VAT and profit tax deduction denial based on supplier's abnormal fiscal conduct and formal invoice defects.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin acţiunea înregistrată la 12.10.2016, pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamanta SC A. SRL - în insolvenţă - reprezentată prin administrator judiciar B., a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, solicitând anularea actelor administrative respectiv: Decizia 1/05.07.2016 privind contestaţia nr. 47830/16.02.2016, Decizia de impunere nr. x/27.01.2016, Dispoziţia nr. 16/28.01.2016, Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.01.2016, emise de către pârâtă.

Prin Sentinţa civilă nr. 57/2017 din 16 ianuarie 2017,Tribunalul Argeş a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 83/F-CONT din 18 aprilie 2017, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de contestatoarea SC A. SRL, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 83/F-CONT din 18 aprilie 2017 Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, criticând hotărârea atacată ca nelegală şi netemeinică, solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, administrarea probelor solicitate, iar în subsidiar, casarea cu trimitere în rejudecare.

În motivarea cererii de recurs formulează următoarele critici:

Prin respingerea probei cu expertiza contabilă i-a fost încălcat flagrant dreptul apărare, având în vedere, pe de o parte, că există numeroase dubii ce nu pot profita decât debitorului, iar pe de altă parte, că raportul de inspecţie fiscala poate fi combătut tot cu o lucrare de specialitate, la efectuarea căreia partea să fie asistată de un expert parte, în vederea respectării egalităţii de arme.

Prima instanţă în mod greşit a apreciat ca nefiind concludente obiectivele expertizei contabile propuse pentru a se verifica dacă facturile emise de societăţile subcontractante au calitatea de document justificativ în interesul legii, pentru a se stabili valoarea şi natura bunurilor şi serviciilor achiziţionate de societate, precum şi valoarea prejudiciului suportat de bugetul consolidat al statului şi a conchis în mod eronat că litigiul poate fi soluţionat în baza unor înscrisuri, fără a fi necesară consultarea unui specialist în domeniu.

Arată că stabilirea corectă a sumelor deduse cu titlu de TVA şi supuse impozitului pe profit era necesară întrucât prima instanţă nu a observat, spre exemplu, că SC C., despre care pârâta a susţinut că a devenit inactivă la data de 22.08.2014, că au fost considerate nedeductibile şi facturi anterioare acestei perioade, deşi ar fi putut fi considerate nedeductibile doar facturile emise de această societate ulterior date declarării inactivităţii.

Pârâta a procedat la reconsiderarea unor operaţiuni, refuzând dreptul de deducere a unor cheltuieli la calculul profitului impozabil, respectiv a dreptului de deducere a TVA-ului, justificând aceste măsuri prin suspiciunea că respectivele tranzacţii nu ar fi reale.

Astfel, referitor la furnizorii amintiţi, se susţine că facturile acestora atât prin formă cât şi prin conţinutul economic, nu au calitatea de documente justificative pentru provenienţa mărfurilor, şi că organele fiscale nu au putut stabili cu certitudine realitatea tranzacţiilor consemnate pe facturi, existând suspiciunea că acestea nu sunt reale.

De asemenea, organul fiscal a apreciat că realitatea tranzacţiilor nu poate fi stabilită, susţinând că cei patru furnizori aveau comportament fiscal anormal, fără a preciza un temei juridic al obligaţiei societăţii de a verifica comportamentul fiscal al furnizorilor săi.

Pornind de la dispoziţiile art. 11 alin. (1) C. fisc. , evaluând probatoriul administrat în cauză, se constată că elementele de fapt relevate de organul fiscal denotă anumite neconformităţi care privesc, pe de o parte, informaţiile conţinute în facturi, iar pe de altă parte, comportamentul fiscal al furnizorilor, însă acestea, analizate împreună, luând în considerare şi probatoriul administrat în faţa instanţei, nu conduc la concluzia că tranzacţiile în cauză sunt frauduloase sau fictive din perspectiva contestatoarei.

Afirmaţia că societatea a avut relaţii comerciale cu patru societăţi care au avut un comportament fiscal neadecvat nu are în vedere faptul că pentru perioada supusă controlului aceste societăţi apăreau ca fiind active şi funcţionale chiar pe site-ul instituţiei care le-a făcut acest control, ceea ce creează prezumţia de legalitate a acestora. Consideră că o altă modalitate de verificare a unor societăţi, a evidenţei lor contabile, pentru o societate parteneră este imposibilă.

În acest sens mai arată că au fost depuse la dosar dovezile din care rezultă că toate aceste societăţi erau active fiscal şi aveau codul valid de TVA pentru perioada controlată.

Faţă de constatările organelor fiscale, prin care se mai menţionează că respectivele societăţi nu aveau salariaţi, nu depuneau declaraţii şi nici nu figurau la sediile declarate, arată că aceste aspecte nu au relevanţă şi nici nu puteau fi verificate în cadrul relaţiilor care s-au derulat pe bază contractuală, însă este cert că cele doua clădiri au fost edificate, la dosar fiind depuse contracte, situaţii de lucrări, devize, facturi.

Cu referire la exercitarea dreptului de deducere a TVA-ului, societatea a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 145 alin. (2) din C. fisc. , în vigoare la data încheierii tranzacţiilor, activitatea desfăşurată a fost conformă obiectului de activitate, pentru lucrările realizate a încasat profit, iar facturile emise îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. . 155 DIN C. fisc. .

