Prosecutor's salary recalculation claim cleared of mandatory administrative precondition; prior inadmissibility ruling quashed and remanded.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bacău, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

- includerea în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brută lunară a drepturilor salariale de 18%, reprezentând creşterile salariale de 5%, începând cu data de 01.01.2007 faţă de nivelul din luna decembrie 2006, de 2%, începând cu data de 01.04.2007 faţă de nivelul din luna martie 2007, şi de 11%, începând cu data de 01.10.2007 faţă de nivelul din luna septembrie 2007 şi în continuare, până la încetarea discriminării;

- recalcularea drepturilor salariale, având în vedere sumele achitate prin eşalonare, pentru perioada cuprinsă între data de primă plată prin eşalonare octombrie 2008 şi până la data plăţii efective a sumelor datorate de pârâţi (februarie 2016), în baza titlului executoriu (Decizia nr. 216/2008 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în Dosarul nr. x/2007) şi până la zi;

- achitarea diferenţelor salariale după includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară prin scăderea sumelor achitate din tranşele începând cu data de 01.01.2010, dată ulterioară celei de 31.12.2009 solicitată în lămurirea dispozitivului prin contestaţia la titlu, Dosar nr. x/2008 al Curţii de Apel Iaşi la zi;

- obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să aloce fondurile necesare plăţii sumelor reprezentând drepturile salariale;

- obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea ordinului de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 75/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei, prin includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară.

Prin Sentinţa civilă nr. 569 din data de 10.06.2016 Tribunalul Bacău, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bacău şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bacău a reţinut că, învestirea acestei instanţe a fost justificată de către reclamant prin dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. deoarece, reclamantul îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.

Procedând la verificarea propriei competenţe, în acord cu dispoziţiile art. 131 din C. proc. civ., instanţa a reţinut obligativitatea aplicării dispoziţiilor Deciziei nr. 7 pronunţată în Dosarul nr. x/2016 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a stabilit că sintagma "instanţa la care îşi desfăşoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretat restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă.

Faţă de aceste aspecte, Tribunalul Bacău a reţinut că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile sus-citate şi a dispus declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.

Cauza a fost înregistrată la data de 28.07.2016 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, sub nr. x/2016.

Prin Sentinţa civilă nr. 1767 din data de 21.11.2016, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Iaşi a reţinut că prin cererea unică de chemare în judecată au fost deduse mai multe capete principale de cerere, având aceeaşi cauză, a dat eficienţă dispoziţiilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. care statuează că: "În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa un ei instanţe de grad mai înalt".

S-a reţinut că unul dintre capetele principale ale cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a emite ordin de salarizare în vederea recalculării indemnizaţiei de încadrare în acord cu art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr-83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, în funcţie de vechimea în profesie şi în muncă, gradul profesional şi a funcţiei îndeplinite în cadrul instanţei prin includerea creşterilor salariale de 18% în indemnizaţia de încadrare brută lunară, aspect faţă de care s-a apreciat incidenţa dispoziţiilor art. 7 al Anexei VI - "Familia Ocupaţională de Funcţii Bugetare Justiţie" din Legea nr. 284/2010 care statornicesc faptul că personalul nemulţumit de modalitatea de stabilire a drepturilor salariale se poate adresa Curţii de Apel Bucureşti.

2. Soluţia instanţei de fond

Învestită prin declinare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 1894 din 23.05.2017 a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, ca inadmisibilă.

3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinţei civile nr. 1894 din 23.05.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 C. proc. civ.

În motivele de recurs se arată că, prima instanţă a reţinut că, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei al Anexei VI din Legea-cadru nr. 284/2010 conform cărora: "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori, după caz, la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru hotărârile colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sau, după caz, a Curţii de Apel Bucureşti, pentru celelalte hotărâri."

În continuare, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice: "(1) Soluţionarea contestaţiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizaţiilor lunare de încadrare şi a soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competenţa ordonatorilor de credite. (2) Contestaţia poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoştinţă a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite. (3) Ordonatorii de credite vor soluţiona contestaţiile în termen de 10 zile. (4) Împotriva măsurilor dispuse potrivit prevederilor alin. (1) persoana nemulţumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ sau, după caz, instanţei judecătoreşti competente potrivit legii, în termen de 30 de zile de la data comunicării soluţionării contestaţiei."

Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 12 din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi în art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015.

Reclamantul nu a contestat actele administrative de stabilire a drepturilor salariale emise de-a lungul timpului, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti de recunoaştere a drepturilor băneşti rezultate din aplicarea creşterilor salariale în cuantum total de 18% (08.04.2008), solicitând instanţei de judecată, în anul 2015, includerea acestora în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brută lunară, recalcularea drepturilor salariale şi achitarea diferenţelor salariale rezultate.

