat aspecte pertinente care să releve dincolo de orice îndoială rezonabilă o presupusă înţelegere infracţională dintre inculpaţi, şi respectiv data la care ar fi avut loc aceasta.
Împrejurarea că la domiciliul inculpatului A. au fost găsite două înscrisuri respectiv "Avizul de însoţire a mărfii" nr. x din data de 21.12.2012 şi "Procesul-verbal de recepţie" nr. x din data de 21.12.2012, referitoare la obiectele de mobilier, în cadrul cărora figurează ca şi cumpărător S.C. C. S.R.L., nu confirmă în opinia Curţii, în mod cert acuzaţiile aduse inculpaţilor.
În concret, respectivele înscrisuri, nu sunt în măsură să demonstreze presupusa "înţelegere" dintre inculpaţi, "promisiunea" făcută de inculpatul A. în sensul influenţării unor judecători pentru a pronunţa soluţii favorabile societăţilor controlate de inculpatul B.
Aşa cum a susţinut martora Y., obiectele de mobilier au fost recepţionate de fiul inculpatului, cel care a semnat Procesul-verbal de recepţie şi Avizul de însoţire a mărfii, la data de 21.12.2012.
Martora Y. a susţinut că la data la care mobila a fost livrată, ea se afla împreună cu inculpatul A. la Iaşi, pentru desfăşurarea studiilor doctorale, aspect confirmat cu înscrisul emis la data de 20.12.2012, intitulat "Declaraţie privind originalitatea conţinutului tezei de doctorat", aflat la dosar fond.
Apărările formulate de inculpatul A. în sensul că de achiziţionarea şi plata obiectelor de mobilier s-a ocupat soţia sa - martora Y., sunt susţinute de aceasta şi de martorul Z.
Astfel, din declaraţiile celor doi martori rezultă împrejurarea că martora Y. i-a solicitat unui muncitor, cunoscut sub numele de "CC." să se deplaseze la F., pentru a achita obiectele de mobilier, ocazie cu care i-a înmânat suma necesară într-un plic.
Totodată, matorul AA. a confirmat împrejurarea că martora Y. se ocupa de achiziţionarea diferitelor obiecte necesare pentru construirea imobilului.
Conform art. 103 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. - probele nu au valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză; în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat cu trimitere la toate probele evaluate.
Astfel, în contextul analizei şi evaluării întregului material probator, Curte a apreciat că declaraţiile martorilor Y., Z., AA. - propuşi de inculpatul A.; precum şi declaraţia martorului II. - propus de inculpatul B., sunt în măsură să servească la aflarea adevărului, au valoare probatorie relevantă şi asigură justa soluţionare a cauzei.
În ceea ce priveşte evaluarea declaraţiilor martorului D., Curtea a constatat că, la momentul formulării denunţului şi implicit la datele la care a fost audiat, între acesta şi inculpatul B. existau relaţii, cel puţin tensionate şi neprincipiale.
În concret, inculpatul B. a formulat plângere penală împotriva martorului D. susţinând că acesta şi-a însuşit, în mod fraudulos, sume de bani din patrimoniul S.C. H., în perioada 2013 - 2016.
Plângerea penală a fost înregistrată iniţial la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa, iar dosarul înregistrat sub nr. x/2019 a fost preluat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.
Prin Ordonanţa din data de 03.12.2019 (dosar nr. x/2019) a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale în raport de suspecţii D., JJ., KK., I., LL., MM., prin prisma infracţiunii de delapidare în formă continuată şi cu consecinţe deosebit de grave, prev. de art. 295 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 309, art. 35 alin. (1) C. pen.
Înscrisurile referitoare la existenţa dosarului penal, în care este cercetat martorul D., au fost depuse de inculpatul B. şi se află ataşate la dosarul de fond.
Neînţelegerile dintre inculpatul B. şi martorul D., sunt confirmate de martorul J. (care a declarat următoarele: cunosc împrejurarea că în prezent relaţiile dintre martorul D. şi inculpatul B. nu sunt bune); de martorul S. (care a susţinut că inculpatul B. şi martorul D. au fost parteneri de afaceri, ulterior am constat că au început să apară tensiuni foarte mari între aceştia; cred că erau nişte neînţelegeri derivate, probabil, de la dividende; relaţiile dintre martorul D. şi inculpatul B. au devenit tensionate cu multă vreme în urmă, anterior momentului în care eu am fost citat la DNA).
De asemenea, martorul II. a declarat că: "A efectuat o verificare economică la S.C. H. S.R.L. în perioada martie 2016 - sfârşitul anului 2016 şi a constatat unele nereguli, posibil o delapidare pentru perioada 2013 - 2014 şi chiar începutul anului 2015, în sensul că 80% din sumele cash erau sustrase în numerar prin folosirea bonurilor fiscale emise de societatea EE."
Martorul II. a mai susţinut că, din câte ştie, inculpatul B. a formulat plângere penală pe baza constatărilor făcute de el, începând cu anul 2015 relaţiile dintre martorul D. şi inculpatul B. s-au deteriorat, iar, în mod subtil, în perioada mai - iunie 2016 martorul D. a adresat ameninţări inculpatului B.
Aşadar, Curtea a constatat că declaraţiile martorilor J., S., II. se coroborează cu declaraţiile inculpatului B. referitoare la existenţa unor situaţii conflictuale între el şi martorul D. derivate din modul în care acesta din urmă a administrat S.C. C. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L.
Nu trebuie omisă împrejurarea că martorul D. a formulat denunţul la data de 14.06.2016, în perioada în care, martorul II. efectua controlul economic financiar la S.C. H. S.R.L. şi a constatat posibila delapidare sesizată ulterior organelor de urmărire penală.
Având în vedere aceste ultime aspecte, putem ajunge la concluzia că declaraţiile martorului D. prezintă o notă de subiectivism, care ar putea fi ignorată doar în condiţiile în care, declaraţiile acestuia s-ar corobora în mare măsură cu restul probelor administrate în cauză.
În speţă însă, aşa cum a arătat iniţial Curtea, nu se poate ajunge la concluzia că declaraţiile martorului D. se coroborează cu celelalte probe administrate pe parcursul procesului penal, sub aspectul existenţei infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că probele administrate în cauză nu confirmă mai presus de orice îndoială rezonabilă că infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raport la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea 78/2000 adusă ca învinuire inculpatului A., respectiv infracţiunea de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 adusă ca învinuire inculpatului B., există în materialitatea lor, astfel încât nu se poate dispune condamnarea inculpaţilor.
2. Referitor la infracţiunile de luare de mită, respectiv dare de mită, Curtea a constatat următoarele:
Conform art. 289 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de luare de mită - "fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri".
Iar, conform art. 290 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de dare de mită - "promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289".
Analizând dispoziţiile celor două infracţiuni prima instanţă a constatat că pentru existenţa acestora este necesară îndeplinirea unor condiţii de tipicitate, care trebuie dovedite în mod cert de materialul probator administrat în cauză.
Astfel, sub un prim aspect, referitor la situaţia de fapt reţinută în cauză, a constatat că în rechizitoriu nu sunt descrise în mod distinct infracţiunile de trafic de influenţă şi luare de mită reţinute în sarcina inculpatului A.; respectiv infracţiunile de cumpărare de influenţă şi dare de mită reţinute în sarcina inculpatului B., sub toate condiţiile de tipicitate si sub toate modalităţile de comitere.
În cadrul rechizitoriului, infracţiunile nu sunt analizate în mod distinct, ci este descrisă situaţia de fapt pentru întreaga presupusă activitate infracţională, după care, într-un alt capitol este descrisă încadrarea juridică a celor patru infracţiuni de corupţie.
În concret, activităţile presupus infracţionale sunt similare pentru infracţiunile de trafic de influenţă şi luare de mită, respectiv cumpărare de influenţă şi dare de mită.
Astfel, Curtea a constatat că în rechizitoriu se invocă aspecte similare şi comune pentru grupul de infracţiuni respectiv: un singur act material - presupusa "înţelegere" dintre inculpaţi; un singur scop - pronunţarea unor hotărâri favorabile S.C. C. S.R.L.; o singură categorie de foloase necuvenite - obiectele de mobilier; aceeaşi calitate specială pentru inculpatul A. - judecător şi preşedinte al Curţii de Apel Constanţa.
Singura diferenţă dintre infracţiunile invocate mai sus constă în modalitatea în care se presupune că s-ar fi angajat inculpatul A. să acţioneze, respectiv "să îşi exercite influenţa derivată din calitatea de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa, asupra magistraţilor care urmau să instrumenteze dosarele care priveau S.C. C. SRL" sau "să îşi exercite atribuţiile de serviciu într-o modalitate care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile S.C. C. SRL".
În rechizitoriu se face precizarea că infracţiunile de corupţie, reţinute în sarcina fiecăruia din cei doi inculpaţi, se află în concurs ideal.
În doctrină, s-a opinat că "în situaţia concursului ideal de infracţiuni, latura materială a două infracţiuni se contopeşte sub raportul activităţii infracţionale, păstrându-şi însă fiecare individualitatea sub raportul potenţialităţii cauzale de a produce urmări distincte, adică sub aparenţa unei cauzalităţi fizice unice, deoarece acţionează distinct două cauzalităţi distincte care conduc la pluralitatea materială şi juridică de rezultate".
Totodată, prin concurs ideal de infracţiuni se înţelege o formă de concurs de infracţiuni care constă în faptul că aceeaşi persoană săvârşeşte o singură acţiune care aduce atingere la două obiecte, cauzând două rezultate distincte.
Dar, pentru verificarea incidenţei în speţă a condiţiilor referitoare la concursul ideal de infracţiuni, Curtea a apreciat că se impune a se analiza cu prioritate existenţa infracţiunilor care ar intra în componenţa respectivului concurs.
Astfel, cu privire la infracţiunile de luare de mită - reţinută în sarcina inculpatului A., respectiv dare de mită reţinută în sarcina inculpatului B., a constatat că în actul de sesizare a fost reliefată aceeaşi situaţie de fapt, comună cu cea referitoare la infracţiunile de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă.
În concret, referitor la infracţiunile de luare de mită, respectiv de dare de mită, în actul de sesizare se menţionează că:
"inculpatul A., în perioada noiembrie- decembrie 2012, s-a înţeles cu inculpatul B., asociat şi administrator al societăţii C. S.R.L., ca acesta din urmă să îi dea obiecte de mobilier pentru imobilul tip vilă aparţinând magistratului, iar A. a primit aceste bunuri pentru ca, în schimbul acestor foloase, să îşi exercite atribuţiile de serviciu într-o modalitate care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile societăţii C. S.R.L. în cadrul litigiilor care urmau să fie înregistrate pe rolul Curţii de Apel Constanţa".
În ceea ce priveşte "promisiunea - inculpatului A. - că îşi va exercita atribuţiile de serviciu într-un mod care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile S.C. C. SRL", în rechizitoriu se argumentează că această promisiune s-a concretizat ulterior în pronunţarea de către acesta, împreună cu alţi doi membri ai completului, a deciziei nr. 87/CA/17.04.2014, prin care au fost respinse plângerile formulate de concurenţii S.C. C. S.R.L. în cadrul unei proceduri de achiziţii publice, având ca obiect un contract atribuit de Comuna Cumpăna în valoare de 20 milioane RON.
În ceea ce priveşte materialul probator, parchetul a stabilit aceeaşi valoare relevantă majoră pentru declaraţiile denunţătorului, coroborate cu alte probe menţionate în actul de sesizare, fără a exista un capitol distinct în care să fie menţionate respectivele probe care au servit la acuzarea şi trimiterea în judecată a inculpaţilor.
Contrar aspectelor menţionate în actul de sesizare, Curtea a constatat că probele administrate în cursul procesului penal nu confirmă existenţa infracţiunilor de dare de mită şi de luare de mită.
Declaraţiile martorului denunţător nu conţin aspecte relevante pentru verificarea existenţei elementului material al infracţiunii de luare de mită, respectiv pentru incidenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de dare de mită.
În concret, martorul D. a relatat aspecte referitoare la modalitatea de comitere a presupuselor infracţiuni de trafic de influenţă, respectiv cumpărare de influenţă, în sensul că: inculpatul B. i-a zis că s-a înţeles cu A., să îi cumpere obiecte de mobilier, iar el, la rândul său, să îl ajute prin folosirea influenţei pe care o avea asupra magistraţilor ce instrumentau dosarele care priveau S.C. C. S.R.L. sau alte firme controlate de acesta.
Declaraţiile martorului D. nu cuprind detalii relevante cu privire la infracţiunile de dare de mită, respectiv luare de mită.
Totodată, restul probelor administrate în cele două faze procesuale nu confirmă existenţa infracţiunilor de luare de mită şi respectiv de dare de mită.
Ansamblul probator administrat în cauză este identic pentru toate cele patru infracţiuni de corupţie, a fost detaliat şi analizat mai sus.
În concret, Curtea a apreciat că nu există nicio probă cu privire la o eventuală întâlnire dintre inculpaţi, cu privire la o presupusă înţelegere vizând pronunţarea de către inculpatul A. a unor soluţii favorabile S.C. C. S.R.L., în schimbul cărora ar fi primit de la inculpatul B., obiectele de mobilier.
Declaraţiile martorului D. reprezintă veritabile probe indirecte, în condiţiile în care nu a participat nemijlocit la o întâlnire, la o discuţie, respectiv la o înţelegere presupus infracţională dintre cei doi inculpaţi.
Martorul D. a declarat că are cunoştinţă de presupusa înţelegere dintre inculpaţi, din relatările inculpatului B., aspect care nu a putut fi verificat, mai presus de orice dubiu, cu materialul probator administrat în tot cursul procesului penal.
Totodată, Curtea a considerat că nu trebuie omisă împrejurarea că martorul D. a mai declarat că, inculpatul A. ar fi primit de la inculpatul B. şi obiecte electronice (depunând la dosarul de urmărire penală, unele înscrisuri), însă aceste acuzaţii nu au făcut obiectul prezentei cauze, nefiind pe deplin dovedite.
Declaraţiile celorlalţi martori nu sunt în măsură, să demonstreze în plan juridic, existenţa întâlnirii şi înţelegerii presupus infracţionale dintre inculpaţii A. şi B.
Martorii I. şi J. au perceput aspectele invocate în cauză doar pe baza relatărilor martorului D.
Totodată, niciunul din martorii I., J., S., R. nu au relatat aspecte relevante referitoare la pretinsa înţelegere dintre inculpaţi, sau cu privire la o eventuală întâlnire dintre aceştia.
Declaraţiile martorelor K., T., U. nu conţin date esenţiale pentru stabilirea existenţei infracţiunilor de luare de mită şi dare de mită, ori eventual pentru identificarea unor activităţi concrete care s-ar fi putut circumscrie condiţiilor de tipicitate ale celor două infracţiuni.
De asemenea, declaraţiile martorilor L., M., O., N., P., Q., nu relevă, în opinia Curţii, date pertinente, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor de luare de mită şi respectiv de dare de mită.