Referitor la impozitul pe profit, organul fiscal a stabilit că facturile emise de patru societăţi nu sunt deductibile (SC SRL SC D., SC E. şi SC C. SRL) arătând că SC F. SRL nu avea angajaţi pentru prestarea activităţii, fără a reţine motive care să justifice măsura cu referire la celelalte societăţi.

Afirmaţia organului de control, că facturile nu respectau art. 74 alin. (4) din H.G. Nr. 44/2004, în sensul că nu cuprindeau datele obligatoriu, (la beneficiar era trecut numai Piteşti, jud. Argeş, fără str. x nr. , la numele delegatului apare G., care nu are nicio calitate în firmă), sunt neavenite, societăţile există şi pot fi identificate pe site-ul MFP.

Referitor la constatările potrivit cărora furnizorul SC D. SRL nu avea salariaţi pentru a desfăşura o astfel de activitate şi nici nu a depus declaraţia 112 privind contribuţiile sociale şi impozitul pe venit, arată că aceste aspecte nu le putea verifica, cele două construcţii au fost ridicate chir dacă angajaţii au lucrat fără forme legale.

Referitor la SC E. SRL, arată că aceasta a emis un număr de 11 facturi, dintre care cea mai mare parte sunt anterioare cooptării în martie 2012 a asociaţilor noi, H., tatăl, şi I., fiul. Aceştia au declarat organelor de inspecţie, precum şi organelor de poliţie, că nu au desfăşurat nicio activitate comercială în numele societăţii, prin urmare nu se dovedeşte realitatea prestării serviciilor către reclamantă pentru perioada ulterioara lunii martie 2012, nu şi pentru perioada anterioara.

În legătură că acest contractant recurenta consideră că este neadevărată afirmaţia reprezentanţilor societăţii, făcută în faţa instanţei, în sensul că actul de control nu face referire la facturile anterioare cooptării lor în societate, în realitate această societate s-a sustras controlului fiscal, prejudiciind bugetul statului cu peste 45 milioane RON.

Decizia de reverificare nr. 326512/16.12.2015 a fost comunicată în fapt la data de 20.01.2016, odată cu prezentarea proiectului de Raport de inspecţie fiscală, decizia fiind emisă în fapt pe timpul inspecţiei fiscale, nefiind respectate prevederile art. 102 din O.G. nr. 92/2003.

Pct. 4 Anexa nr. 2 din O 863/2015: "decizia de reverificare se comunică contribuabilului, cu respectarea prevederilor art. 102 din C. proc. fisc. , respectiv înainte de începerea inspecţiei fiscale cu 30 de zile, pentru marii contribuabili, sau cu 15 zile pentru ceilalţi contribuabili."

Decizia nu a fost completată şi motivată în baza unor noi informaţii, documente sau alte înscrisuri de natură să modifice rezultatele inspecţiei fiscale anterioare.

Controlul a avut loc în temeiul deciziei de reverificare întocmite în condiţiile în care aceeaşi perioadă a fost anterior verificată, s-a făcut control încrucişat, ajungându-se la concluzii diametral opuse faţă de controlul anterior, fără a fi aduse fapte sau acte noi, ceea ce impune verificarea constatărilor prin efectuarea unei expertize de specialitate.

Raportat la relaţiile comerciale cu cele patru societăţii, lipseşte motivarea măsurilor dispuse, atât din decizia de impunere, cât şi din raportul de inspecţie fiscală, acestea conţinând simple descrieri care nu au legătură cu dispoziţiile legale în materie, nu se descrie fenomenul economic, singurele argumente fiind că facturile nu întrunesc calitatea de document justificativ, numele delegatului înscris, G., nu are legătură cu societatea furnizoare, afirmaţii care nu au vreo relevanta asupra bunei credinţe.

De asemenea, arată că constituie aspecte lipsite relevanta asupra bunei credinţe a recurentei reclamante cele reţinute în privinţa facturii nr. x/11.03.2011, prin care s-au achiziţionat bunuri de la furnizorul SC D. SRL, şi s-a dedus TVA în sumă de 4.020 RON, în sensul că, potrivit informaţiilor din baza de date a ANAF, furnizorul nu a avut salariaţi, nu a depus nicio declaraţie cod 112, la rubrica "adresa beneficiarului" factura are specificat doar Piteşti, jud. Argeş, iar la rubrica "mijloc de transport" nu apare înscris niciun autovehicul.

În perioada iulie 2011 - octombrie 2012, în baza unui număr de 11 facturi, s-au achiziţionat servicii construcţii de la furnizorul SC E. SRL pentru care s-a dedus TVA în sumă de 307.976 RON, asociaţii H. şi I., tată şi fiu, administratori ai societăţi din martie 2012 declarând că nu au desfăşurat niciun fel de activitate comercială cu recurenta reclamantă, fără a se pomeni facturile emise anterior. Facturile prezentate de recurenta reclamantă ca documente justificative, au specificat la rubrica "adresa beneficiarului" doar Piteşti, jud. Argeş, iar la rubrica "adresa furnizorului" doar Mioveni, jud. Argeş, în anul 2012 furnizorul figurând cu un singur salariat. A arătat că nu au relevanţă în cauză asupra bunei credinţe a societăţii astfel de argumente.