Pe de altă parte, Curtea constată că reclamantul nu s-a adresat pârâţilor, anterior sesizării instanţei, cu vreo cerere privind emiterea unui act administrativ privind stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a elementelor de fapt invocate în speţă şi a dispoziţii legale incidente, capătul de cerere principal al acţiunii având ca obiect obligarea autorităţii la emiterea unui act administrativ (includerea în baza de calcul a unor drepturi salariale presupune în mod necesar emiterea unui act administrativ în acest sens).

Solicitarea adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, formulată la 09.12.2016, după introducerea acţiunii, priveşte comunicarea modului de calcul al drepturilor băneşti.

Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ persoana vătămată printr-un act administrativ tipic sau asimilat- refuzul nejustificat de soluţionare a cererii sau, după caz, nesoluţionarea cererii în termenul legal, conform art. 2 alin. (2) din lege.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii recurentul-reclamant arată că instanţa de fond a admis această excepţie pe considerentul că nu a contestat ordinele de salarizare în temeiul dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 285/2010, art. 12 din O.U.G. nr. 103/14.11.2013 şi art. 11 din O.U.G. nr. 83/12.12.2014.

În continuare se arată că prin Decizia nr. 9 pronunţată în Dosarul nr. x/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din O.U.G. nr. 83/2014 nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plată, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite.

La data de 23.06.2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 23/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Alba Iulia în Dosarul nr. x/2013, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., a stabilit că hotărârile judecătoreşti prin care au fost acordate aceste creşteri salariale nu au fost anulate printr-o altă hotărâre judecătorească ori prin vreun act normativ ulterior, legiuitorul a făcut-o prin legiferarea expresă. Pierderea unui drept nu se poate deduce pe cale de interpretare, ci se impune prin legiferare expresă.

Instanţa supremă a stabilit în mod obligatoriu că drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile prin creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de O.G. nr. 10/2007 se includ în sintagma "indemnizaţia avută..".

Cu privire la competenţa materială şi teritorială, arată că Tribunalul Iaşi, secţia litigii de muncă este instanţa competentă pentru soluţionarea prezentei cauzei.

Faţă de cele expuse solicită admiterea recursului, casarea hotărârii, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului la Curtea de Apel Bucureşti.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinările formulate, Intimaţii Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 04 iunie 2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) Noul C. proc. civ.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 11 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 03 decembrie 2018.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaţilor-pârâţi, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Sesizarea instanţei de contencios administrativ de către recurentul-reclamant are ca obiect obligaţia de a face, respectiv includerea în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brută lunară a drepturilor salariale de 18%, reprezentând creşterile salariale de 5% începând cu data de 01.01.2017 faţă de nivelul din luna decembrie 2006, de 2% începând cu data de 01.04.2007 faţă de nivelul din luna martie 2007 şi de 11% începând cu data de 01.10.2007 faţă de nivelul din luna septembrie 2007 şi în continuare.

Prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea formulată ca inadmisibilă.

Soluţia primei instanţe nu este legală, nefiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea eronată a prevederilor normative pertinente în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Răspunzând punctual motivelor de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

6.1. Prin primul motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. potrivit cărora: Casarea unor hotărâri se poate cere ... când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Potrivit dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., necompetenţa de ordine publică, generală, materială şi teritorială exclusivă - poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de instanţă, din oficiu, până la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Înalta Curte constată că în dosarul Curţii de Apel Bucureşti reclamantul a formulat precizări la cererea de chemare în judecată fără a invoca necompetenţa acestei instanţe, precum şi faptul că instanţa trecând la analizarea cererii deduse judecăţii s-a declarat competentă atât material, cât şi teritorial să soluţioneze cererea pendinte.

6.2. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora: Casarea unor hotărâri se poate cere (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea reclamantului ca inadmisibilă, reţinând că anterior adresării instanţei, cu vreo cerere privind emiterea unui act administrativ privind stabilirea drepturilor salariale cu luarea în considerare a elementelor de fapt invocate în speţă şi a dispoziţiilor legale incidente, reclamantul trebuia să se adreseze pârâţilor cu o cerere de rezolvare a pretenţiilor sale.

Prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2017, obligatorie pentru instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, din interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, rezultă că dispoziţiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă.

Din considerentele acestei decizii rezultă că, angajaţii trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii cărora li se aplică dispoziţiile ar. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice şi au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretenţiile angajaţilor nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adiţional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaţilor, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanţa specializată în litigii de muncă nu este condiţionată de parcurgerea procedurii prealabile.

În concluzie, răspunzând motivului doi al cererii de recurs, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care obiectul litigiului de faţă este reprezentat de o acţiune având ca obiect obligarea angajatorului la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă, iar Legea nr. 284/2010 modificată şi completată nu instituie o procedură specială în faţa ordonatorului de credite, ce ar fi urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ, în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru ansamblul argumentelor prezentate şi având în vedere că prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinţei nr. 1894 din 23 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2016.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2018.

GGC - GV