Curtea a mai reţinut că împrejurarea că la imobilul inculpatului A. au fost găsite obiectele de mobilier, în două dormitoare, şi cele două înscrisuri (avizul de însoţire a mărfii nr. x/21.12.2012 şi procesul-verbal de recepţie mărfii din data de 21.12.2012), nu impune condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile de corupţie deduse judecăţii.
Existenţa obiectelor de mobilier în locuinţa inculpatului A., în lipsa unor probe certe, nu confirmă împrejurarea că respectivele bunuri au fost primite de la inculpatul B., în scopul presupus infracţional, respectiv acela de a pronunţa soluţii favorabile societăţii C. S.R.L.
De asemenea, prima instanţa a apreciat că probele administrate în cauză nu confirmă nici împrejurarea că inculpatul A. ar fi promis inculpatului B. că în schimbul unor obiecte de mobilier, va pronunţa soluţii favorabile firmelor pe care acesta din urmă le controla.
Totodată, în opinia Curţii, nu este demonstrată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, împrejurarea că soluţionarea de către inculpatul A., a cauzei civile nr. x/2014, a fost determinată de primirea, în urmă cu aproximativ doi ani, a obiectelor de mobilier de la inculpatul B.
Dispoziţiile legale nu condiţionează existenţa infracţiunii de luare de mită, de existenţa unui anumit interval de timp, dintre momentul pretinderii ori primirii foloaselor necuvenite şi momentul îndeplinirii actului care intră în atribuţiile de serviciu.
A arătat însă că este esenţial, ca în contextul condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii, să existe dovada certă că remiterea foloaselor necuvenite s-a realizat în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la atribuţiile de serviciu.
În speţă însă, condiţia invocată mai sus, nu este demonstrată mai presus de orice îndoială rezonabilă.
Pentru verificarea incidenţei condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită, poate fi analizată şi valoarea produsului primit de funcţionar de la mituitor, raportat la "serviciul" (aferent atribuţiei de serviciu), pe care persoana mituită îl efectuează.
În literatura de specialitate s-a conturat opinia că, nu se poate vorbi despre infracţiunea de luare de mită în situaţia în care, între folosul pretins sau primit de funcţionar şi actul din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului există o disproporţie vădită, astfel încât actul determinat depăşeşte cu mult valoarea sau importanţa folosului.
În legislaţia naţională nu are relevanţă valoarea bunurilor pretinse ori primite, raportat la efectuarea actului ce intră în atribuţiile de serviciu; însă nimic nu împiedică instanţa de a analiza acest aspect în contextul tuturor datelor referitoare le presupunerea comiterii unor infracţiuni de corupţie.
A mai precizat Curtea că nu trebuie omisă împrejurarea că, în actul de sesizare se reţine presupunerea că inculpatul A. a primit de le inculpatul B., obiectele de mobilier în valoare de 14.815,02 RON, atât pentru traficarea influenţei asupra unor judecători din Cadrul Curţii de Apel Constanţa, pentru a-i determina să pronunţe soluţii favorabile S.C. C. S.R.L., cât şi pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu într-o modalitate care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile aceleiaşi societăţi comerciale.
În cauză, a fost identificat dosarul nr. x/2014 înregistrat pe rolul Curţi de Apel Constanţa, în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 87/CA/17.04.2014 prin care au fost respinse plângerile formulate de concurenţii S.C. C. S.R.L. în cadrul unei proceduri de achiziţii publice, având ca obiect un contract atribuit de Comuna Cumpăna în valoare de 20 milioane RON.
Astfel, prima instanţă a arătat că se poate constata existenţa unei disproporţii majore între valoarea bunurilor presupus a fi primite de inculpatul A. şi valoarea "beneficiului" presupus a fi fost obţinut de către societatea controlată de inculpatul B.
Totodată, a constatat că valoarea bunurilor de mobilier, presupus a fi primite de inculpatul A. este apropiată de venitul mediu lunar al acestuia (respectiv 124.658 RON salariul obţinut în anul 2012, în calitate de judecător la Curtea de Apel Constanţa şi 6.000 RON venitul obţinut în calitate de lector la Academia de Studii Economice - aşa cum rezultă din declaraţia de avere completată la data de 12.06.2013, aflată la dosar urmărire penală).
Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că probele administrate în cauză nu confirmă mai presus de orice îndoială rezonabilă că infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raport la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 78/2000 adusă ca învinuire inculpatului A., respectiv infracţiunea de dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 adusă ca învinuire inculpatului B., există în materialitatea lor, astfel încât a apreciat că nu se poate dispune condamnarea inculpaţilor.
3. Referitor la infracţiunile de fals în declaraţii, reţinută în sarcina inculpatului A., a constatat următoarele:
Conform art. 28 din Legea nr. 176/2010 - Fapta persoanelor care, cu intenţie, depun declaraţii de avere sau declaraţii de interese care nu corespund adevărului constituie infracţiunea de fals în declaraţii şi se pedepseşte potrivit C. pen.
Iar conform art. 326 C. pen., constituie infracţiunea de fals în declaraţii - declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute la art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, în vederea producerii unor consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe.
În fapt, se reţine în actul de sesizare că inculpatul A., în declaraţia de avere întocmită, semnată şi depusă la data de 12.06.2013, nu a declarat suma de 14.815,02 RON (contravaloarea obiectelor de mobilier achitate de societatea C. S.R.L. din dispoziţia inculpatului B.)
Totodată, s-a mai reţinut că suma provenită de la S.C. C. S.R.L. nu a fost consemnată nici la capitolul VI din declaraţia de avere (capitol intitulat Cadouri, servicii sau avantaje primite gratuit din partea unor societăţi comerciale a căror valoare individuală depăşeşte 500 euro) şi nici la capitolul VII punctul 8 - "venituri din alte surse".
Raportat la menţiunile din rechizitoriu, a constatat că acuzaţia de natură penală adusă inculpatului A. nu este clar şi precis exprimată. În concret, inculpatul A., este acuzat că a omis să indice în declaraţia de avere respectivele bunuri de mobilier fie în cadrul capitolului "Cadouri, servicii sau avantaje primite gratuit", fie la capitolul "venituri din alte surse".
Având în vedere întreaga situaţie de fapt reţinută în cauză, aşa cum rezultă aceasta din ansamblul probator, Curtea a considerat că inculpatul A. a îndeplinit în mod legal obligaţia referitoare la completarea declaraţiei de avere, iar fapta imputată nu există.
Curtea a apreciat că este discutabilă opinia din actul de sesizare conform căreia trebuie declarate, în cuprinsul declaraţiei de avere, toate bunurile, veniturile şi cadourile atât în cazul celor cu provenienţă licită, cât şi în cazul celor cu provenienţă ilicită; aşa cum un bun imobil deţinut în proprietate trebuie declarat chiar dacă este deţinut în urma săvârşirii unei infracţiuni, este evident că trebuie declarate şi bunurile mobile primite fără plată, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni de corupţie.
Completarea declaraţie de avere este supusă dispoziţiilor din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice.
Instituind obligaţia completării declaraţiei de avere, legiuitorul a înţeles să facă o distincţie între obţinerea bunurilor mobile, respectiv obţinerea bunurilor imobile, supuse obligaţie declarării.
Astfel, declararea bunurilor mobile este supusă îndeplinirii unor condiţii referitoare la natura provenienţei şi la valoarea acestora.
Conform dispoziţiilor legale în materie, în cadrul declaraţiei de avere incubă obligaţia declarării următoarelor bunuri mobile: autoturisme sau alte mijloace de transport supuse înmatriculării; metale preţioase, bijuterii obiecte de artă, obiecte de patrimoniu dacă au o valoare însumată de peste 5000 euro.
Conform capitolului VI din Declaraţia de avere (anexa I la Legea nr. 176/2010) - trebuie declarate:"Cadouri, servicii sau avantaje primite gratuit sau subvenţionate faţă de valoarea de piaţă, din partea unor persoane, organizaţii, societăţi comerciale, regii autonome, companii/societăţi naţionale sau instituţii publice româneşti sau străine, inclusiv burse, credite, garanţii, decontări de cheltuieli, altele decât cele ale angajatorului, a căror valoare individuală depăşeşte 500 Euro."
Ori, în cauză, Curtea a arătat că în situaţia în care ar accepta opinia din actul de sesizare, conform căreia obiectele de mobilier deţinute de inculpatul A., ar fi trebuit menţionate în declaraţia de avere, a constatat că acestea nu au o valoare individuală mai mare de 500 euro, aspect ce rezultă din Factura fiscală x din data de 04.12.2012.
Însă, aspectul principal pe care l-a reţinut în cauză este acela conform căruia, probele administrate pe parcursul procesului penal nu confirmă mai presus de orice dubiu că obiectele de mobilier deţinute de inculpatul A. (menţionate în actul de sesizare) ar fi fost plătite de inculpatul B. prin intermediul S.C. C. S.R.L.
De asemenea, a considerat că respectivele obiecte de mobilier nu trebuiau menţionate, de către inculpatul A., în cadrul declaraţiei de avere, nici la rubrica "venituri din alte surse".
Conform prevederilor legale în materie - art. 114 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal:
"(1) Venituri din alte surse sunt orice venituri identificate ca fiind impozabile, care nu se încadrează în categoriile prevăzute la art. 61 lit. a) - h), altele decât veniturile neimpozabile în conformitate cu prezentul titlu;
(2) În această categorie se includ, însă nu sunt limitate, următoarele venituri:
a) prime de asigurări suportate de o persoană fizică independentă sau de orice altă entitate, în cadrul unei activităţi pentru o persoană fizică în legătură cu care suportatorul nu are o relaţie generatoare de venituri din salarii şi asimilate salariilor, potrivit Cap. III - Venituri din salarii şi asimilate salariilor; a^1) veniturile, cu excepţia celor obţinute ca urmare a unor contracte încheiate în baza Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau în baza raporturilor de serviciu încheiate în baza Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obţinute de către operatorii statistici din activitatea de colectare a datelor de la populaţie şi de la persoanele juridice cuprinse în cercetările statistice efectuate în vederea producerii de statistici oficiale;
b) câştiguri primite de la societăţile de asigurări, ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi cu ocazia tragerilor de amortizare;
c) venituri, sub forma diferenţelor de preţ pentru anumite bunuri, servicii şi alte drepturi, primite de persoanele fizice pensionari, foşti salariaţi, potrivit clauzelor contractului de muncă sau în baza unor legi speciale;
d) venituri primite de persoanele fizice reprezentând onorarii din activitatea de arbitraj comercial;
e) venituri obţinute de persoana fizică în baza contractului de administrare încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată. Fac excepţie veniturile realizate din exploatarea şi valorificarea masei lemnoase, definite potrivit legislaţiei în materie, din pădurile pe care contribuabilii le au în proprietate, în volum de maximum 20 mc/an, care sunt neimpozabile;
f) veniturile distribuite persoanelor fizice membrii formelor asociative de proprietate - persoane juridice, prevăzute la art. 26 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, altele decât veniturile neimpozabile realizate din: 1. exploatarea şi valorificarea masei lemnoase, definite potrivit legislaţiei în materie, din pădurile pe care le au în proprietate, în volum de maximum 20 mc/an, pentru fiecare membru asociat; 2. exploatarea masei lemnoase, definite potrivit legislaţiei în materie, din pădurile pe care le au în proprietate, în volum de maximum 20 mc/an, acordată fiecărui membru asociat;
g) veniturile din activităţi, altele decât cele de producţie, comerţ, prestări de servicii, profesii liberale şi din drepturi de proprietate intelectuală, precum şi activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură, pentru care sunt aplicabile prevederile Cap. II - Venituri din activităţi independente şi Cap. VII - Venituri din activităţi agricole, silvicultură şi piscicultură;
h) bunurile şi/sau serviciile primite de un participant la persoana juridică, acordate/furnizate de către persoana juridică în folosul personal al acestuia;
i) suma plătită unui participant la o persoană juridică, în folosul personal al acestuia, pentru bunurile sau serviciile achiziţionate de la acesta, peste preţul pieţei pentru astfel de bunuri ori servicii;
j) distribuirea de titluri de participare, definite la art. 7, efectuată de o persoană juridică unui participant la persoana juridică, drept consecinţă a deţinerii unor titluri de participare la acea persoană juridică, altele decât cele prevăzute la art. 93 alin. (2) lit. f);
k) dobânda penalizatoare plătită în condiţiile nerespectării termenului de plată a dividendelor distribuite participanţilor, potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;
l) veniturile obţinute de cedent ca urmare a cesiunii de creanţă, respectiv de cesionar din realizarea venitului din creanţa respectivă, inclusiv în cazul drepturilor de creanţe salariale obţinute în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, din patrimoniul personal, altele decât cele care se încadrează în categoriile prevăzute la art. 61 lit. a) - h) şi art. 62".
Astfel, respectivele obiecte de mobilier menţionate în actul de sesizare exced, în opinia Curţii, dispoziţiilor legale mai sus invocate.
În concret, instanţa de fond a precizat că în situaţia în care ar primi opinia organelor de urmărire penală referitoare la obligativitatea inculpatului A. de a menţiona în declaraţia de avere obiectele de mobilier, în niciun caz, acestea nu ar trebui inserate la rubrica "venituri din alte surse" din cadrul declaraţiei de avere.
Respectivele obiecte de mobilier reprezintă, în fapt bunuri mobile, care nu se pot circumscrie unor presupuse venituri obţinute de inculpat din alte surse (aşa cum, de altfel, au fost menţionate în mod legal, veniturile obţinute în calitate de lector, de la Academia de Studii Economice - Declaraţie de avere, completată la data de 12.06.2013 . dosar urmărire penală).
În concluzie, a reţinut că inculpatul A. nu a consemnat, în declaraţia de avere, aspecte nereale, nu a trecut menţiuni neconforme cu adevărul, în scopul de a ascunde modul de dobândire a bunurilor de mobilier şi pentru a acoperi o presupusă diferenţă dintre veniturile realizate şi cheltuielile efectuate.
În speţă, Curtea a apreciat că nu există niciun aspect pertinent şi nici nu identificăm o dispoziţie legală care să fi impus obligaţia inculpatului A., de a menţiona în cadrul declaraţiei de avere, obiectele de mobilier (menţionate în actul de sesizare).
Astfel, prima instanţă a reţinut că probele administrate în cauză nu confirmă mai presus de orice îndoială rezonabilă că infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 28 din Legea nr. 176/2010 raportat la art. 326 C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A., există în materialitatea ei.
4. În concluzie, având în vedere considerentele invocate mai sus, Curtea a constatat că, ansamblul probator nu demonstrează mai presus de orice dubiu că cele cinci infracţiuni deduse judecăţii, reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B., există în materialitatea lor.
În condiţiile în care, a ajuns la concluzia că faptele deduse judecăţii nu există, deci nu pot fi permise eventuale soluţii de condamnare, amânare a aplicării pedepsei ori de renunţare la aplicarea pedepsei, şi nici eventuale soluţii de încetare a procesului penal, instanţa de fond a apreciat că nu se mai impune analiza şi implicit stabilirea normelor legii penale mai favorabile.