În perioada februarie 2013 - octombrie 2014 a achiziţionat servicii de la furnizorul SC C. SRL, pentru care a dedus TVA în sumă de 215.622 RON, societatea furnizoare devenind inactivă începând cu data de 22.08.2014, însă ulterior acestui fenomen au fost întocmite două facturi către recurenta reclamantă, însă nu se face vorbire despre facturile anterioare.

Constatările instanţei se întemeiază pe analiza facturilor, precum şi pe constatările raportului de inspecţie fiscală.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat (cauza C 385/2009 Nidera Handelscompagnie) că din moment ce administraţia fiscală dispune de informaţiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă, în calitate de destinatar al operaţiunii în cauză, este obligată la plata TVA-ului, aceasta nu ar putea impune, în ceea ce priveşte dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiţii suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept, iar principiul fundamental al neutralităţii TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile.

Tot Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, în cauza C 255/02 Halifax&Other contra Marii Britanii, că legislaţia comunitară se opune dreptului contribuabilului de a deduce TVA dacă operaţiunile pe care se întemeiază acest drept sunt aferente unei practici abuzive de disimulare a realităţii şi a apreciat că, în sfera TVA, există o practică abuzivă doar dacă, în primul rând, tranzacţiile sarcina de a motiva actele administrative fiscale emise pe bază de probe sau constatări proprii.

În virtutea regulilor privind sarcina probei stipulate la art. 65 C. proc. fisc. , pentru exercitarea dreptului la deducere, precum şi pentru stabilirea bazei de impunere, contribuabilul trebuie să deţină documente justificative, iar sarcina de a dovedi fictivitatea tranzacţiilor revine organului fiscal, aşa încât eventuala incertitudine profită celui care s-a achitat de dovezile ce îi incumbă, potrivit legii.

În fapt, raportul de expertiză necesar a fi efectuat în cauză ar fi relevant să arate că marfa achiziţionată de la cei 4 furnizori a fost înregistrată în gestiunea societăţii cumpărătoare A. SRL, prin întocmirea de note de recepţie, contravaloarea mărfii a fost achitată celor 4 furnizori, marfa a fost revândută în scopul obţinerii de venituri taxabil e- către persoane juridice.

Şi martorii necesar a fi audiaţi (muncitorii), angajaţi ai societăţilor în cauză, cu atribuţia de a executa construcţiile, confirma intrarea în gestiune a mărfurilor, executarea lucrărilor, constatându-se astfel că există o corespondenţă exactă între conţinutul facturilor, al loturilor, inclusiv sub aspectul existenţei autorizaţiilor de construcţie şi memoriilor tehnice. Societatea deţine dovezile care îi incumbă, potrivit legii, pentru a face dovada existenţei tranzacţiilor şi a exercitării dreptului de deducere (a TVA, respectiv a cheltuielilor), îndeosebi cele impuse de legislaţia financiar-contabilă; neconformităţile constatate de organul fiscal privesc societăţile furnizoare, fiind vorba de aspecte cu privire la care pe de o parte nu era obligată să facă verificări, iar pe de altă parte depăşesc cerinţele unei diligenţe rezonabile ce pot fi impuse unui agent economic în relaţia cu partenerii de tranzacţii.

În drept, din punct de vedere al stabilirii impozitului pe profit, cheltuielile de aprovizionare de la cei 4 furnizori au caracter deductibil, fiind consemnate în documente justificative conf.art. 6 alin. (1) din Legea 82/1991 şi art. 21 alin. (4) lit. f) C. fisc. , fiind efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, în conformitate cu art. 21 alin. (1) C. fisc.

Şi în ceea ce priveşte TVA, sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea dreptului de deducere, conform art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc. , facturile în baza cărora s-a livrat marfa fiind emise de persoane impozabile şi conţinând elementele obligatorii prevăzute de art. 155 din acelaşi cod.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA-ul pe care îl datorează, TVA-ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziţionate şi pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislaţia Uniunii.

În acest sens, în Hotărârea pronunţată în cauza C-18/13 (în procedura Maks Pen EOOD împotriva Direkto na Direktsia "Obzhalvane i danachno-osiguritelna praktica" Sofia), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat că "dreptul de deducere prevăzut de art. 167 şi următoarele din Directiv 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVA-ului şi, în principiu, nu poate fi limitat.

Împotriva Direktor Izby Starbowej w Lodzi, a statuat că: "Dispoziţiile celei de a şasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, precum cea în discuţie în litigiul principal, prin care nu i se recunoaşte unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent şi că este imposibil să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepţia cazului în care se stabileşte, în raport cu elemente obiective şi fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că livrarea menţionată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere."

În privinţa TVA, pentru înlăturarea dreptului de deducere pe temeiul fictivităţii tranzacţiilor este necesar a se stabili prin probe faptul că persoana impozabilă cunoştea că este implicată într-o fraudă, ceea ce în cauză nu s-a dovedit. Prin probatoriul cerut a fi administrat urmează a se dovedi, în conformitate cu art. 65 C. proc. fisc. , actele şi faptele care au stat la baza declaraţiilor.

În concluzie, arată că actul administrativ fiscal Decizia de impunere este lovită de nulitate în parte, în ceea ce priveşte impozitul pe profit, TVA şi accesoriile aferente acestora, sancţiune incidenţă şi în ceea ce priveşte raportul de inspecţie fiscală, operaţiune administrativă prealabilă anulabilă conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pentru motivele expuse, solicită admiterea recursului şi pe fond, după administrarea probelor solicitate, admiterea acţiunii în anulare a actelor administrative criticate.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, reprezentată prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

În motivare, arată că prima instanţă a apreciat în mod corect că, faţă de susţinerile părţilor, de normele legale incidente şi de probele administrate, acţiunea reclamantei este neîntemeiată.

Cu privire la criticile formulate în recurs, prin care recurenta reclamantă susţine utilitatea efectuării unei expertizei contabile şi audierea martorilor care au muncit efectiv la construirea clădirilor nominalizate, susţinând că aceste probe sunt necesare pentru verificarea legalităţii actelor atacate sub aspect financiar-contabil, a RIF-ului şi Deciziei de Impunere, respectiv pentru a complini lipsurile din raţionamentul instanţei, în sensul de a se arăta ce facturi şi ce sume trebuie să rămână a fi deduse din suma de taxat pe valoarea adăugată, respectiv de impozitat, intimata pârâtă reiterează starea de fapt şi de drept prezentată în prima instanţă.

Cu privire la cererea de admitere a probei cu expertiza contabilă arată că aşa cum a susţinut în fond în faţa primei instanţe, având în vedere faptul că organul de inspecţie fiscală a cuprins, în baza actelor prezentate la data inspecţiei fiscale, toate aspectele importante observate pe parcursul efectuării controlului, fiind exemplificate şi dezbătute pe larg în raportul de inspecţie fiscală şi, implicit, în decizia de impunere, în decizia de reverificare şi chiar în decizia de soluţionare a contestaţiei, se impune respingerea cererii de probaţiune, instanţa de fond respingând această probă în mod corect.

Cu referire la criticile prin care se invocă nulitatea Deciziei de impunere pe motiv că nu a fost întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 43 rap. la art. 87 şi 89 din O.G. nr. 92/2003, în sensul că aceasta nu este motivată în fapt şi în drept, arată că, contrar susţinerilor recurentei reclamante, din conţinutul actelor atacate rezultă că în vederea stabilirii stării de fapt fiscale şi a întemeierii constatărilor pe informaţii cât mai complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare la stabilirea bazei de impunere, organele de inspecţie fiscală au avut în vedere toate documentele puse la dispoziţie de către contribuabil, respectiv jurnalele de vânzare şi cumpărări, facturi, fişe cont ale furnizorilor, balanţe de verificare, precum şi Ordonanţa nr. x/P/2012 din data de 28.01.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Referitor la Ordonanţa nr. x/P/2012 din data de 28.01.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, arată că prin aceasta s-a dispus continuarea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, complicitate la evaziune fiscală şi spălarea banilor fată de un număr de persoane juridice şi fizice printre care şi SC A. SRL, SC F. SRL, SC D. SRL, SC E. SRL şi SC C. SRL, precum şi instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile ale acestor societăţi.

Se reţine astfel că Decizia de impunere este motivată în fapt, organele de inspecţie fiscală utilizând mijloace de proba în baza cărora şi-au format convingerea că în evidenţele contabile ale societăţii verificate au fost înregistrate' documente care nu îndeplinesc calitatea de documente justificative, operaţiuni care au dus la stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare de plată.

De asemenea, organele de inspecţie fiscală au indicat şi temeiul de drept în baza căruia au fost stabilite suplimentar obligaţii fiscale contestate, respectiv impozitul pe profit, TVA şi accesoriile aferente.

Având în vedere cele precizate, susţinerile recurentei reclamante, în sensul că decizia de impunere nu este motivată în fapt şi în drept, nu pot atrage nulitatea deciziei de impunere atacate, nefiind unul dintre motivele de nulitate prevăzute de art. 46 din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Susţine că sunt neîntemeiate şi criticile prin care se afirmă că pentru relaţiile comerciale derulate cu patru societăţi, despre care s-a reţinut că au avut un comportament fiscal neadecvat, există atât dovezi că acestea societăţi erau active fiscal, aveau codul valid de TVA pentru perioada controlată, cât şi documente justificative care dovedesc realitatea tranzacţiilor efectuate (contractele, situaţii de lucrări, devize, facturile fiscale emise în condiţiile art. 155 din C. fisc. , din conţinutul acestora putând fi identificat atât emitentul cât şi beneficiarul), iar organul fiscal trebuia să indice temeiul juridic al obligaţiei recurentei de a verifica comportamentul fiscal al furnizorilor săi.

În acest sens arată că, în materia impozitului pe profit, legiuitorul a prevăzut că sunt deductibile cheltuielile efectuate, dacă acestea sunt reflectate în contabilitate pe baza de documente justificative, documente care trebuie să îndeplinească condiţiile impuse de legislaţia în vigoare.

Astfel, în materia taxei pe valoarea adăugată, legiuitorul a prevăzut că pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să deţină documente care să justifice că aprovizionarea cu bunuri şi servicii este destinată utilizării acestora în folosul operaţiunilor sale taxabile. documente care, de asemenea, trebuie să îndeplinească condiţiile impuse de legislaţia în vigoare.

Altfel spus, legiuitorul a înţeles să condiţioneze deductibilitatea cheltuielilor înregistrate în contabilitate şi deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată, de justificarea acestora prin documente legale şi corect întocmite.