Astfel, a menţinut încadrările juridice date prin actul de sesizare, atât pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului A., cât şi pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului B.
În cauză, a constatat că nu există probe concrete, care să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor există şi impun condamnare acestora.
A apreciat că probele administrate în cauză nu sunt în măsură să înlăture regula in dubio pro reo şi prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor.
Instanţa de judecată nu poate dispune condamnarea inculpaţilor pe baza unor probe indirecte, incerte şi nici pe baza unor presupuneri şi prezumţii.
În concret, a reţinut că principala probă invocată în actul de sesizare, respectiv declaraţiile martorului D. reprezintă o veritabilă probă indirectă, întrucât acesta nu a perceput nemijlocit niciun aspect esenţial al comiterii presupuselor infracţiuni reţinute în sarcina inculpaţilor.
Totodată, celelalte declaraţii de martori, se circumscriu aceluiaşi criteriu, respectiv cel al probelor indirecte.
Actele aflate la dosarul cauzei, respectiv facturile fiscale, avizul de însoţire a mărfii, notele de comandă, procesul-verbal de percheziţie (invocate şi detaliate mai sus), nu confirmă, în opinia Curţii, existenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor deduse judecăţii.
Coroborând declaraţiile martorilor cu actele menţionate iniţial, Curtea a apreciat că nu poate ajunge la concluzia certă, mai presus de orice îndoială rezonabilă, că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. ar exista şi ar impune o soluţie de condamnare.
Aşa cum a invocat şi mai sus, conform art. 4 alin. (2) C. proc. pen. - după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului.
Ori, Curtea a arătat că acest dubiu, referitor la existenţa unor activităţi de corupţie, presupus a fi exercitate de inculpaţi, ori a unei activităţi de fals în declaraţie presupus a fi desfăşurată de inculpatul A., poate fi valorificat doar în favoarea acestora.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, care a criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de apel, astfel cum au fost prezentate în scris şi susţinute oral în cursul dezbaterilor, Ministerul Public a apreciat sentinţa penală apelată, ca netemeinică, sub aspectul soluţiei de achitarea inculpaţilor A. şi B., pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată şi nelegală, sub aspectul temeiului de achitare, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. în referire la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
1. Sub aspectul temeiniciei sentinţei penale apelate.
Ministerul Public a precizat că analiza materialului probator administrat în cauză trebuie să aibă la bază respectarea următoarelor dispoziţii legale, cu caracter esenţial: art. 103 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 103 alin. (2) C. proc. pen., iar în cauză urmare a unei aprecieri obiective a tuturor probelor care au fost administrate, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, se poate reţine existenţa infracţiunilor deduse judecăţii şi săvârşirea acestora cu vinovăţie de către inculpaţii A. şi B.
Astfel, a arătat că împrejurările de fapt privind modalitatea de achiziţie a obiectelor de mobilier rezultă din declaraţiile martorilor I., J., date în ambele faze procesuale, ale martorei K., dată în faza de urmărire penală. De asemenea, martorele U. şi T. confirmă în ambele faze procesuale ceea ce a declarat martorul denunţător D., în mod constant. Declaraţiile martorului denunţător sunt susţinute şi de ceea ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către acesta, de către F. şi de către organele de urmărire penală.
Din declaraţiile martorului D. şi ale martorului R. rezultă că inculpaţii s-a întâlnit, iar inculpatul B. a solicitat ulterior sprijinul, pentru a pune în aplicare înţelegerea pe care a făcut-o cu inculpatul A. Prin intermediul societăţii C. S.R.L. martorul trebuia să achiziţioneze obiecte de mobilier, după momentul în care s-a dat comanda de către familia A. pe alt nume, al martorei K.
În opinia parchetului, bunurile cumpărate trebuiau facturate de către S.C. C. S.R.L. către S.C. H. S.R.L., deşinută de inculpatul B. în proporţie de 75%, ceea ce s-a şi făcut.
Chiar dacă N.I.R.-ul depus de martorul denunţător privind o serie de bunuri achiziţionate de societatea C. S.R.L. de la S.C. H. S.R.L. se referă la alte bunuri de mobilier care exced situaţiei de fapt din prezenta cauză, aceasta nu determină reţinerea unei îndoieli cu privire la realitatea plăţii obiectelor de mobilier din cauză de către S.C. C. S.R.L. şi refacturării lor către S.C. H. S.R.L.
În ceea ce priveşte locul întânirii dintre inculpaţi, ocazie cu care a avut loc "înţelegerea", martorul D., audiat fiind la data de 22.12.2017, a precizat în plus că l-a văzut pe inculpatul A. în crama aparţinând S.C. C. S.R.L., iar a doua zi inculpatul B. i-a spus despre acea înţelegere şi l-a rugat să îl ajute.
Totodată, martorul a susţinut că " după vreo 2-3 zile inculpatul B. l-a chemat din nou şi i-a zis că inculpatul A. a ales mobilierul de la F. şi a dat în acest sens comandă, în acelaşi timp a ales şi obiectele electronice", totodată "inculpatul B. rugându-l să se ocupe de plata şi de urmărirea comenzilor".
Cu ocazia audierii în instanţă, la termenul de judecată din data de 30.09.2020, martorul D. a declarat "la începutul lunii noiembrie 2012, inculpatul B. i-a precizat despre acea înţelegere pe care a avut-o cu inculpatul A." Deşi nu a fost de faţă la nicio discuţie care ar fi existat între cei doi inculpaţi, martorul a declarat că "la una dintre întâniri, la sediul C., am coborât în cramă, unde se aflau două persoane, iar una dintre acele persoane era inculpatul A."
Aşadar, parchetul a apreciat că rezultă din probele administrate în cauză că a survenit o înţelegere între inculpatul B., reprezentantul S.C. C. S.R.L. şi inculpatul A., în luna noiembrie 2012, între datele de 03.11.2012-08.11.2012, în condiţiile în care societatea C. S.R.L. participa la numeroase licitaţii publice, fiind iminent ca pe rolul Curţii de Apel Constanţa să se înregistreze plângeri referitoare la aceste proceduri, plângeri formulate fie de concurenţii societăţii C. împotriva rezultatului licitaţiilor publice câştigate de această societate, fie formulate chiar de această societate împotriva reprezentantului licitaţiilor câştigate de alte societăţi.
Aspectele relatate de către martorul D. sunt confirmate de declaraţiile martorilor şi de ceea ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar (copii facturi, aviz de însoţire a mărfii, copii comenzi, extrase de cont, proces-verbal de percheziţie domiciliară şi proces-verbal încheiat de către procuror, cu ocazia identificării semnăturilor efectuate de fiul inculpatului A.).
A precizat că martora K. era o persoană cunoscută de fiul inculpatului A., al cărei nume l-a folosit întreaga familie A., cu prilejul achiziţiei de mobilier, după cum rezultă dintr-o serie de alte facturi ataşate la vol. 2 din dosarul de umărire penală. La acea dată, nu s-a achitat însă vreo sumă de bani cu titlu de avans. Comanda nu era semnată de martoră, iar aceasta a precizat că nu a achiziţionat mobilierul respectiv şi nu ştie despre această achiziţie.
De asemenea, parchetul a invocat şi declaraţia martorei I., contabila societăţii C. S.R.L. care a precizat în cursul urmăririi penale că, la sfârşitul anului 2012, la solicitarea martorului D. s-a prezentat la sediul F. din Constanţa, de unde a ridicat o factură fiscală emisă de societatea C. aferentă unor produse de mobilier, bunuri care fuseseră deja ridicate. Cu privire la aceste bunuri, martora a menţionat că a fost informată de martorul D. că reprezintă o "obligaţie" a inculpatului B.
Chiar dacă martora nu şi-a amintit toate amănuntele legate de existenţa unei "obligaţii" a inculpatului B., aceasta a precizat că îşi menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale, iar aspectele esenţiale privind plata produselor, refacturarea şi faptul că accidental trebuia să se deplaseze să ridice facturi, martorul D. fiind cel care i-a zis să se deplaseze la F. să ridice respectiva factură, au fost relatate de către martota I. şi cu ocazia audierii făcute în instanţă.
Cu privire la declaraţia martorului J., chiar dacă acesta nu şi-a amintit aspectele referitoare la părţile contractante, acesta şi-a menţinut declaraţia dată în cursul urmăririi penale, precizând în calitate de director general adjunct la societatea C. S.R.L. că ponderea cea mai mare a veniturilor societăţii rezulta din executarea unor contracte cu autorităţi de stat, în urma câştigării unor licitaţii; competitorii C. contestau de obicei rezultatul acestor licitaţii, litigiile ajungând pe rolul Curţii de Apel Constanţa.
În legătură cu achiziţia de mobilier de la F. au fost audiate şi martorele U. şi T., iar declaraţiile acestora infirmă apărările inculpatului A. atât cu privire la modalitatea în care s-a făcut achiziţionarea mobilierului (de soţia sa), plata acestuia (în numerar) şi livrarea la domiciliul său, apărări care au fost susţinute prin propunerea martorilor Y., Z., AA.
Elementele de fapt care rezultă din ansamblul probator administrat în cauză completate cu elementele subiective ce rezultă din modalitatea în care au acţionat inculpaţii conduc, în opinia parchetului, la conturarea elementelor constitutive ale infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor.
Cu privire la infracţiunile de trafic de influenţă şi luare de mită, a precizat că existenţa unui interval de timp între momentul dării/primirii foloaselor necuvenite pe de o parte şi momentul înregistrării de litigii privind societatea C. S.R.L. pe rolul Curţii de Apel Constanţa pe de altă parte, nu are efecte asupra existenţei infracţiunilor de trafic de influenţă şi luare de mită.
A susţinut că textul de lege nu cere ca subiectul activ al infracţiunilor de trafic de influenţă şi luare de mită să promită că îşi va exercita influenţa într-un interval de timp asupra funcţionarului sau să îndeplinească/să nu îndeplinească sau să întârzie un act referitor la atribuţiile sale de serviciu într-un anumit interval de timp. Conduita prevăzută de lege este ca subiectul activ să aibă sau să pretindă că are o influenţă asupra funcţionarului determinat sau determinabil, respectiv să primească foloasele în acest scop, condiţie îndeplinită în cazul de faţă. Astfel, inculpatul A. a promis exercitarea influenţei sale derivate din calitatea de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa asupra judecătorilor care urmau să soluţioneze litigiile privind societatea C. S.R.L.
Această protecţie s-a concretizat ulterior, prin înregistrarea pe rolul Curţii de Apel Constanţa a dosarului nr. x/2014, având ca obiect litigiul privind societatea C. S.R.L. finalizat cu decizia nr. 87/CA/17.04.2014, dosar soluţionat de un complet alcătuit din judecătorii L. şi M., alături de inculpat. Nu este relevant, din perspectiva existenţei infracţiunilor, dacă inculpatul A. a procedat în vreun fel la exercitarea influenţei asupra acestora, fiind suficient ca subiectul activ să fi promis că îşi va exercita această influenţă şi că îşi va exercita atribuţiile de serviciu într-un mod care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile societăţii C. S.R.L.
Foloasele materiale au constat în obiecte de mobilier achiziţionate de la F., cu care s-a amenajat ultimul etaj al imobilului tip vilă aparţinând magistratului-respectiv două dormitoare.
Protecţia oferită de magistrat a constat în promisiunea de a-şi exercita influenţa sa, decurgând din calitatea de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa asupra magistraţilor ce urmau să soluţioneze litigii având ca parte societatea C. S.R.L., în vederea pronunţării unor soluţii favorabile acestei societăţi. Funcţionarii asupra cărora urma să îşi exercite influenţa sunt determinabili, fiind judecătorii cărora li s-a repartizat ulterior cauza privind societatea C. S.R.L. (respectiv L. şi M., care au avut spre soluţionare, împreună cu inculpatul dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Constanţa, astfel având posibilitatea de a-şi exercita atribuţiile de serviciu într-un mod care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile societăţii C. S.R.L.
Fapta de acceptare a promisiunii unor foloase materiale şi ulterior de primire a foloaselor materiale are un dublu scop, acela de a trafica influenţa asupra magistraţilor ce urmau să soluţioneze litigiile având ca parte societatea C. S.R.L. şi, în acelaşi timp de a motiva inculpatul în vederea pronunţării unor soluţii favorabile acestei societăţi în cazul litigiilor cu judecarea cărora urma să fie investit.
În ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii constând în faptul că, în declaraţia de avere întocmită, semnată şi depusă de inculpatul A. la data de 12.06.2013, parchetul a precizat că inculpatul nu a declarat contravaloarea obiectelor de mobilier achitate de societatea C. S.R.L. din dispoziţia lui B., considerăm că bunurile respective ar fi trebuit să fie menţionate în declaraţia de avere la cap. VI intitulat "Cadouri, servicii sau avantaje primite gratuit (..) din partea unor (..) societăţi comerciale (..), a căror valoare individuală depăşeşte 500 de euro.
A susţinut că şi în situaţia în care s-ar ajunge la concluzia că bunurile au fost primite cu titlu gratuit, nu ca o contraprestaţie, chiar de către un membru al familiei, atunci exista obligaţia inculpatului A. de a le trece în declaraţia de avere, fiind vorba de două dormitoare cu mai multe piese de mobilier, printre care un dulap cu 3 uşi x 169x59x202 alb miere în valoare de 2645,97 RON, un dulap cu 2 uşi culisante 216x60x224 x alb negru, în valoare de 2267,74 RON şi un bar x 120/222 700 120x57x110 în valoare de 2292,74 RON, bunuri care depăşesc individual valoarea de 500 euro la acea dată (4,49 RON - 1 euro).
Totodată, a precizat că din materialul probator administrat rezultă că inculpatul B. a săvârşit infracţiunile reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu în concurs ideal. Cumpărarea de influenţă constă în faptul că în calitate de asociat şi administrator al societăţii C. S.R.L., în perioada noiembrie- decembrie 2012, s-a înţeles cu inculpatul A., preşedintele Curţii de Apel Constanţa, să îi dea obiecte de mobilier, iar în schimbul acestor foloase acesta să îşi exercite influenţa derivată din calitatea de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa asupra magistraţilor ce instrumentau dosarele care priveau societatea C. S.R.L., pentru obţinerea unor soluţii favorabile.
Darea de mită constă în faptul că în perioada noiembrie- decembrie 2012 s-a înţeles cu inculpatul A. ca, în schimbul unor obiecte de mobilier pentru imobilul tip vilă aparţinând magistratului acesta să îşi exercite atribuţiile de serviciu într-o modalitate care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile societăţii C. S.R.L. în cadrul litigiilor care urmau să fie înregistrate pe rolul Curţii de Apel Constanţa.
Obiectele de mobilier au fost date cu titlu de contraechivalent al influenţei pe care magistratul s-a angajat să o exercite asupra magistraţilor investiţi cu soluţionarea dosarelor având ca parte societatea C. S.R.L., respectiv al exercitării atribuţiilor de serviciu într-un mod care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile societăţii C. S.R.L.