Potrivit acestor dispoziţii imperative, simpla înregistrare în contabilitate a facturilor de aprovizionare şi a cheltuielilor înscrise în documente, nu este suficientă pentru ca societatea contestatară să aibă drept de deducere pentru taxa pe valoarea adăugată deductibilă aferentă şi pentru ca aceste cheltuieli să fie deductibile la calculul profitului impozabil, fiind necesar ca documentele justificative să conţină toate elementele prevăzute de formularul tipizat, completate în mod corect.

Din analiza Raportului de inspecţie fiscală care a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestată, rezultă că organele de inspecţie fiscală au considerat cheltuielile cu aprovizionările de bunuri şi servicii ca nedeductibile din punct de vedere fiscal la calculul profitului impozabil şi, implicit, a impozitului pe profit, precum şi taxa pe valoarea adăugată, ca urmare a faptului că facturile emise de cei patru furnizori nu reprezintă documente justificative întrucât nu conţin informaţii reale sau complete, după cum urmează:

1. - factura emisă de SC F. SRL nu era completată cu toate elementele, respectiv, adresa beneficiarului, iar la rubrica numele delegatului a fost înscrisă o persoană care nu avea nicio calitate în cadrul societăţii;

2. -factura emisă de SC D. SRL nu era completată cu toate elementele, respectiv, adresa beneficiarului şi mijlocul de transport cu care au fost transportate bunurile;

3. -facturile emise de SC E. SRL nu erau completate cu toate elementele, respectiv, adresa beneficiarului şi adresa furnizorului, totodată asociaţii respectiv I. - tatăl şi I. - fiul menţionaţi în facturi, au declarat organelor de poliţie că nu au desfăşurat niciun fel de activitate comercială în numele SC E. SRL;

4. -facturile emise de SC C. SRL nu erau completate cu toate elementele, respectiv, adresa beneficiarului şi adresa furnizorului.

Referitor la modul în care au fost emise facturile de către furnizorii menţionaţi, înregistrate în evidentele contabile ale recurentei reclamante, se reţine că răspunderea pentru corecta întocmire a acestor documente justificative este solidară, incluzând atât furnizorul, cât şi cumpărătorul, aşa cum se prevede la art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991. republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

"Art. 6. - (...)(2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.".

Astfel, conchide că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit, dacă documentele ce stau la baza înregistrării în contabilitate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii, ori dacă informaţiile din aceste documente conţin date neconforme cu realitatea.

Considerentele de mai sus, sunt în deplină concordanţă şi cu îndrumările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. V din 15.01.2007 referitoare la imposibilitatea deducerii taxei pe valoarea adăugată şi a diminuării bazei impozabile la stabilirea impozitului pe profit în cazul în care, documentele justificative cuprind menţiuni incomplete, inexacte sau care nu corespund realităţii, ori care nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare ia data efectuării operaţiunilor pentru care s-a solicitat ori exercitat dreptul de deducere.

Mai mult, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, citat mai sus, societatea comercială contestatară nu este absolvită de răspundere pentru înregistrarea în evidenţa contabilă a facturilor emise de "furnizorii" mai sus menţionaţi, răspundere ce impune cumpărătorului necesitatea de a se informa în legătura cu starea şi comportamentului fiscal al furnizorilor săi, cât şi în legătură cu provenienţa documentelor înregistrate în contabilitate.

Legalitatea exercitării dreptului de deducere, atât pentru cheltuielile înregistrate, cât şi pentru TVA deductibilă aferentă, are în vedere, concomitent, două aspecte şi anume, cel de fond - care priveşte realitatea operaţiunilor consemnate în factură şi cel de formă - care priveşte modul de completare al acesteia de către furnizor.

În cazul achiziţiilor de bunuri şi servicii de la cei patru furnizorii sus-menţionaţi, nu a fost îndeplinită condiţia de fond, întrucât datele înscrise în facturi nu sunt reale, respectiv nu a fost justificată realitatea operaţiunilor înscrise în facturi.

Astfel, înregistrarea în evidenţa contabilă de către SC A. SRL a achiziţiilor de bunuri şi servicii, nu dovedeşte provenienţa legală a bunurilor şi prestarea efectivă a serviciilor.

Se reţine, de asemenea, că înregistrarea în evidenţele contestatarei a unui bun sau serviciu înscris într-o factură de achiziţie, care aparent întruneşte toate cerinţele legale, dar care ulterior, ca urmare a investigaţiilor fiscale întreprinse, se constată deficiente pe lanţul furnizorilor intermediari, nu absolvă societatea comercială contestatară de consecinţele fiscale corespunzătoare.

În contradictoriu cu aspectele invocate de recurentă în legătură cu legalitatea şi comunicarea deciziei de reverificare, arată că prin Decizia de reverificare nr. 326512/16.12.2015 emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş pentru SC A. SRL în data de 16.12.2015, conducătorul activităţii de inspecţie fiscală a dispus reverificarea obligaţiilor fiscale privind impozitului pe profit aferent perioadei 01.10.2010 - 30.09.2012 şi privind taxei pe valoarea adăugată aferentă perioadei 01.11.2010-30.11.2012, cu respectarea prevederilor art. 105 alin. (3) şi art. 1051 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu normele cuprinse în H.G. nr. 1050/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin Decizia în cauză se precizează faptul că, de la data ultimei verificări şi până în prezent, au apărut elemente suplimentare necunoscute organului de inspecţie fiscală la data efectuării inspecţiei fiscale, arătându-se în acest sens că "Ordonanţa nr. x/P/2012 din 01.04.2015 emisă de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti influenţează rezultatele inspecţiei fiscale anterioare, constând în: -stabilirea obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului de SC A. SRL în ceea ce priveşte TVA şi impozit pe profit aferente achiziţiilor efectuate de la societăţi care au un comportament fiscal tip fantomă, exemplificând în acest sens:SC E. SRL- CIF 26278770 SC F. SRL- x, SC D. SRL CIF 27934287.(...)"

În concluzie, arată că reverificarea aceleiaşi perioade şi aceluiaşi tip de impozit reprezintă o excepţie de la regula generală, aceasta operând numai în cazurile expres prevăzute de lege, respectiv în situaţia în care de la încheierea inspecţiei fiscale şi până la împlinirea termenului de prescripţie apar date suplimentare, necunoscute organului de inspecţie fiscală la data efectuării verificării, de natură să influenţeze rezultatele acestora.

Cu privire la susţinerea că decizia de reverificare nu a fost comunicată în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ci recurenta reclamantă a luat la cunoştinţă de existenţa acesteia în data de 20.01.2016, când i-a fost prezentat Proiectul de Raport de inspecţie fiscală, arată că, aşa cum rezultă din copia Deciziei de reverificare nr. 326512/16.12.2015, aceasta are semnătura reprezentantului legal, precum şi amprenta ştampilei societăţii, fără a fi înscrisă data când a fost înmânată.

De asemenea, arată că Decizia de reverificare a fost comunicată contestatoarei în data de 16.12.2015, sub semnătură şi ştampilă, societatea nedeţinând un registru de intrări-ieşiri corespondenţă.

Consideră că societatea nu poate susţine că a luat la cunoştinţă despre Decizia de reverificare în data de 20.01.2016, când a fost prezentat Proiectul raportului de inspecţie fiscală, întrucât a pus la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală documentele contabile şi fiscale şi alte elemente justificative relevante pentru stabilirea situaţiei fiscale, la Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.01.2016 fiind anexate în copie xerox toate facturile care au stat la baza stabilirii debitului suplimentar TVA şi impozit pe profit, precum şi fisele de cont (semnate şi ştampilate) ale furnizorilor care au emis facturile.(...)"

Totodată, din copia filei registrului unic de control, anexată dosarului cauzei, reiese că Decizia de reverificare nr. 326512/16.12.2015 a fost înscrisă în registru în data de 08.12.2015.

Cu referire la susţinerea precum că decizia de reverificare nu cuprinde motivul reverificării, arată că aceasta nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a cauzei, întrucât motivul reverificării îl reprezintă Ordonanţa nr. x/P/2G12 din 01 04.2015 emisă de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care influenţează rezultatele inspecţiei fiscale anterioare.

Pentru toate aceste considerente, solicită respingerea recursului formulat de reclamantă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru.

Raportul întocmit în cauză în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 04 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal,precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile art. XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 11 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 03 decembrie 2018.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Obiectul acţiunii în contencios administrativ formulate de reclamanta societatea A. SRL, îl constituie verificarea legalităţii Deciziei de impunere nr. x/27.01.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/27.01.2016, prin care au fost stabilite în sarcina acesteia obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 1.304.370 RON.

Prima instanţa a respins acţiunea reclamantei, reţinând următoarele:

Cu privire la legalitatea Deciziei de reverificare nr. 326512/16.12.2015, prima instanţă a relevat că aceasta a fost dispusă pentru reverificarea obligaţiilor fiscale privind impozitul pe profit aferent perioadei 01.10.2010 - 30.09.2012 şi privind taxa pe valoare adăugată aferentă perioadei 01.11.2010 - 31.11.2012, precizându-se că elementele suplimentare apărute de la data ultimei verificări rezultă din Ordonanţa nr. x/P/2012 din 01.04.2015, emisă de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fiind respectate în acest sens prevederile art. 105 alin. (3) şi art. 1051 din O.G. nr. 92/2003 - Codul de procedură fiscală.

Organele de inspecţie fiscală au propus aceste reverificări având în vedere că reclamanta a efectuat achiziţii de la societăţi care au un comportament fiscal tip "fantomă", aşa cum rezultă din ordonanţă parchetului, printre acestea numărându-se şi F. SRL, D. SRL, E. SRL, C. SRL, A. SRL.

În consecinţă, Ordonanţa nr. x/P/2012 din data de 01.04.2015 a Parchetului se circumscrie textului de lege menţionat şi este de natură să modifice rezultatele controlului fiscal anterior consemnat prin decizia de impunere nr. x/28.01.2013, rezultând că în mod legal a fost emisă decizia de reverificare.

Cu privire la susţinerea că decizia de reverificare nu a fost comunicată în conformitate cu prevederile art. 44 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003, reclamanta pretinzând că a luat cunoştinţă de aceasta în data de 20.01.2016, când i-a fost prezentat proiectul de raport de inspecţie fiscală, prima instanţă a constatat această afirmaţie este nereală, copia deciziei de reverificare conţine semnătura reprezentantului legal şi amprenta ştampilei societăţii, fiind comunicată în data de 16.12.2015, sub semnătură şi ştampilă .