A susţinut că infracţiunile au fost săvârşite în două modalităţi alternative, atât sub forma promisiunii de foloase, cu prilejul înţelegerii iniţiale dintre cei doi inculpaţi, din prima parte a lunii noiembrie 2012, cât şi sub forma dării foloaselor, cu prilejul livrării obiectelor de mobilier la locuinţa inculpatului A., la data de 21.12.2012.
Faţă de cele expuse anterior, a considerat că instanţa de fond trebuia să dispună condamnarea inculpaţilor A. şi B., cu privire la infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
Referitor la stabilirea legii penale mai favorabile, parchetul a apreciat că se impune ca instanţa de judecată să facă această apreciere analizând toate elementele cauzei, în situaţia în care va considera că este dovedită existenţa infracţiunilor reţinute în sarcina inculpaţilor şi săvârşirea acestora cu vinovăţie.
În acest sens, a considerat că, faţă de gravitatea infracţiunilor săvârşite se impune condamnarea inculpaţilor A. şi B. la pedepse cu închisoarea, pedeapsa rezultantă urmând a fi executată efectiv.
Din această perspectivă a apreciat că legea penală nouă este mai favorabilă inculpaţilor, deoarece prevede limite de pedeapsă mai mici pentru infracţiunile de trafic de influenţă, luare de mită şi cumpărare de influenţă, iar procurorul a încadrat corect infracţiunile deduse judecăţii, săvârşite de către inculpaţi, cu eroarea strecurată în ceea ce îl priveşte pe incupatul A., pentru care referirile privind infracţiunile de trafic de influenţă şi luare de mită trebuie să se facă la art. 6 şi 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (lit. b) făcând referire la calitatea de judecător, nu lit. a) cum din eroare s-a reţinut).
Totodată, a precizat că se impune reţinerea dispoziţiilor art. 5 din C. pen., alături de încadrările date faptelor săvârşite de fiecare inculpat, prin rechizitoriu.
II. Sub aspectul nelegalităţii sentinţei penale atacate.
În acest sens, a apreciat că în mod greşit instanţa de judecată a reţinut ca temei al achitării dispoziţiile art. 16 lit. a) din C. proc. pen., în condiţiile în care s-a dovedit faptul că s-a făcut o achiziţie de obiecte de mobilier la iniţiativa lui B., pe numele societăţii S.C. C. S.R.L., care a făcut plata. Bunurile mobile au ajuns în posesia inculpatului NN.
A mai arătat că în situaţia în care nu se apreciază că motivul înţelegerii dintre inculpaţi a fost interesul inculpatului B. de a primi soluţii favorabile în procesele aflate pe rolul Curţii de Apel Constanţa şi că a crezut în influenţa şi ajutorul promise de inculpatul A., atunci temeiul achitării pentru infracţiunile de trafic de influenţă, luare de mită, cumpărare de influenţă şi dare de mită ar trebui să fie, în opinia parchetului, art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală şi nu au fost săvârşite cu vinovăţia prevăzută de lege.
De asemenea şi în ceea ce priveşte infracţiunea de fals în declaraţii, a precizat că dacă se va aprecia că bunurile mobile nu trebuiau declarate sau inculpatul A. nu este vinovat de săvârşirea acestei infracţiuni, temeiul corect al achitării ar trebui să fie art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.
Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a solicitat admiterea apelului declarat, desfiinţarea sentinţei penale nr. 192/F/17.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2018 şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpaţilor A. şi B. la câte o pedeapsă cu închisoarea în limitele prevăzute de lege, pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) din C. pen., ca pedeapsă complementară şi accesorie, urmând ca pedeapsa rezultantă să fie executată efectiv.
Analizând sentinţa penală atacată prin prisma motivelor de apel invocate şi, în raport cu dispoziţiile art. 417 C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt şi de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
În raport cu ansamblul probator administrat în cauză, prima instanţă a procedat la o interpretare judicioasă a elementelor rezultate din probe, reţinând în mod corect că nu a fost demonstrată existenţa faptelor imputate inculpaţilor prin actul de sesizare, în materialitatea lor şi pronunţând o soluţie de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. În mod corect s-a arătat prin hotărârea atacată care sunt motivele pentru care fiabilitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale este afectată şi au fost reţinute în mod justificat aspectele care au rezultat din probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, astfel încât analiza ansamblului probator este însuşită de instanţa de control judiciar cu observaţiile ce urmează a fi expuse in continuare.
Înalta Curte constată că din conţinutul actului de sesizare a instanţei rezultă că infracţiunile de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 reţinută în sarcina inculpatului B. şi cea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, reţinută în mod corelativ în sarcina inculpatului A. au constat în esenţă în promisiunea şi remiterea de către primul, respectiv acceptarea promisiunii şi primirea efectivă de către cel de-al doilea inculpat a unor produse de mobilier, în contextul unei înţelegeri intervenite în perioada noiembrie- decembrie 2012. Referitor la această înţelegere, potrivit actului de acuzare, inculpatul A., având o influenţă ce deriva din funcţia de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa, i-a promis inculpatului B. că îşi va exercita această influenţă asupra judecătorilor din cadrul curţii de apel ce erau învestiţi cu soluţionarea dosarelor în care societatea comercială C. S.R.L. avea calitatea de parte, în vederea obţinerii unor soluţii favorabile. Ulterior, tot în luna decembrie 2012, inculpatul A. ar fi primit efectiv bunurile care au format obiectul înţelegerii dintre inculpaţi, remiterea realizându-se prin intermediul unei alte societăţi comerciale C. S.R.L. ce îi aparţinea martorului D.
Similar, prin actul de acuzare au fost reţinute în sarcina inculpaţilor B. şi A. şi comiterea infracţiunilor de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi respectiv, de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, comise în aceleaşi împrejurări de fapt şi având ca obiect aceleaşi bunuri, singura diferenţă constând în aceea că inculpatul A. a acceptat promisiunea şi a primit bunurile în legătură cu îndeplinirea propriilor sale atribuţii de serviciu în calitate de judecător, respectiv în vederea pronunţării unor soluţii favorabile S.C. C. S.R.L. în litigiile în care această societate avea calitatea de parte.
Înalta Curte reaminteşte că în acord cu dispoziţiile art. 4 C. proc. pen., până la pronunţarea unei soluţii definitive de condamnare, orice persoană este considerată nevinovată, iar după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. În virtutea prezumţiei de nevinovăţie, sarcina de a oferi probe suficiente care să conducă la o concluzie de vinovăţie revine organelor de urmărire penală care formulează acuzaţia, iar nu persoanei acuzate, care nu are obligaţia de a-şi dovedi nevinovăţia. De asemenea, lipsa unui probatoriu suficient pentru a conduce la o concluzie certă cu privire la situaţia de fapt, coroborată cu prezentarea de către apărare a unei versiuni cel puţin verosimile determină existenţa unui dubiu în ceea ce priveşte comiterea faptei prevăzute de legea penală de către persoana acuzată, care nu poate fi interpretat decât în favoarea acesteia.
Totodată, dispoziţiile C. proc. pen. instituie un standard al probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, stabilind prin art. 103 alin. (2) că:
"În luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă", iar potrivit art. 396 alin. (2):
"Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat".
Referitor la convingerea instanţei dincolo de orice îndoială rezonabilă, prin Deciziile nr. 778/2015 (par. 32) şi nr. 217/2017 (par. 30), Curtea Constituţională a arătat că:
"Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă are drept fundament o conştiinţă juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din C. proc. pen. Pentru a ajunge, însă, la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar (..) Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activităţii sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numeşte deformaţie profesională şi care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporţionată şi neştiinţifică în propria intuiţie, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece "cunoaşterea" evenimentului supus judecăţii presupune existenţa unui echilibru între acuzare şi apărare, astfel încât acuzaţia să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă - a se vedea art. 103 alin. (2) din C. proc. pen.".
Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. pen. constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Totodată, potrivit art. 98 C. proc. pen. constituie obiect al probei existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat, respectiv stabilirea prin administrarea probelor a faptelor şi împrejurărilor care constituie temeiul de fapt al exercitării acţiunii penale.
Înalta Curte urmează să analizeze obiectul probaţiunii prin raportare la conţinutul legal al infracţiunilor menţionate anterior, astfel cum este prevăzut prin dispoziţiile C. pen. în vigoare, având în vedere că dispoziţiile acestuia constituie lege penală mai favorabilă. În procesul de determinare a legii penale mai favorabile, instanţa trebuie să analizeze, în ordine, condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, condiţiile pentru atragerea răspunderii penale şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege din actele normative penale succesive. Constatarea restrângerii sferei de incriminare prin instituirea unor condiţii suplimentare pentru întrunirea elementelor de tipicitate ori prevederea unor cerinţe suplimentare pentru atragerea răspunderii penale pot avea prioritate faţă de limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive în condiţiile în care conduc la constatarea inexistenţei faptei ori a lipsei prevederii de către legea penală, toate acestea coroborate şi cu regulile de aplicare globală a legii penale identificată ca fiind legea penală mai favorabilă conform art. 5 C. pen.
Contrar susţinerilor reprezentantului Ministerului Public, Înalta Curte reţine că restrângerea sferei de incriminare a infracţiunii de trafic de influenţă prin dispoziţiile art. 291 C. pen., prin adăugarea unei condiţii esenţiale ataşată elementului material, respectiv promisiunea determinării funcţionarului asupra căruia se susţine că ar exista influenţă, spre deosebire de reglementarea anterioară unde o asemenea condiţie nu era prevăzută, fundamentează aprecierea C. pen. în vigoare ca fiind lege penală mai favorabilă. Aşa cum s-a arătat anterior, Înalta Curte apreciază că adăugarea unei condiţii necesare pentru întrunirea elementelor de tipicitate a infracţiunii, care determină retrângerea sferei de incriminare, cu incidenţă directă asupra situaţiei juridice a inculpatului constituie un criteriu prioritar, care prevalează faţă de analiza limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată.
În raport cu aspectele expuse mai sus, Înalta Curte constată că faptele principale (res probanda) ce trebuie dovedite în cauza de faţă şi care privesc acuzaţiile aduse inculpaţilor constau în acele împrejurări de fapt care se circumscriu elementelor materiale ale infracţiunilor de corupţie indicate prin actul de sesizare a instanţei. Întrucât prin actul de sesizare a instanţei s-a făcut referire şi la modalităţi alternative ale elementelor materiale ale infracţiunilor de corupţie menţionate, susţinându-se că acestea au fost comise prin darea, respectiv primirea bunurilor care au format obiectul acestora, analiza obiectului probaţiunii se va realiza şi în raport cu aceste împrejurări de fapt.
Concret, corespunzător infracţiunilor de cumpărare de influenţă şi trafic de influenţă, obiectul probaţiunii trebuie să constea în dovedirea comiterii acţiunilor de "promitere" şi respectiv de "acceptare a promisiunii", de remitere a bunurilor, precum şi a cerinţelor esenţiale ataşate elementului material, referitoare la prevalarea de către inculpatul A. de o influenţă asupra magistraţilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa şi promiterea de către acesta că îi va determina să pronunţe în anumite dosare soluţii favorabile S.C. C. S.R.L.
De asemenea, cu referire la comiterea infracţiunilor de dare şi respectiv, luare de mită, obiectul probaţiunii este comun, trebuind să constea în dovedirea comiterii acţiunilor de promitere şi dare a bunurilor, respectiv de acceptare a promisiunii şi de primire efectivă a acestora, precum şi a cerinţelor esenţiale ataşate elementului material privind legătura dintre acestea şi exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului A. în dosarele pe care trebuia să le soluţioneze în calitatea sa de judecător şi în care S.C. C. S.R.L. avea calitatea de parte. Existenţa legăturii dintre bunurile necuvenite date făptuitorului şi exercitarea atribuţiilor de serviciu ce îi revin presupune stabilirea condiţionării dintre acestea, respectiv raportul de dependenţă dintre primirea foloaselor şi îndeplinirea atribuţiilor, independent de o echivalenţă valorică absolută între acestea. Mai concret, pentru existenţa infracţiunii este suficientă stabilirea condiţionării la care s-a făcut referire, în sensul că promisiunea sau remiterea bunurilor a determinat actul de conduită al făptuitorului referitor la atribuţiile de serviciu ce îi revin, chiar dacă există o disproporţie de valoare între acestea. Din această perspectivă, considerentele primei instanţe referitoare la valoarea bunurilor care se pretinde că au format obiectul mitei şi disproporţia vădită faţă de beneficiul pe care l-ar fi obţinut societatea ce îi aparţinea inculpatului B. sunt lipsite de relevanţă, putând însă să fie valorificate în contextul analizării probelor referitoare la achiziţionarea pieselor de mobilier după cum se va arăta ulterior.
Referitor la varianta alternativă a promisiunii şi respectiv, a acceptării promisiunii de remitere a bunurilor, Înalta Curte reţine în raport cu probele administrate în cauză că singurele probe directe, aflate în legătură nemijlocită cu faptele care formează obiectul acuzaţiei sub aspectul existenţei unei înţelegeri între inculpaţii B. şi A. în sensul cumpărării şi respectiv al vânzării influenţei şi subsecvent, al promisiunii determinării judecătorilor să pronunţe soluţii favorabile societăţii primului inculpat, sunt constituite de declaraţiile martorului D., autor al denunţului care a condus la constituirea dosarului de urmărire penală. Contrar argumentelor expuse de prima instanţă, Înalta Curte reţine că declaraţiile martorului D. au valoarea unor probe directe, chiar dacă mediate, întrucât tind la dovedirea faptului principal, respectiv a existenţei unei înţelegeri între inculpaţi în sensul descris în actul de acuzare, în contextul în care s-a susţinut că datele au fost aflate de la unul dintre presupuşii participanţi la comiterea infracţiunilor de corupţie.
Declaraţiile martorilor I., J., T. şi U., precum şi înscrisurile din care rezultă modalitatea în care au fost evidenţiate operaţiunile de vânzare-cumpărare a obiectelor de mobilier au valoarea unor probe indirecte, întrucât vizează dovedirea unor circumstanţe sau împrejurări care tind la confirmarea indiciilor privind existenţa unei înţelegeri anterioare între inculpaţi în sensul descris în actul de sesizare. Nici unul dintre aspectele care rezultă din declaraţiile martorilor menţionaţi nu se referă la o pretinsă întâlnire dintre inculpaţii B. şi A. sau la existenţa unei discuţii între aceştia în cadrul căreia să se fi promis determinarea judecătorilor din cadrul curţii de apel să pronunţe anumite soluţii sau chiar exercitarea propriilor atribuţii de serviciu, în schimbul primirii unor bunuri.
Înalta Curte reţine că, în principiu, valoarea probelor indirecte poate fi una semnificativă, însă acestea nu permit verificarea veridicităţii faptului principal care formează obiectul probaţiunii, ci doar a împrejurărilor de fapt din care acestea derivă. Astfel probele indirecte tind la dovedirea unor stări, împrejurări sau circumstanţe de natură că confere credibilitate unor indicii sau supoziţii referitoare la faptul principal. Or, tocmai relativitatea probelor indirecte, respectiv condiţionarea lor de coroborarea cu probe directe, determină o analiză extrem de amănunţită din perspectiva fiabilităţii lor, atât în ceea ce priveşte dovedirea faptelor probatorii la care se referă, cât şi a faptului principal. În consecinţă, probele indirecte nu pot dovedi prin ele însele faptul principal, respectiv existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat astfel cum prevede art. 98 C. proc. pen., ci doar prin coroborarea lor cu alte probe directe.