Înalta Curte, observând că reclamanta recurentă nu aduce critici concludente faţă de considerentele primei instanţe referitoare la legalitatea şi comunicarea deciziei de reverificare, apreciază că în această privinţă nu se poate reţine niciun motiv de nelegalitate care să atragă casarea hotărârii atacate.

În prealabil, cu privire la legalitatea actelor administrative atacate, Înalta Curte reţine că, potrivit celor consemnate în raportul de inspecţie fiscală, organele fiscale au refuzat recurentei reclamante acordarea dreptului de deducere a cheltuielilor în suma de 2.245.092 RON şi a dreptului de deducere a TVA în suma totală de 536.486 RON, pe motiv că facturile înregistrate în evidenţa contabilă a acesteia, emise de furnizorii de bunuri şi servicii (F. SRL, D. SRL, E. SRL şi C. SRL) nu constituie documente justificative, întrucât facturile nu conţin informaţii complete sau reale, iar furnizorii au un comportament fiscal neadecvat, realitatea tranzacţiilor neputând fi stabilită, iar provenienţa mărfurilor livrate neputând fi identificată.

De asemenea, Înalta Curte reaminteşte că organele de control fiscal, în anularea deductibilităţii cheltuielilor aferente achiziţiilor de bunuri cât şi dreptului de deducere a TVA-ului aferent acestor achiziţii, au avut în vedere dispoziţiile art. 6 şi art. 105 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele competenţelor care îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor situaţiilor edificatoare în cauză, iar inspecţia fiscală are în vedere examinarea tuturor stărilor de fapt şi raporturilor juridice care sunt relevante pentru impunere.

În ceea ce priveşte nerecunoaşterea unor cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil, analizând legalitatea actelor fiscale ce privesc tranzacţiile cu furnizorul inactiv, prima instanţă a reţinut aplicabilitatea art. 11 şi art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora nu sunt luate în considerare de autorităţile fiscale tranzacţiile efectuate cu un contribuabil declarat inactiv.

În ceea ce priveşte dreptul de deducere al TVA-ului, prima instanţă a amintit de considerentele reţinute în hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C 385/2009 Nidera Handelscompagnie, în sensul că principiul fundamental al neutralităţii TVA-ului, aşa cum acesta a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise de către persoanele impozabile, însă a apreciat că aceasta nu este incidentă în cauză. A considerat că societatea nu a dovedit realitatea tranzacţiilor înscrise în facturile emise de cei patru furnizori cu un comportament fiscal inadecvat şi nici provenienţa bunurilor şi prestarea efectivă a serviciilor înscrise în aceste facturi, ci a denaturat realitatea în ceea ce priveşte serviciile achiziţionate, tocmai în scopul de a crea dreptul de deducere al TVA.

Pentru a ajunge la această concluzie, în ceea ce priveşte realitatea achiziţiilor de bunuri şi servicii, prima instanţă a reţinut, în fapt, că efectuarea acestora nu se justifică de către furnizori, întrucât aceşti furnizori nu aveau dotarea umană pentru a presta serviciile sau pentru a livra bunurile(F. SRL şi D. SRL) o parte din asociaţi au declarat organelor că nu au desfăşurat activitate în numele acestei societăţi (E. SRL), respectiv a fost declarat inactiv (C. SRL).

Prima instanţă a respins cererea de efectuare a unei expertize arătând în motivare că prin obiectivele propuse s-a solicitat să se stabilească dacă facturile emise de societăţile subcontractante au calitate de document justificativ, dacă societăţile erau active din punct de vedere fiscal, dacă au fost respectate dispoziţiile legale privind deducerea TVA, dacă au fost utilizate conform obiectului de activitate, apreciind că proba cu înscrisuri este suficientă pentru a răspunde acestor probleme

În acord cu susţinerile recurentei reclamante, Înalta Curte reţine că nu se poate opune recurentei reclamante, în lipsa oricărei conduite culpabile a acesteia comportamentul fiscal neadecvat al furnizorilor de bunuri şi servicii. Acest comportament al furnizorilor nu poate justifica concluzia organelor fiscale în sensul că totalitatea stărilor de fapt fiscale înregistrate în contabilitatea societăţii au urmărit exclusiv diminuarea profitului impozabil sau crearea dreptului de deducere a TVA-ului.

În lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, comportamentul furnizorului nu poate constitui un motiv pertinent pentru a înlătura tranzacţiile efectuate de societate şi a refuza dreptul de deducere, fără a fi analizate toate mijlocele de probă invocate, care afirmativ dovedesc realitatea acestora. Aşadar, raportat la conduita fiscală a furnizorilor, dreptul de deducere se putea refuza numai în situaţia în care, evaluând ansamblul probator administrat în cauză, au fost identificate împrejurări de fapt din care rezultă că beneficiarul dreptului de deducere ştia sau ar fi trebuit să ştie că prin achiziţionarea acestor bunuri şi servicii a participat la o operaţiune implicată într-o fraudă privind TVA-ul săvârşită de un furnizor sau de un alt operator care a intervenit în amonte sau în aval în lanţul acestor livrări sau al acestor prestări. (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 21.06.2012 C-80/11 Mahageben)

De asemenea, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a cristalizat şi în sensul că se opune unor reglementări naţionale care conduce, "chiar şi în cazul în care nu s-a constatat nicio fraudă fiscală şi nicio pierdere a veniturilor fiscale, la refuzul sistematic şi definitiv de a acorda dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată persoanei impozabile care a plătit taxa pe valoarea adăugată pentru tranzacţiile încheiate cu un operativ economic declarat inactiv (...)" (Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene C-101/16 SC J. SRL).

Prima instanţă a respins cererea de efectuarea unei expertize de specialitate fiscală, apreciind ca proba cu înscrisuri este suficientă pentru soluţionarea cauzei. Cu toate acestea, nu a fost în măsură să analizeze, cu referire la fiecare tranzacţie în parte, condiţiile de fond în vedere în vederea deducerii cheltuielilor efectuate sau în exercitarea dreptului de deducere, referindu-se în acest sens exclusiv la aspecte formale sau de altă natură decât cele ce rezultă din activitatea proprie a societăţii. Nu răspunde la apărările reclamantei prin care se arată că au existat facturi fiscale emise anterior datei la care declarată inactivă societatea C. SRL, precum şi la afirmaţia că este nepertinentă declaraţia asociaţilor societăţii E. SRL, în sensul că nu au desfăşurat activitate în numele acestei societăţii, cât timp lucrările de construcţii executate sunt anterioare cooptării în societate a respectivilor asociaţi.

Neregulile de natură formală în completarea facturilor fiscale de către emitent, care vizează adresa exactă a beneficiarului sau a furnizorului, cât timp identitatea acestora nu este contestată, obiectul livrării de bunuri sau prestării de servicii este clar determinat, nu ar putea să justifice nerecunoaşterea calităţii de document justificativ al acestora. Calitatea de document justificativ al facturii nu este determinată de comportamentul fiscal neadecvat al furnizorului. Comportamentul furnizorului poate indica practici frauduloase privind TVA-ul, însă este necesară identificarea unor împrejurări de fapt care în mod real să permită concluzia că beneficiarul cunoştea sau că ar fi avut posibilitatea să cunoască faptul că participă la o asemenea înţelegere.

Verificarea îndeplinirii condiţiilor de fond pentru deducerea cheltuielilor la calculul profitului impozabil sau a dreptului de deducere al TVA-ului, reglementate de art. 19 - 21 şi art. 145 - 146 alin. (1) lit. a) C. fisc. , impune efectuare unei analize aprofundate, pentru a stabili dacă tranzacţiile care încorporează cheltuielile sau atrag dreptul de deducere sunt într-adevăr realizate în scopul realizării de venituri, respectiv dacă sunt aferente operaţiunilor taxabile, ceea ce presupune analiza activităţii economice a societăţii, a rezultatelor acestei activităţi.

De asemenea, această analiză este impusă şi în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi art. 11 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru a se stabili conţinutul economic al tranzacţiilor sau dimpotrivă, pentru a se conchide că acestea constituie activităţi anormale prin prisma unor aducătoare de venituri din sfera obiectului de activitate.

În lipsa unei hotărâri penale care să constate fictivitatea unor tranzacţii, se impune ca instanţa de contencios administrativ să stabilească, în temeiul probelor administrate, acele elemente de fapt care permit concluzia în sensul că societatea era în măsură să cunoască faptul că furnizorii săi erau implicaţi într-o fraudă privind TVA-ul.

În acest context, validarea măsurilor luate de organele fiscale, prin care anumite operaţiuni patrimoniale nu au fost luate în considerarea la calculul profitului impozabil şi la recunoaşterea dreptului de deducere a TVA-ului, era posibilă numai în temeiul examinării adecvate a tuturor stărilor de fapt fiscale şi a raporturilor juridice derulate de recurenta reclamantă, impunând analizarea apărărilor formulate şi încuviinţarea probelor propuse, care pot contribui dovedirea acestor apărări şi prin care se urmăreşte dovedirea realităţii tranzacţiilor.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a respins în mod greşit cererea reclamantei de efectuare a unei expertize fiscale, care să analizeze şi să stabilească dacă sunt îndeplinite condiţiile legale de fond şi de formă privind deductibilitatea cheltuielilor la calculul profitului impozabil şi a dreptului de deducere a TVA aferent fiecărei tranzacţii în parte, expertiză care să examineze valoarea probatorie a documentelor justificative care atestă tranzacţiile înscrise în facturile emise de cei patru furnizori, înregistrate în evidenţele recurentei reclamante şi să se pronunţe dacă aceste documente sunt în măsură să confirme constatările organelor fiscale în sensul că prin aceste tranzacţii partenerii contractuali au urmărit un abuz de drept fiscal, dar să răspundă şi la apărările şi susţinerile reclamantei prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie de TVA.

Având în vedere că prin considerentele reţinute prima instanţă nu a răspuns la apărările şi susţinerile formulate de recurenta reclamantă, a respins nejustificat cererea de efectuare a unei expertize fiscale care era concludentă în vedere verificării stărilor de fapt relevante în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor fiscale, Înalta Curte apreciază că dreptul la apărare al recurentei reclamante a fost vătămat, ceea ce datorită circumstanţelor cauzei echivalează cu necercetarea fondului sub aspectele sus-menţionate, neregularitate care impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei în rejudecare.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt întemeiate, în temeiul art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar B. împotriva Sentinţei nr. 83/F-CONT din 18 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2018.

GGC - GV