În cauza de faţă, în acord cu argumentele expuse de prima instanţă, Înalta Curte reţine că declaraţiile martorului D. nu au fost consecvente, acesta relatând anumite împrejurări de fapt într-o manieră echivocă, ce nu permite constatarea existenţei acestora dincolo de orice îndoială rezonabilă. Fără a nega valoarea probatorie a declaraţiilor date în cursul urmăririi penale, Înalta Curte nu îşi poate însuşi argumentul Ministerului Public expus prin motivele de apel, în sensul că declaraţiile care corespund cel mai bine adevărului sunt cele date în faza iniţială a cercetărilor, relevanţa şi veridicitatea aspectelor relatate de persoana audiată urmând a fi examinată prin coroborare cu toate probele administrate în cauză, cu asigurarea condiţiilor de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate pe care le consacră faza de cercetare judecătorească.
Chiar dacă procesul de alterare a memoriei este unul natural ca urmare a trecerii timpului, martorul D. şi-a nuanţat afirmaţiile iniţiale referitoare la faptul că inculpatul B. i-a spus că a avut o înţelegere cu inculpatul A., în sensul de a-i cumpăra obiecte de mobilier pentru ca acesta din urmă să îşi folosească influenţa asupra judecătorilor în favoarea S.C. C. S.R.L. Martorul a susţinut la momentul audierii în faţa instanţei de fond că inculpatul B. i-a spus că ar avea o "obligaţie" faţă de magistrat pentru a obţine sprijin în anumite procese, iar ulterior, la momentul audierii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a declarat că a discutat cu inculpatul B. despre achiziţia unor piese de mobilier, dar nu îşi mai aminteşte numele judecătorului. De asemenea, martorul a afirmat că nu îşi mai aminteşte dacă inculpatul B. i-a spus care era scopul achiziţionării pieselor de mobilier pentru respectivul judecător.
Înalta Curte constată că aspectele cu privire la care martorul D. şi-a nuanţat declaraţiile nu se referă la aspecte de natură a fi confundate sau alterate ca urmare a trecerii timpului şi că acesta nu a oferit o explicaţie plauzibilă pentru schimbarea declaraţiilor sale, rezumându-se să afirme că au trecut 8-10 ani de la acel moment. Cu toate acestea, chiar reţinând că afirmaţiile iniţiale ale martorului D. au fost menţinute de acesta cu o formulare generică, Înalta Curte apreciază că există motive întemeiate pentru a pune la îndoială credibilitatea martorului sub aspectul împrejurărilor de fapt relatate, având în vedere că acesta a formulat denunţul şi a dat declaraţiile iniţiale în calitate de martor în contextul în care avea calitatea de suspect într-un dosar penal constituit ca urmare a unor plângeri penale formulate de inculpatul B. referitoare la comiterea unor infracţiuni de delapidare la societatea unde aceştia erau asociaţi, S.C H. S.R.L., aspecte recunoscute de către martor şi confirmate prin declaraţiile martorilor S. şi BB. Din declaraţiile martorilor menţionaţi coroborate cu declaraţiile inculpatului B., a rezultat că suspiciunile la adresa martorului D. vizau înregistrarea în contabilitatea S.C. H. S.R.L. a unor facturi şi chitanţe false urmate de scoaterea sumelor de bani corespunzătoare din conturile societăţii. Or, relaţiile tensionate care existau în acea perioadă între martorul D. şi inculpatul B. determină Înalta Curte să privească declaraţiile date de martor cu rezerve, percepţia acestuia asupra împrejurărilor de fapt fiind alterată de subiectivismul derivat din propria situaţie juridică generată de acţiunile întreprinse împotriva sa de către inculpat.
Referitor la susţinerile reprezentantului Ministerului Public privind relevanţa raportului de constatare criminalistică nr. x/20.11.2017 privind testarea cu tehnica poligraf a martorului D., Înalta Curte reţine că acest mijloc de probă oferă doar indicii cu privire la veridicitatea aspectelor pe care martorul afirmă că le-a perceput, nefiind susceptibile să dovedească prin ele însele faptele principale ce formează obiectul probaţiunii. Or, lipsa coroborării declaraţiilor martorului D. cu alte probe administrate în cauză, dar şi faptul că proba menţionată prezintă un grad ridicat de relativitate, mai ales prin prisma faptului că a fost administrată la un interval de aproximativ 5 ani de la data la care martorul susţine că a perceput evenimentele, nu pot conduce la concluzia unei certitudini a împrejurărilor de fapt la care se referă.
De asemenea, Înalta Curte reţine că declaraţiile iniţiale ale martorului D. nu sunt confirmate de alte probe administrate în cauză. Martora I., pe care D. a trimis-o la magazinul F. să ridice factura aferentă pieselor de mobilier care se presupune că au format obiectul traficului de influenţă şi al mitei a declarat în faza de urmărire penală că i s-a spus de către D. că acesta are o "obligaţie" faţă de inculpatul B., iar ulterior, la momentul audierii sale în faţa instanţei, a precizat că acesta nu i-a spus ce reprezintă mobilierul respectiv, cui îi era destinat şi nu i-a oferit nici un fel de explicaţii cu privire la solicitarea de refacturare către S.C. H. S.R.L. Motivele pentru care martora a acceptat să înregistreze în contabilitate o factură aferentă unei operaţiuni comerciale despre care ştia că nu era efectuată în realitate în beneficiul societăţii pe care o administra şi cu privire la bunuri pe care nu le-a primit efectiv au fost explicate de martoră exclusiv prin prisma relaţiilor de prietenie cu D. Pe de altă parte, inculpatul B. a negat prin declaraţiile date existenţa unei discuţii cu martorul D. referitoare la aspectele relatate de acesta şi a susţinut că nu i-a cerut acestuia să facă plata pentru vreo factură având ca obiect mobilier achiziţionat de la F. În acest context, Înalta Curte constată că există un grad ridicat de incertitudine cu privire la motivele pentru care societatea C. S.R.L., administrată de martora I. a ajuns să figureze în documentele aferente unei tranzacţii referitoare la piese de mobilier vândute de magazinul F., accentuat de faptul că o interpunere a acestei societăţi în condiţiile în care se susţine că bunurile au fost refacturate pe societatea H. care a şi virat contravaloarea lor nu pare explicabilă, având în vedere că inculpatul B. avea calitatea de asociat şi putea realiza tranzacţia în mod direct dacă dorea acest lucru.
Totodată, Înalta Curte reţine că susţinerile din actul de sesizare a instanţei, în sensul concretizării ajutorului promis de inculpatul A. în cadrul soluţionării dosarului nr. x/2014 înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa sau al altor dosare, nu se confirmă în cauză şi nu dovedesc existenţa unei înţelegeri iniţiale între inculpaţi corespunzător infracţiunilor de care aceştia sunt acuzaţi. Astfel, nici unul dintre martorii audiaţi în cauză şi care deţineau calitatea de judecători în cadrul curţii de apel la data comiterii presupuselor fapte nu au susţinut că inculpatul A. ar fi încercat să influenţeze în vreun fel modul de soluţionare a cauzelor în care S.C. C. S.R.L. avea calitatea de parte, iar organul de urmărire penală nu a formulat vreo acuzaţie în sensul soluţionării nelegale a cauzei de către completul de judecată din care făcea parte inculpatul.
În acelaşi context, cu referire la cerinţa esenţială ataşată elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă, Înalta Curte reţine că, în raport cu dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţie potrivit cărora judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, precum şi cele ale Legii nr. 303/2004 privind statutul magistratului, influenţa inculpatului A. asupra magistraţilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa nu poate fi prezumată, aceasta neputând avea o bază legală, ci eventual una faptică, ceea ce atrage necesitatea administrării unor probe din care să rezulte că inculpatul a afirmat că are sau măcar că a lăsat să se creadă că ar avea influenţă asupra judecătorilor din cadrul instanţei. Or, aşa cum s-a arătat anterior, nici una dintre probele administrate în cauză nu a confirmat existenţa unei înţelegeri între inculpaţi şi cu atât mai puţin împrejurarea prevalării de o influenţă asupra magistraţilor de către inculpatul A.
În raport cu aspectele expuse, contrar susţinerilor expuse prin motivele de apel declarat de Ministerul Public, Înalta Curte constată că nu există în cauză probe din care să rezulte existenţa unei înţelegeri intervenite între inculpatul B. şi inculpatul A., în cadrul căreia primul să fi promis, iar cel de-al doilea să fi acceptat promisiunea remiterii unor bunuri, în schimbul influenţei pe care acesta ar fi promis să o exercite asupra magistraţilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa în vederea pronunţării unor soluţii favorabile în cauzele în care S.C. C. S.R.L. avea calitatea de parte.
Pentru aceleaşi considerente, referitoare la probele administrate în cauză, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută existenţa unei înţelegeri între inculpatul B. şi inculpatul A., în cadrul căreia primul să fi promis, iar cel de-al doilea să fi acceptat promisiunea remiterii unor bunuri în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu ce îi reveneau lui A. în calitatea sa de judecător, cerinţă esenţială ataşată elementului material al infracţiunilor de dare şi luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen. şi art. 290 alin. (1) C. pen. Nici una dintre probele administrate în cauză nu a confirmat teza acuzării în sensul că inculpaţii se cunoşteau şi că au convenit asupra acordării de către inculpatul A., în cadrul exercitării atribuţiilor specifice funcţiei de judecător, a vreunui sprijin S.C. C. S.R.L. în cauzele în care acesta avea calitatea de parte şi care erau înregistrate pe rolul Curţii de Apel Constanţa.
Referitor la modalităţile alternative de comitere a infracţiunilor de corupţie în variantele alternative ale remiterii şi cea a primirii bunurilor, Înalta Curte reţine că prin actul de sesizare a instanţei s-a arătat că în luna decembrie 2012, în baza înţelegerii avută anterior, inculpatul A. a primit de la inculpatul B. obiecte de mobilier în valoare de 14.815,02 RON, bunuri care au fost livrate la locuinţa primului la data de 21.12.2012 şi care au fost identificate la momentul efectuării percheziţiei domiciliare.
În esenţă, s-a susţinut că la data de 03.11.2012 a fost înregistrată la magazinul S.C. E. S.R.L. Constanţa comanda nr. x pe numele cumpărătorului K., având ca obiect nouă produse de mobilier în valoare de 14.337,12 RON. La data de 08.11.2012, aceleaşi produse au fost trecute pe o nouă comandă, înregistrate sub nr. x, de această dată în calitate de cumpărător figurând S.C. C. S.R.L., care aparţinea martorului D. La data de 09.11.2012, S.C. C. S.R.L. efectuează plata unui avans în cuantum de 3.000 de RON, iar la data de 04.12.2012 este emisă factura nr. x de către S.C. E. S.R.L. Constanţa către cumpărătorul S.C. C. S.R.L. Factura menţionată a fost ridicată de către martora I., care a arătat că la cererea lui D., a procedat la refacturarea produselor de mobilier către S.C. H. S.R.L. La data de 19.12.2012, S.C. C. S.R.L. a efectuat plata diferenţei de 11.815,03 RON, banii provenind de la S.C. H. S.R.L. ca efect al refacturării produselor.
În urma percheziţiei domiciliare efectuată în cursul urmăririi penale, la locuinţa inculpatului A. au fost găsite obiecte de mobilier similare celor înscrise pe factura nr. x/04.12.2012, precum şi un exemplar al avizului de însoţire a mărfii nr. x/21.12.2012.
Înalta Curte constată, corelativ acuzaţiilor privind comiterea infracţiunilor de corupţie imputate inculpaţilor, că din probele administrate nu rezultă existenţa acţiunilor circumscrise elementului material al acestora, respectiv nu s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul A. a primit bunuri remise de către inculpatul B., existând elemente care par să confirme teza achiziţiei licite a acestora şi totodată, nu există probe din care să rezulte că o asemenea remitere de bunuri ar fi avut vreo legătură cu atribuţiile de serviciu ale inculpatului A.
Dacă în ceea ce priveşte infracţiunile de cumpărare de influenţă şi respectiv, de trafic de influenţă, considerentele expuse anterior rămân pe deplin valabile, neexistând nicio probă din care să rezulte faptul că inculpatul A. s-a prevalat de o influenţă asupra magistraţilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa şi nici o relaţie de condiţionare între exercitarea influenţei şi primirea efectivă a vreunui bun din partea inculpatului B., referitor la infracţiunile de dare şi luare de mită, Înalta Curte reţine următoarele:
Infracţiunea de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. şi respectiv, infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C .pen., în variantele alternative ale dării şi primirii bunurilor, ar fi presupus ca obiectul probaţiunii să constea în dovedirea predării efective a bunurilor de către inculpatul B. către A. şi unei legături între remiterea bunurilor ce constituiau obiect al mitei şi exercitarea unei atribuţii de serviciu de către inculpatul A., în calitatea sa de judecător învestit cu soluţionarea unei cauze în cadrul unui complet de judecată colegial. Or, în cauză, aşa cum s-a arătat anterior, singura probă directă invocată de către Ministerul Public în sensul existenţei unei înţelegeri între cei doi inculpaţi este reprezentată de declaraţiile martorului D., martor a cărui credibilitate este afectată pentru motivele expuse anterior. Chiar şi în condiţiile în care există motive serioase pentru a pune la îndoială credibilitatea martorului, Înalta Curte reţine că declaraţiile acestuia nu sunt confirmate de celelalte probe administrate în cauză, probe indirecte care confirmă întocmirea unor documente aferente unor operaţiuni de vânzare-cumpărare, fără însă a releva implicarea directă a inculpatului A. în efectuarea lor.
Dincolo de inexistenţa vreunui element de fapt în baza căruia să se fi putut aprecia asupra realităţii unei înţelegeri intervenite între inculpaţi în perioada noiembrie- decembrie 2012, probele administrate în cauză nu confirmă nici primirea de către inculpatul A. a vreunui bun de la inculpatul B. şi cu atât mai puţin existenţa unei legături cu atribuţiile de serviciu ale primului.
Concret, inculpatul A. a oferit prin declaraţiile date o versiune plauzibilă asupra împrejurării existenţei bunurilor la locuinţa sa, versiune care este confirmată parţial prin declaraţiile martorilor Y. şi Z. Astfel, martora Y., soţia inculpatului, a confirmat varianta expusă de acesta în sensul că ea s-a ocupat de achiziţia produselor de mobilier de la magazinul F. şi, prin intermediul fiului său, a luat la cunoştinţă de posibilitatea realizării cumpărării pe numele unei alte perosane, K., pentru a beneficia de un discount de care aceasta din urmă dispunea. Martora K. a confirmat că îi cunoaşte pe copiii inculpatului şi că s-a mai realizat o achiziţie în trecut în acelaşi mod întrucât ea beneficia de un discount la magazinul menţionat, însă a precizat că nu şi-a exprimat acordul pentru alte achiziţii ulterioare. În contextul urmăririi penale efectuate în cauză a rămas neelucidat mijlocul prin care magazinul F. aparţinând S.C. E. S.R.L. Constanţa efectua vânzările pe numele altor persoane decât cele care se prezentau în faţa angajaţilor săi şi emitea facturile în aceste condiţii chiar pe seama unor societăţi comerciale în absenţa oricăror dovezi privind calitatea de reprezentant al acestora.
Martora Y. a susţinut că, fiind nevoită să plece din localitate împreună cu inculpatul A., i-a înmânat suma de bani necesară plăţii obiectelor de mobilier comandate anterior pe numele martorei K. unui muncitor la locuinţa familiei sale, cunoscut sub numele de "CC." şi că acesta s-a prezentat la magazin, unde a şi efectuat plata. Afirmaţiile martorei au fost confirmate de către martorul Z., care a arătat că a fost prezent la momentul în care Y. i-a înmânat numitului "CC." un plic cu bani şi i-a spus să meargă la F. pentru a plăti obiectele de mobilier. Chiar dacă martora Y. este soţia inculpatului A., iar declaraţiile acesteia ar putea fi privite cu rezerve din cauza posibilului subiectivism, Înalta Curte reţine că teza apărării este confirmată de martorul Z., martor care a asistat la momentul predării banilor către numitul "CC.", astfel încât poate fi reţinută ca fiind cel puţin verosimilă varianta prezentată de inculpat.
În raport cu aceste aspecte, chiar dacă în urma cercetărilor nu s-a reuşit identificarea numitului "CC.", aspectele invocate în apărare au un caracter plauzibil şi nu sunt infirmate de celelalte probe administrate în cauză. Înalta Curte reţine că pe de-o parte, potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită, astfel încât calitatea martorei Y., de soţie a inculpatului, nu este de natură să excludă de plano versiunea prezentată de aceasta, cu atât mai mult cu cât este confirmată de un alt martor audiat în cauză, iar pe de altă parte, că nu inculpatului îi revine sarcina de a demonstra modalitatea în care s-a realizat achiziţia mobilierului, acesta beneficiind de prezumţia de nevinovăţie.
Astfel, Înalta Curte constată că în condiţiile în care probele administrate în acuzare nu dovedesc dincolo de orice îndoială rezonabilă primirea bunurilor de la inculpatul B. şi în legătură cu exercitarea unei atribuţii de serviciu, inculpatul A. a prezentat o versiune verosimilă privind achiziţia licită a bunurilor de mobilier aflate la locuinţa sa.
Înalta Curte constată ca fiind neclare împrejurările în care societatea care deţine magazinul F. după ce a întocmit comanda iniţială pe numele martorei K., ulterior, a trecut aceleaşi produse pe o nouă comandă, cumpărător fiind S.C. C. S.R.L. Nu a fost explicat în cauză nici la cererea cui a fost efectuată modificarea menţionată, nici cum au fost efectuate înregistrările în contabilitate a documentelor aferente tranzacţiei şi nu a fost demonstrată în vreun fel o posibilă implicare a inculpatului A. în aceste operaţiuni.
Martora T., consilier vânzări la F., a declarat că îi recunoaşte pe inculpatul A. şi pe fiul acestuia şi îşi aminteşte că au comandat mobilă pentru un apartament, însă nu a putut să ofere detalii cu privire la numele persoanei care a figurat înscrisă pe comandă, precizând însă că a fost prezentă la efectuarea unor măsurători la un apartament, iar nu la o casă. Martora U., consilier vânzări la F., a arătat că a întocmit personal comenzile pe care a fost trecută iniţial martora K. şi ulterior S.C. C. S.R.L., susţinând că numele a fost înscris pentru că "aşa s-a prezentat clientul..la momentul întocmirii comenzii nu solicitam buletinul clientului", iar modificarea numelui în denumirea S.C. C. S.R.L s-a făcut probabil la cererea clientului, însă nu a putut preciza cine a cerut acest lucru şi nici măcar dacă a fost un bărbat sau o femeie.
De asemenea, Înalta Curte reţine că din declaraţia martorei I., administrator al S.C. C. S.R.L., a rezultat că nu aceasta a fost cea care a solicitat angajaţilor magazinului F. modificarea numelui pe comanda iniţială a pieselor de mobilier. Cu toate acestea, la cererea martorului D., s-a deplasat la magazinul menţionat, a ridicat o factură referitoare la piese de mobilier şi deşi cunoştea că nu a realizat o asemenea achiziţie, a înregistrat-o în contabilitate şi apoi a procedat la refacturarea bunurilor către S.C. H. S.R.L. Martora a declarat că nu a urmărit situaţia comenzii şi că nu ştie unde au fost livrate bunurile, admiţând implicit că pentru societatea pe care o administra această operaţiune nu avea un caracter real.
Or, având în vedere că din probele administrate în cauză nu s-a putut stabili cine a modificat numele înscris pe comanda făcută iniţial de familia inculpatului A. la magazinul F., că nu s-a stabilit dincolo de orice îndoială că înregistrarea facturii în contabilitatea S.C. C. S.R.L. s-a făcut la cererea inculpatului B. prin intermediul martorului D. şi apoi au fost refacturate bunurile către S.C. H. S.R.L. la cererea aceluiaşi inculpat, Înalta Curte reţine că există un dubiu consistent în legătură cu livrarea mobilierului la locuinţa inculpatului A. ca urmare a vreunei înţelegeri cu inculpatul B. De asemenea, Înalta Curte apreciază ca fiind plauzibilă explicaţia oferită de inculpat privind achitarea mobilierului din fondurile proprii ale familiei sale, neregulile privind modul de întocmire a documentelor justificative pentru achiziţia susţinută de societăţile comerciale în cauză fiind de natură să genereze o îndoială cu privire la realitatea tranzacţiilor efectuate de S.C. C. S.R.L. De altfel, tocmai modul de realizare a tranzacţiilor între societăţile comerciale în cauză şi neregularităţile expuse anterior nu infirmă în mod absolut teza susţinută de apărarea inculpaţilor, teză care de altfel este susţinută prin declaraţiile martorilor Z. şi AA., acesta din urmă arătând că au mai existat împrejurări în care a cumpărat diverse obiecte sanitare pentru martora Y. pe numele firmei sale, întrucât beneficia de reduceri.
Sintetizând, Înalta Curte constată că în raport cu probele adminstrate în cauză nu s-a făcut dovada existenţei împrejurărilor de fapt care s-ar fi circumscris tipicităţii obiective ale infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor, repectiv:
- din probele administrate nu a rezultat că între inculpaţii B. şi A. a existat o înţelegere în sensul ca primul să promită remiterea unor piese de mobilier, iar cel de-al doilea să accepte promisiunea unor astfel de foloase (acţiuni care se circumscriu elementului material al infracţiunii de cumpărare de influenţă, prevăzută de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi celei de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000);
- nu există probe din care să rezulte că inculpatul A. a afirmat că are sau a lăsat să se creadă că are influenţă asupra magistraţilor din cadrul Curţii de Apel Constanţa (condiţie esenţială ataşată elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă);
- nu există probe din care să rezulte că inculpatul A. i-ar fi promis inculpatului B. că îi va determina pe judecătorii din cadrul curţii de apel să pronunţe soluţii favorabile S.C. C. S.R.L. sau că a existat o condiţionare între primirea bunurilor şi modul în care îşi va exercita el însuşi atribuţiile de serviciu ce îi reveneau în calitate de judecător (condiţii esenţiale ataşate elementului material al infracţiunii de trafic de influenţă, respectiv elementului material al infracţiunii de luare de mită);
- din probele administrate nu a rezultat dincolo de orice îndoială rezonabilă că inculpatul A. ar fi primit de la inculpatul B. bunuri necuvenite, constând în piese de mobilier, existând însă probe care susţin teza apărării în sensul achiziţionării bunurilor din fondurile proprii ale familiei inculpatului A. (acţiunile de remitere şi de primire fiind circumscrise elementului material al infracţiunilor de dare, prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi respectiv, de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000);
- nu există probe din care să rezulte că o eventuală primire a bunurilor ar fi avut vreo legătură cu modul de îndeplinire a atribuţiilor de serviciu de către inculpatul A. (cerinţă esenţială ataşată elementului material al infracţiunii de luare de mită).
Referitor la acuzaţia de comitere a infracţiunii de fals în declaraţii, constând în aceea că inculpatul A., cu ocazia întocmirii la data de 12.06.2013 a declaraţiei de avere, nu a declarat suma de 14.815,02 RON, reprezentând contravaloarea obiectelor de mobilier pe care acuzarea susţine că le-a primit de la inculpatul B., în acord cu argumentele expuse de prima instanţă, Înalta Curte reţine următoarele:
În condiţiile în care prin actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că bunurile au fost primite de inculpatul A. ca urmare a comiterii infracţiunilor de trafic de influenţă şi luare de mită, apare ca fiind cel puţin discutabilă reţinerea în sarcina acestuia a comiterii infracţiunii de fals în declaraţii, obligaţia de completare a declaraţiei de avere vizând bunurile şi veniturile dobândite licit, iar nu pe cele dobândite ca urmare a comiterii unor fapte prevăzute de legea penală, întrucât ar însemna în esenţă o obligare la autoincriminare.
Înalta Curte nu îşi însuşeşte considerentele primei instanţe referitoare la pragul valoric prevăzut de lege pentru declararea bunurilor care au format obiectul acuzaţiilor, însă în raport aspectele expuse anterior privind lipsa unor probe certe din care să rezulte primirea, chiar indirectă, de către inculpatul A. a bunurilor de la inculpatul B., determină analiza cu prioritate a ipotezei naşterii obligaţiei de a declara bunurile.
Astfel cum s-a arătat anterior, din probele administrate în cauză nu a rezultat că inculpatul A. a primit de la inculpatul B. vreun bun sau alt avantaj patrimonial, ci dimpotrivă s-a conturat o prezumţie de liceitate a achiziţionării mobilierului menţionat, din fondurile proprii ale familiei inculpatului A., astfel încât în sarcina acestuia nu s-a născut obligaţia de declarare a cadourilor sau altor avantaje la care face referire Capitolul VI din declaraţie de avere prevăzută de Anexa I la Legea nr. 176/2010. În aceste condiţii, câtă vreme în cauză se constată că obligaţia de declarare a bunurilor nu s-a născut în sarcina inculpatului A. întrucât din probele administrate nu s-a putut concluziona că le-a primit de la o altă persoană, analiza pragului valoric impus de actul normativ menţionat este lipsită de utilitate.
În ceea ce priveşte critica formulată prin motivele de apel de către Ministerul Public referitor la temeiul în baza căruia s-a dispus achitarea inculpaţilor şi aprecierea că se impunea reţinerea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală şi nu au fost săvârşite cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, Înalta Curte reţine următoarele:
La nivel de principiu, incidenţa dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. privind cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale când "fapta nu există" presupune inexistenţa actului de conduită în materialitatea sa, respectiv inexistenţa unei modificări în realitatea obiectivă ca urmare a acţiunilor vreunei persoane, acţiuni care să se circumscrie elementului material al infracţiunii ce formează obiectul acuzării.
În cauza de faţă, astfel cum s-a arătat anterior, din perspectiva infracţiunilor de corupţie pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă existenţa materială a vreunui act de conduită al inculpaţilor B. şi A. în sensul promisiunii, respectiv al acceptării promisiunii de remitere a unor bunuri. Nici una dintre probele administrate în cauză nu a demostrat aceste acte de conduită în materialitatea lor în sarcina inculpaţilor, astfel încât, concluzia instanţei de fond în sensul incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. este una corectă, respectiv faptele imputate nu există.
În ceea ce priveşte varianta alternativă a comiterii infracţiunilor de corupţie prin darea, respectiv primirea bunurilor, din probele administrate în cauză nu a rezultat existenţa din punct de vedere material a unei operaţiuni de remitere şi corelativ, a uneia de primire a unor bunuri de la inculpatul B. către inculpatul A. Împrejurarea că la locuinţa inculpatului A. s-au găsit bunuri cu privire la care se susţine în acuzare că ar fi provenit de la inculpatul B. nu susţine în sine existenţa materialităţii unor acte de conduită circumscrise elementului material al infracţiunilor de corupţie, câtă vreme prezumţia de liceitate a dobândirii bunurilor nu a fost răsturnată. Cu alte cuvinte, câtă vreme nu a fost infirmată prin probele administrate în cauză prezumţia că bunurile au fost cumpărate de către familia inculpatului A. din fonduri proprii, iar împrejurările în care S.C. C. S.R.L. a fost înscrisă pe documentele aferente unei tranzacţii comerciale nu au fost elucidate, nu poate fi reţinută în sarcina acestuia materialitatea unui act de conduită constând în primirea obiectelor în sensul art. 289 C. pen. sau al art. 291 C. pen., iar reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. de către prima instanţă este una corectă.
Înalta Curte reţine că de vreme ce actul de conduită constând în remiterea şi respectiv, primirea unor bunuri necuvenite se confundă cu elementul material al infracţiunii de corupţie, nu se poate reţine o suprapunere a acestuia cu un alt act de conduită prezumat licit, respectiv cumpărarea bunurilor, şi subsecvent constatarea că fapta nu este prevăzută de legea penală sau că nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege conform art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., întrucât ar însemna o confirmare a pretinsei legături subiective între participanţii la comiterea faptei şi predarea bunurilor de către B. către A., aspect care nu a fost probat în cauză.
În egală măsură, de vreme ce în raport cu probele administrate a rezultat că în sarcina inculpatului A. nu a luat naştere obligaţia de declarare a bunurilor menţionate în actul de sesizare a instanţei, omisiunea acestuia de a le consemna în declaraţia de avere are semnificaţia inexistenţei faptei în materialitatea ei, corespunzător elementului material al infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 C. pen., reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. de către prima instanţă fiind de asemenea una corectă.
În consecinţă, în raport cu aspectele expuse mai sus, în baza art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei penale nr. 192 din 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea apelului formulat de parchet vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Cu majoritate:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei penale nr. 192 din 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea apelului formulat de Parchet rămân în sarcina statului.
Onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru intimaţii inculpaţi A. şi B., în suma de câte 217 RON, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 decembrie 2021.
Cu opinie separată a domnului judecător OO., în sensul admiterii apelului formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi împotriva sentinţei penale nr. 192 din 17 decembrie 2020 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, numai cu privire la schimbarea temeiului soluţiei de achitare dispusă de instanţa de fond faţă de inculpaţii A. şi B., în sensul reţinerii art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în loc de art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în cazul infracţiunilor de:
- trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000, reţinute în sarcina inculpatului A.;
- cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 şi dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, reţinute în sarcina inculpatului B.
~Opinia separată vizează schimbarea temeiului juridic de achitare, din art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. dispus faţă de inculpatul A., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:
- trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000,
- luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 şi art. 7 lit. a) din Legea nr. 78/2000,
Totodată, schimbarea temeiului juridic de achitare, din art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. faţă de inculpatul B., pentru săvârşirea următoarelor infracţiuni:
- cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000,
- dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000.
În conturarea unei astfel de optici, sunt avute în vedere chiar motivele şi concluziile exprese promovate în primă instanţă:
"Coroborând întreg materialul probator administrat în cursul procesului penal, Curtea de Apel consideră că în cauză nu este dovedită, mai presus de orice îndoială rezonabilă, existenţa celor cinci infracţiuni deduse judecăţii, (trafic de influenţă, cumpărare de influenţă, luare de mită, dare de mită, fals în declaraţii), în baza cărora s-a realizat acuzarea inculpaţilor A. şi B.
Astfel, referitor la infracţiunile de trafic de influenţă, respectiv cumpărare de influenţă, constatăm următoarele:
Conform art. 291 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune de trafic de influenţă - "pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri".
De asemenea, conform art. 292 alin. (1) C. pen., constituie infracţiune de cumpărare de influenţă - "promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Analizând dispoziţiile celor două infracţiuni constatăm că existenţa acestora este condiţionată de îndeplinirea unor condiţii de tipicitate dovedite în mod cert de materialul probator administrat.
Doar martorul denunţător D. acreditează ideea că inculpaţii s-au înţeles, în sensul ca, inculpatul B. să îi cumpere inculpatului A. obiecte de mobilier, pentru casa situată în judeţul Constanţa, iar acesta, să îl ajute prin folosirea influenţei pe care o avea asupra magistraţilor ce instrumentau dosarele care priveau S.C. C. S.R.L. sau alte firme controlate de B.".
Totodată, martorul D. a susţinut că "nu poate indica vreun dosar sau vreun nume de judecător asupra căruia A. şi-a exercitat influenţa, pentru a-l ajuta pe B.".
Deşi, afirmaţiile martorului D. nu sunt susţinute de nicio altă probă administrată în cauză, au fost preluate în rechizitoriu şi au servit la acuzarea celor doi inculpaţi.
În concret, nicio altă probă administrată în cauză nu confirmă împrejurarea că inculpatul A. ar fi lăsat să se creadă că, datorită funcţiei sale, respectiv de preşedinte al Curţii de Apel Constanţa, putea influenţa activitatea unor judecători care îşi desfăşurau activitatea în cadrul acelei instanţe.
A da relevanţă majoră declaraţiei martorului denunţător, conduce la opinia că sunt lipsite de substanţă juridică celelalte probe (unele dintre ele favorabil inculpaţilor) şi care nu susţin acuzaţiile din rechizitoriu.
Afirmaţiile martorului D., nesusţinute de probele administrate în cauză, reprezintă speculaţii şi presupuneri, care nu justifică reţinerea acuzaţiilor în sarcina celor doi inculpaţi.
Susţinerile martorei O. în sensul că "existau zvonuri la nivelul Curţii de Apel Constanţa că inculpatul A. ar fi încercat să influenţeze unele soluţii ale judecătorilor", precum şi susţinerile martorului P. în sensul că "existau zvonuri conform cărora inculpatul A. ar fi încercat influenţarea anumitor judecători în cadrul unor dosare; respectiv că a auzit un astfel de zvon de la un judecător care în prezent s-a pensionat"; nu pot atrage incidenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă.
Raportat la dispoziţiile legale în materie probelor, "zvonul" nu poate constitui o probă certă care să susţină o acuzaţie în materie penală.
Ori, speculaţiile referitoare la unele discuţii materializate în zvonuri, fără o indicare concretă şi detaliată a faptelor nu pot echivala cu date concrete care ar servi la aflarea adevărului.
În condiţiile în care probele administrate în cauză nu au demonstrat existenţa condiţiei referitoare la "influenţa reală a inculpatului asupra funcţionarilor publici, în literatura de specialitate s-a reţinut că "dubiul" va profita subiectului activ, deoarece organului judiciar îi revine sarcina de a proba că făptuitorul realmente a lăsat să se creadă că are o astfel de influenţă.
În speţă, nu rezultă mai presus de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul A. i-a promis inculpatului B., ca în schimbul obiectelor de mobilier, să îi determine pe judecătorii din cadrul Curţii de Apel Constanţa să pronunţe soluţii favorabile S.C. C. S.R.L.
Aspectele referitoare la pretinsa întâlnire dintre cei doi inculpaţi, în care s-ar fi discutat despre presupusa "promisiune" sunt invocate doar de martorul denunţător D., fără a exista vreo altă probă care să confirme această acuzare.
De altfel, nici măcar martorul D. nu a perceput nemijlocit discuţia, "înţelegerea" dintre cei doi inculpaţi referitoare la "promisiunea" obţinerii soluţiilor favorabile.
Martorul D. a declarat că aspectele menţionate în denunţ şi în declaraţii date în cursul procesului penal, le cunoaşte din discuţiile purtate cu inculpatul B. care i-ar fi zis că "s-a înţeles cu inculpatul A., ca să îi achite acestuia obiectele de mobilier, pentru a obţine soluţii favorabile S.C. C. S.R.L.
Martorii I. şi J., invocaţi în actul de sesizare, nu confirmă în mod indubitabil afirmaţiile martorului D., nu au purtat discuţi cu inculpatul B. (pentru a percepe eventuale amănunte referitoare la pretinsa înţelegere, respectiv promisiune), nu au fost prezenţi la o eventuală întâlnire a inculpatului B. cu inculpatul A.
De altfel susţinerile martorei I. referitoare la împrejurarea că, la solicitare martorului D. s-a deplasat la F. pentru a ridica factura vizând obiectele de mobilier, şi cunoaşte de la acesta "că bunurile menţionate în factură reprezintă o obligaţie a domnului B." nu confirmă existenţa infracţiunilor deduse judecăţii.
În practica judiciară, s-a reţinut că nu poate fi reţinută răspunderea penală, în situaţia în care nu s-a demonstrat în mod cert existenţa promisiunii de a determina funcţionarii publici pentru a acţiona în sensul dorit de către cumpărătorul de influenţă.
Expresia "promite că va determina" echivalează cu un angajament ferm, cu o promisiune expresă, neechivocă, având un obiectiv precis, respectiv determinarea funcţionarului public.
Astfel, pentru stabilirea existenţei infracţiunilor de trafic de influenţă şi cumpărare de influenţă, este necesar să se demonstreze mai presus de orice dubiu că inculpatul A. a "promis" în mod clar, explicit, inculpatului B., că va determina judecătorii desemnaţi cu soluţionarea cauzele în care ar avea calitate de parte S.C. C. S.R.L., să pronunţe soluţii favorabile acesteia.
Împrejurarea că la domiciliul inculpatului A. au fost găsite două înscrisuri respectiv "Avizul de însoţire a mărfii" nr. x din data de 21.12.2012 şi "Procesul-verbal de recepţie" nr. x din data de 21.12.2012, referitoare la obiectele de mobilier, în cadrul cărora figurează ca şi cumpărător S.C. C. S.R.L., nu confirmă în mod cert acuzaţiile aduse inculpaţilor.
În concret, respectivele înscrisuri, nu sunt în măsură să demonstreze presupusa "înţelegere" dintre inculpaţi, "promisiunea" făcută de inculpatul A. în sensul influenţării unor judecători pentru a pronunţa soluţii favorabile societăţilor controlate de inculpatul B.
Aşa cum a susţinut martora Y., obiectele de mobilier au fost recepţionate de fiul inculpatului, cel care a semnat Procesul-verbal de recepţie şi Avizul de însoţire a mărfii, la data de 21.12.2012.
Martora Y. a susţinut că la data la care mobila a fost livrată, ea se afla împreună cu inculpatul A. la Iaşi, pentru desfăşurarea studiilor doctorale, aspect confirmat cu înscrisul emis la data de 20.12.2012, intitulat "Declaraţie privind originalitatea conţinutului tezei de doctorat", aflat la dosar fond.
Apărările formulate de inculpatul A. în sensul că de achiziţionarea şi plata obiectelor de mobilier s-a ocupat soţia sa - martora Y., sunt susţinute de aceasta şi de martorul Z.
Astfel, din declaraţiile celor doi martori rezultă împrejurarea că martora Y. i-a solicitat unui muncitor, cunoscut sub numele de "CC." să se deplaseze la F., pentru a achita obiectele de mobilier, ocazie cu care i-a înmânat suma necesară într-un plic.
Totodată, matorul AA. a confirmat împrejurarea că martora Y. se ocupa de achiziţionarea diferitelor obiecte necesare pentru construirea imobilului.
Conform art. 103 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. pen. - probele nu au valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză; în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi vinovăţiei inculpatului, instanţa hotărăşte motivat cu trimitere la toate probele evaluate.
Astfel, în contextul analizei şi evaluării întregului material probator, apreciem că declaraţiile martorilor Y., Z., AA. - propuşi de inculpatul A.; precum şi declaraţia martorului II. - propus de inculpatul B., sunt în măsură să servească la aflarea adevărului, au valoare probatorie relevantă şi asigură justa soluţionare a cauzei.
În ceea ce priveşte evaluarea declaraţiilor martorului D., constatăm că, la momentul formulării denunţului şi implicit la datele la care a fost audiat, între acesta şi inculpatul B. existau relaţii, cel puţin tensionate şi neprincipiale.
..Având în vedere aceste ultime aspecte, putem ajunge la concluzia că declaraţiile martorului D. prezintă o notă de subiectivism, care ar putea fi ignorată doar în condiţiile în care, declaraţiile acestuia s-ar corobora în mare măsură cu restul probelor administrate în cauză.
Pe cale de consecinţă, constatăm că probele administrate în cauză nu confirmă mai presus de orice îndoială rezonabilă că infracţiunea de trafic de influenţă prev. de art. 291 alin. (1) C. pen. raport la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea 78/2000 adusă ca învinuire inculpatului A., respectiv infracţiunea de cumpărare de influenţă prev. de art. 292 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 adusă ca învinuire inculpatului B., există în materialitatea lor, astfel încât nu se poate dispune condamnarea inculpaţilor.
Ansamblul probator administrat în cauză este identic pentru toate cele patru infracţiuni de corupţie.
Declaraţiile martorului D. reprezintă veritabile probe indirecte, în condiţiile în care nu a participat nemijlocit la o întâlnire, la o discuţie, respectiv la o înţelegere presupus infracţională dintre cei doi inculpaţi.
Martorul D. a declarat că are cunoştinţă de presupusa înţelegere dintre inculpaţi, din relatările inculpatului B., aspect care nu a putut fi verificat, mai presus de orice dubiu, cu materialul probator administrat în tot cursul procesului penal.
Declaraţiile celorlalţi martori nu sunt în măsură, să demonstreze în plan juridic, existenţa întâlnirii şi înţelegerii presupus infracţionale dintre inculpaţii A. şi B.
Împrejurarea că la imobilul inculpatului A. au fost găsite obiectele de mobilier, în două dormitoare, şi cele două înscrisuri (avizul de însoţire a mărfii nr. x/21.12.2012 şi procesul-verbal de recepţie mărfii din data de 21.12.2012), nu impune condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunile de corupţie deduse judecăţii.
Existenţa obiectelor de mobilier în locuinţa inculpatului A., în lipsa unor probe certe, nu confirmă împrejurarea că respectivele bunuri au fost primite de la inculpatul B., în scopul presupus infracţional, respectiv acela de a pronunţa soluţii favorabile societăţii C. S.R.L.
Probele administrate în cauză nu confirmă nici împrejurarea că inculpatul A. ar fi promis inculpatului B. că în schimbul unor obiecte de mobilier, va pronunţa soluţii favorabile firmelor pe care acesta din urmă la controla.
Totodată, nu este demonstrată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, împrejurarea că soluţionarea de către inculpatul A., a cauzei civile nr. x/2014, a fost determinată de primirea, în urmă cu aproximativ doi ani, a obiectelor de mobilier de la inculpatul B.
Dispoziţiile legale nu condiţionează existenţa infracţiunii de luare de mită, de existenţa unui anumit interval de timp, dintre momentul pretinderii ori primirii foloaselor necuvenite şi momentul îndeplinirii actului care intră în atribuţiile de serviciu.
Este însă, esenţial, ca în contextul condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii, să existe dovada certă că remiterea foloaselor necuvenite s-a realizat în legătură cu îndeplinirea unui act privitor la atribuţiile de serviciu.
În speţă însă, condiţia invocată mai sus, nu este demonstrată mai presus de orice îndoială rezonabilă.
Pentru verificarea incidenţei condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită, poate fi analizată şi valoarea produsului primit de funcţionar de la mituitor, raportat la "serviciul" (aferent atribuţiei de serviciu), pe care persoana mituită îl efectuează.
În literatura de specialitate s-a conturat opinia că, nu se poate vorbi despre infracţiunea de luare de mită în situaţia în care, între folosul pretins sau primit de funcţionar şi actul din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului există o disproporţie vădită, astfel încât actul determinat depăşeşte cu mult valoarea sau importanţa folosului.
În legislaţia naţională nu are relevanţă valoarea bunurilor pretinse ori primite, raportat la efectuarea actului ce intră în atribuţiile de serviciu; însă nimic nu împiedică instanţa de a analiza acest aspect în contextul tuturor datelor referitoare le presupunerea comiterii unor infracţiuni de corupţie.
Nu trebuie omisă împrejurarea că, în actul de sesizare se reţine presupunerea că inculpatul A. a primit de le inculpatul B., obiectele de mobilier în valoare de 14815,02 RON, atât pentru traficarea influenţei asupra unor judecători din Cadrul Curţii de Apel Constanţa, pentru a-i determina să pronunţe soluţii favorabile S.C. C. S.R.L., cât şi pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu într-o modalitate care să conducă la pronunţarea unor soluţii favorabile aceleiaşi societăţi comerciale.
În cauză, a fost identificat dosarul nr. x/2014 înregistrat pe rolul Curţi de Apel Constanţa, în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 87/CA/17.04.2014 prin care au fost respinse plângerile formulate de concurenţii S.C. C. S.R.L. în cadrul unei proceduri de achiziţii publice, având ca obiect un contract atribui de Comuna Cumpăna în valoare de 20 milioane RON.
Astfel, se poate constata existenţa unei disproporţii majore între valoarea bunurilor presupus a fi primite de inculpatul A. şi valoarea "beneficiului" presupus a fi fost obţinut de către societatea controlată de inculpatul B.
Totodată, constatăm că valoarea bunurilor de mobilier, presupus a fi primite de inculpatul A. este apropiată de venitul mediu lunar al acestuia (respectiv 124658 RON salariul obţinut în anul 2012, în calitate de judecător la Curtea de Apel Constanţa şi 6000 RON venitul obţinut în calitate de lector la Academia de Studii Economice - aşa cum rezultă din declaraţia de avere completată la data de 12.06.2013, aflată la dosar urmărire penală).
Pe cale de consecinţă, constatăm că probele administrate în cauă nu confirmă mai presus de orice îndoială rezonabilă că infracţiunea de luare de mită prev. de art. 289 alin. (1) C. pen. raport la art. 6 şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Legea 78/2000 adusă ca învinuire inculpatului A., respectiv infracţiunea de dare de mită prev. de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 adusă ca învinuire inculpatului B., există în materialitatea lor, astfel încât nu se poate dispune condamnarea inculpaţilor.
În cauză, nu există probe concrete, care să demonstreze dincolo de orice îndoială rezonabilă că faptele reţinute în sarcina inculpaţilor exisă şi impun condamnare acestora.
Probele administrate în cauză nu sunt în măsură să înlăture regula in dubio pro reo şi prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor.
Instanţa de judecată nu poate dispune condamnarea inculpaţilor pe baza unor probe indirecte, incerte şi nici pe baza unor presupuneri şi prezumţii.
În concret, principala probă invocată în actul de sesizare, respectiv declaraţiile martorului D. reprezintă o veritabilă probă indirectă, întrucât acesta nu a perceput nemijlocit niciun aspect esenţial al comiterii presupuselor infracţiuni reţinute în sarcina inculpaţilor.
Totodată, celelalte declaraţii de martori, se circumscriu aceluiaşi criteriu, respectiv cel al probelor indirecte.
Actele aflate la dosarul cauzei, respectiv facturile fiscale, avizul de însoţire a mărfii, notele de comandă, procesul-verbal de percheziţie (invocate şi detaliate mai sus), nu confirmă existenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor deduse judecăţii.
Coroborând declaraţiile martorilor cu actele menţionate iniţial, nu putem ajunge la concluzia certă, mai presus de orice îndoială rezonabilă, că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. ar exista şi ar impune o sluţie de condamnare.
Aşa cum am invocat şi mai sus, conform art. 4 alin. (2) C. proc. pen. - după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului.
Ori, acest dubiu, referitor la existenţa unor activităţi de corupţie, presupus a fi exercitate de inculpaţi, ori a unei activităţi de fals în declaraţie presupus a fi desfăşurată de inculpatul A., poate fi valorificat doar în favoarea acestora".
Optica judecătorului opiniei separate vizavi de substanţa speţei este aceeaşi cu cea promovată de instanţa fondului, delimitarea manifestându-se în plan stric procesual.
Când nu există suficiente probe din care să rezulte că o persoană a săvârşit infracţiunea, atunci îşi găseste aplicarea principiul "in dubio, pro reo", care statuează că atunci când există vreo îndoială în cursul procesului penal, aceasta profita celui urmărit sau cercetat. Ceea ce contează este doar dacă probele strânse sunt suficiente ca număr şi ca forţă probatorie pentru a pronunţa o hotărâre de "condamnare".
Incidenţa principiul "in dubio, pro reo" reclamă însă, în mod cert, recurgerea la cazul de achitare de la lit. c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea specific art. 16 C. proc. pen. şi nu lit. a) C. proc. pen. fapta nu există.
Unul dintre principiile esenţiale ale procesului penal este in dubio pro reo, consacrat pentru prima data prin Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. Astăzi, regăsim principiul care a influenţat de multă vreme încoace procesul penal în cuprinsul art. 4 C. proc. pen.:
"(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă. (2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului."
Organelor judiciare le incubă obligaţia administrării probelor, suspectul sau inculpatul are dreptul de a nu contribui la proprie acuzare, ejus incubit probation qui dicit, non qui negat. Prezumţia de nevinovăţie are o natură relativă, putând fi răsturnată pe parcursul activităţii de probaţiune, cu probe certe, a căror administrare s-a efectuat cu respectarea principiilor legalităţii şi loialităţii.
În măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi de aceea se decide în sensul nevinovăţiei acuzatului fără însă a putea afecta însăşi fapta ce stă la baza acuzaţiei, existenţa în sens material a acesteia. Transpus speţei, într-o formă rezumativă, declaraţiile martorilor şi înscrisurile administrate nu sunt în măsură să demonstreze în plan juridic, într-o deplină certitudine existenţa întâlnirilor şi înţelegerii presupus infracţionale dintre inculpaţii A. şi B., însă acest lucru nu impietează însăşi împrejurarea că la imobilul inculpatului A. au fost găsite obiectele de mobilier, în două dormitoare (cu cele două înscrisuri) raportat la care s-a derulat o reală investigaţie penală.
Înfăptuirea justiţiei cere ca judecătorii să nu-şi întemeieze hotărârile pe probabilitate ci pe certitudine. Lipsa acestei certitudini nu poate duce la pronunţarea unor decizii "de condamnare".
Inclusiv după un examen propriu al ansamblului probator, judecătorul opiniei separte îşi însuseşte, în esenţă, cele consemnate în primă instanţă, respectiv că principala probă invocată în actul de sesizare, respectiv declaraţiile martorului D., ce reprezintă o veritabilă probă indirectă, nu confirmă pe deplin elementele esenţiale al comiterii presupuselor infracţiuni reţinute în sarcina inculpaţilor. Este real că, totodată, celelalte declaraţii de martori, precum şi actele aflate la dosarul cauzei, respectiv facturile fiscale, avizul de însoţire a mărfii, notele de comandă, procesul-verbal de percheziţie, circumscrise aceluiaşi criteriu, respectiv cel al probelor indirecte, ar fi putut confirma existenţa condiţiilor de tipicitate ale infracţiunilor deduse judecăţii însă din analiza tuturor nu putem ajunge la concluzia certă, mai presus de orice îndoială rezonabilă, că infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. ar impune o soluţie de condamnare.
Semnificativă apare declaraţia recentă a chiar martorului D., prezentată în apel la termenul de judecată din 19 octombrie 2021.
De reţinut că, cauza a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, tocmai ca urmare a denunţului formulat de martorul D.
În concret, la data de 14.06.2016, martorul D., a formulat un denunţ, cu privire la împrejurarea că "spre sfârşitul anului 2012 (lunile noiembrie - decembrie 2012), B. i-a spus că l-a cunoscut pe preşedintele Curţii de Apel Constanţa, A., şi intenţionează să îi ceară sprijin pe viitor, în vederea soluţionării favorabile a unor dosare aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti din raza Curţii de Apel Constanţa sau ce urmau a fi înregistrate pe rolul acestora având ca obiect contestaţii formulate de concurenţii S.C. C. S.R.L., cu privire la licitaţiile publice la care participase sau la care urma să participe".
A mai precizat martorul în denunţ că:
"inculpatul B. i-a spus că s-a înţeles cu A. să îi cumpere obiecte de mobilier şi aparatură electronică, pentru casa din Constanţa, iar acesta să îl ajute, când va avea nevoie, prin folosirea influenţei pe care o avea asupra magistraţilor care instrumentau dosarele referitoare la S.C. C. S.R.L. sau alte firme controlate de B.
Astfel, susţine martorul în denunţ, că "inculpatul B. i-a solicitat să preia şi să achite comenzile deja date de A. la S.C. E. (F.) şi S.C. G.".
Martorul a relatat în denunţ că a înţeles de la inculpatul B. că "facturile pentru bunurile de mobilier şi aparatura electronică, urmau să fie făcute pe numele S.C. C. S.R.L. sau S.C. C. S.R.L. şi să fie efectiv achitate de S.C. H. SRL".
Martorul D. a mai menţionat în cadrul denunţului că "factura nr. x din 04.12.2012 şi comanda din 04.12.2012, emisă de S.C. E. S.R.L. către S.C. C. S.R.L. reprezintă obiecte de mobilier comandate de A., şi au ajuns în posesia acestuia după ce a fost efectuată o refacturare din partea S.C. C. S.R.L. către S.C. H. S.R.L., această din urmă societate achitând valoarea bunurilor achiziţionate".
În susţinerea celor sesizate, martorul D. a depus următoarele documente:
- factura fiscală nr. x/09.11.2012 - vizează obiecte electronice;
- factura fiscală seria x nr. x/04.12.2012 şi comanda din aceeaşi dată, aferentă facturii x/04.12.2012 (factură de avans) şi nota nr. x/04.12.2012 de recepţie şi constatare de diferenţe.
- lista NIR de intrare a facturii S.C. C. S.R.L. nr. 3346/30.01.2013.
- factura fiscală nr. x/08.11.2012.
Pentru ca, în apel să promoveze o "acuzaţie" mult diluată:
"Nu mai ţin minte exact ce am declarat, însă în principiu îmi menţin declaraţiile pe care le-am dat în cauză.
Arăt faptul că am fost asociat cu numitul B. la S.C. H. Nu a fost o situaţie de fapt ce a generat denunţul împotriva inculpatului B., nu mai ţin minte exact.
Eu personal nu l-am cunoscut niciodată pe domnul A., l-am văzut de vreo câteva ori, însă nu am purtat discuţii cu acesta. Am purtat nişte discuţii cu privire la achiziţionarea unor piese de mobilier, cu asociatul meu, dl B., pentru un domn judecător. Ştiu că atunci a precizat dl B. despre ce persoană este vorba, însă acum nu îmi amintesc exact despre cine este vorba. Ştiu că am convenit atunci cu dl B. să preiau de la firma de unde le achiziţionam acele obiecte de mobilier pe una dintre firmele unde lucram eu şi să le plătesc eu. Practic rolul meu în această înţelegere cu dl B. era acela de a plăti aceste obiecte de mobilier şi să am grijă ca factura să fie întocmită pe numele firmei unde lucram. Nu îmi aduc aminte dacă a intrat în amănunte şi dacă mi-a spus care este scopul pentru care achiziţionează obiectele de mobilier pentru domnul judecător.
Cred că ştiam că la data comiterii presupusei fapte de către inculpaţi, B. avea numite dosare pe rolul instanţelor, însă nu mai îmi aduc aminte exact. Cred că am purtat o discuţie pe acest aspect în sensul în care acesta mi-a spus că ar interveni la judecători pentru soluţiile ce s-ar pronunţa în dosarele în care erau implicate firmele dlui B., însă discuţia s-a purtat la modul general".
Pe de altă parte, este real că în cauză a fost efectuată o percheziţie domiciliară la locuinţa inculpatului A., ocazie cu care au fost identificate acele obiecte de mobilier. Totodată, cu prilejul efectuării percheziţiei domiciliare organul de urmărire penală a identificat în locuinţa lui A., aferente obiectelor de mobilier sus-descrise, un aviz de însoţire a mărfii nr. x/21.12.2012, furnizor S.C. E. S.R.L. (F.) şi cumpărător S.C. C. S.R.L. (originalul documentului se află la f. x din volumul 13 conţinând înscrisurile ridicate la percheziţia domiciliară, iar copia documentului se află la fila x, vol. 2), şi procesul-verbal de recepţie încheiat între aceleaşi societăţi la data de 21.12.2012 (originalul documentului se află la f. x din volumul 13 conţinând înscrisuri ridicate la percheziţia domiciliară, iar copia - fila x, vol. 2).
Judecătorul opiniei separate consemnează şi poziţia inculpatului A., ce a consimţit a da declaraţie în cauză, privitor exclusiv la împrejurarea că la imobilul său au fost găsite acele obiecte de mobilier:
"Bunurile reţinute în rechizitoriul nu fac obiectul mitei deoarece: de achiziţionarea mobilei s-a ocupat exclusiv soţia mea. La începutul lunii noiembrie 2012 trebuia să mă deplasez la Iaşi, fiind în faza terminală a studiilor doctorale. Într-o dimineaţă, înainte de a pleca soţia mea a introdus în plic o sumă de cu datele necesare pentru mobilă şi pe care l-a înmânat unui muncitor care lucra în curtea imobilului. Acest muncitor răspundea la numele de "CC.". De faţă la înmânarea banilor a fost şi domnul Z., care ne-a ajutat la construirea casei. Soţia mea i-a solicitat acelui muncitor cunoscut sub numele de "CC." să meargă la magazinul F. şi să achite mobila, care iniţial fusese comandată de ea.
Ca regulă, majoritatea plăţilor erau făcute de soţia mea, deoarece ea avea timpul necesar.
Întrucât imobilul a fost construit în regie proprie, de multe ori lăsam diferite sume de bani muncitorilor pentru a recepţiona anumite bunuri ori mărfuri, iar în final noi să primim actele necesare".
În măsura în care aceste susţineri din partea unui magistrat-judecător, preşedinte al unei Curţi de Apel, nu sunt de un profund subiectivism, ele plasează în plan obiectiv persoana sa într-un spaţiu obscur privitor la modul de gestionare a situaţiilor administrativ-interne, cu implicarea unor aşa-zişi muncitori "ai casei" cărora unora li se încredinţează sume semnificative (evaluate de instanţa fondului la venitul mediu lunar al acestuia, respectiv 124658 RON salariul obţinut în anul 2012, în calitate de judecător la Curtea de Apel Constanţa şi 6000 RON venitul obţinut în calitate de lector la Academia de Studii Economice - aşa cum rezultă din declaraţia de avere completată la data de 12.06.2013, aflată la dosar urmărire penală), fără depunerea de diligenţe în identificarea lor ulterioară, a persoanei numite "CC.", şi prezentarea sa în faţa autorităţilor şi fără demersuri de a intra în posesia documentelor care confirmă plăţile efectuate sau o lipsă de preocupare că, întâmplător, facturile de achiziţie a acelor produse figurează pe firme cunoscute ca având litigii pe rolul instanţelor locale.
Dincolo de aceste împrejurări ce nu au însă darul de a modifica contextul faptic, reiterăm lipsa certificării legăturii dintre folosul pretins sau primit de funcţionar şi actul din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, incidenţa art. 4 alin. (2) C. proc. pen. - după interpretarea întregului probatoriu -, că orice îndoială ce funcţionează în cauză trebuie să se interpretează în favoarea inculpatului.
Înfăptuirea justiţiei cere ca judecătorii să nu-şi întemeieze hotărârile pe probabilitate ci pe certitudine. Dacă dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti nu pot pronunţa hotărâri formate pe baza unor convingeri. Dovezile trebuie să se constituie într-o certitudine şi de aceea, în caz de dubiu, se decide în sensul nevinovăţiei acuzatului.
În final, subliniem şi că, având în vedere considerentele invocate mai sus, constatarea că ansamblul probator nu demonstrează mai presus de orice dubiu vinovăţia inculpaţilor raportat la infracţiunile deduse judecăţii, reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B., au determinat instanţa de fond să facă trimitere la prev art. 16 lit. a) C. proc. pen. (şi nu lit. c) în viziunea judecătorului opiniei separate) raportat la toate cele cinci infracţiuni deduse judecăţii.
Or, instanţa de fond deşi consemnează că probele administrate în cauză nu confirmă mai presus de orice îndoială rezonabilă că infracţiunea de fals în declaraţii, prev. de art. 28 din Legea 176/2010 raportat la art. 326 C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A., există, în dezvoltare se reţine deplin judicios că, "în speţă, nu există niciun aspect pertinent şi nici nu identificăm o dispoziţie legală care să fi impus obligaţia inculpatului A., de a menţiona în cadrul declaraţiei de avere, obiectele de mobilier (menţionate în actul de sesizare)". Dată fiind această motivare, cu care suntem întru totul de acord, contextul procesual că achitarea pe motiv că fapta nu există în materialitatea ei se află la adăport de orice critici şi trebuie a fi menţinută.