Defendant's constitutional referral appeal dismissed as tardy beyond 48-hour deadline; costs awarded.

Deliberând asupra recursului declarat împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pct. 1 din art. unic al Ordonanţei de urgenţă nr. 124/2005 şi a art. II din Legea nr. 320/2015 al Ordonanţei de urgenţă nr. 124/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 şi art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, constată următoarele:

I. Prin încheierea din data de 10 noiembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor pct. 1 din art. unic al Ordonanţei de urgenţă nr. 124/2005 şi a art. II din Legea nr. 320/2015 al Ordonanţei de urgenţă nr. 124/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 şi art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 formulată de apelantul inculpat A., prin apărător ales.

Deliberând asupra admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în cauză, Înalta Curte, secţia penală a reţinut următoarele:

Excepţiile de neconstituţionalitate au fost ridicate de către una dintre părţile din proces (apelantul inculpat A.), în faţa unei instanţe judecătoreşti învestite cu soluţionarea apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, partea civilă Societatea Feroviară de Turism SFT - CFR S.A. şi inculpaţii A., B. şi C., împotriva sentinţei penale nr. 121/F din 15 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2017.

Excepţiile de neconstituţionalitate vizează dispoziţii în vigoare, respectiv pct. 1 din art. unic al Ordonanţei de urgenţă nr. 124/2005, art. II din Legea nr. 320/2015 al Ordonanţei de urgenţă nr. 124/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 şi art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Referitor la condiţia ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, s-a constatat neîndoielnic îndeplinită această exigenţă din perspectiva motivelor invocate de către apelantul contestator în susţinerea excepţiilor pendinte.

Ca atare, Înalta Curte a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de către apelantul inculpat A. îndeplineşte cerinţele de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, aflarea în vigoare a dispoziţiilor legale criticate şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior aceste texte de lege din perspectiva arătată.

Cu toate acestea, Înalta Curte a constatat că nu este însă îndeplinită condiţia referitoare la "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză, în planul componenţei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că apelantul inculpat A. referitor la excepţia de neconstituţionalitate ce vizează dispoziţiile prevăzute la pct. 1 din art. unic al O.U.G. nr. 124/2005, care prevăd că Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: La articolul 10, lit. a) va avea următorul cuprins: a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;", susţine că această dispoziţie care continuă să-şi producă efectele în opinia parchetului, de vreme ce este singurul text incriminator în vigoare la data săvârşirii faptei, în temeiul căruia s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului.

Astfel, având în vedere limitele învestirii instanţei în soluţionarea apelului pendinte şi date fiind particularităţile cauzei, Înalta Curte a apreciat că demersul apelantului inculpat urmăreşte modificarea şi completarea conţinutului dispoziţiilor legale prevăzute la pct. 1 din art. unic al O.U.G. nr. 124/2005, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de legea organică de organizare şi funcţionare.

În consecinţă, s-a apreciat că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial, care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse de apelantul inculpat A., dispoziţiilor prevăzute de art. II din Legea nr. 320/2015 al Ordonanţei de urgenţă nr. 124/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000, în sensul că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că o persoană ar putea fi condamnată în temeiul unei dispoziţii cuprinse într-o ordonanţă de urgenţă respinsă de Parlament, precum şi dispoziţiilor prevăzute de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 care sunt neconstituţionale prin prisma lipsei de predictibilitate a aplicării normei legale, deficienţă generată de "valoarea comercială reală", ca sintagmă de natură să afecteze predictibilitatea normei incriminatoare, Înalta Curte a reţinut că din analiza motivelor ce susţin cele două excepţii de neconstituţionalitate invocate de autorul cererii rezultă că acestea sunt formulate din perspectiva unei interpretări/aplicări a normei legale de către instanţa de judecată la speţa în cauză, precum şi dinamica legislativă în materie. Or, toate aceste chestiuni ţin de interpretarea şi aplicarea legii, în concret, la speţa dedusă judecăţii, atribut exclusiv al instanţei de judecată care trebuie să stabilească, în virtutea legii, existenţa şi forma normei de incriminare la momentul realizării acţiunilor pretins ilicite ale persoanelor trimise în judecată, aspecte ce nu cad sub incidenţa controlului de constituţionalitate.

Totodată, s-a constatat că aspectele invocate de autorul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în legătură cu cele două texte de lege menţionate, coincid cu motivele de apel ale apelantului inculpat A., care urmează a primi o dezlegare odată cu soluţionarea pe fond a pricinii.

În concluzie, aspectele invocate de apelantul inculpat A. nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unor excepţii de neconstituţionalitate.

II. Împotriva încheierii din data de din data de 10 noiembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018, recurentul inculpat A. a exercitat calea de atac prezentă, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2020, primul termen fiind stabilit în mod aleatoriu la data de 15 februarie 2021.

La termenul de judecată din 15 februarie 2021, reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia tardivităţii recursului, susţinând că acesta a fost declarat cu nerespectarea termenului prevăzut de lege.

Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii declarării căii de atac a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, încheierea prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, poate fi atacată la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare.

În lipsa unor dispoziţii exprese în cuprinsul legii speciale (Legea nr. 47/1992), termenul procedural de 48 de ore înăuntrul căruia se poate promova calea de atac împotriva soluţiei instanţei penale de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se calculează conform art. 269 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., dispoziţii procesual penale cu caracter general, aplicabile în procedura pendinte, în virtutea art. 24 din Legea nr. 255/2013.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.:

"(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte."

În incidenţa dispoziţiilor legale precitate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că încheierea din dosarul nr. x/2020 prin care a fost a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de inculpatul A. a fost pronunţată la data de 10 noiembrie 2020, fără ca în cuprinsul acesteia să se menţioneze ora la care s-a pronunţat hotărârea.

Dezlegând problema momentului (dies a quo) de la care se calculează termenul procedural pe ore în situaţia în care nu se cunoaşte ora pronunţării actului procedural care a determinat curgerea lui, doctrina şi jurisprudenţa (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 107/2017, I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 164/2017) au statuat că, în acest caz, termenul începe să curgă de la ora 24:00 a zilei în care a fost întocmit actul procedural.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că termenul de 48 de ore în care inculpatul A. putea formula recurs împotriva încheierii pronunţate în dosarul nr. x/2020 sub aspectul soluţiei date cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a început să curgă la sfârşitul zilei de 10 noiembrie 2020, ora 24:00, şi s-a împlinit la data de 12 noiembrie 2020 (luni), ora 02:00.

În consecinţă, calea de atac formulată de inculpat la data de 19 noiembrie 2020, ora 10:30, a fost exercitată după expirarea termenului legal. În aceste condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 268 alin. (1) C. proc. pen., în conformitate cu care, când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.

Prin urmare, cum excepţia tardivităţii constituie o excepţie peremptorie - care împiedică judecarea cauzei, se constată că există un impediment legal în analiza pe fond a recursului formulat de inculpatul A..

Pe cale de consecinţă, constatând întemeiată excepţia tardivităţii recursului, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, va respinge, ca tardiv, recursul formulat de inculpatul A. încheierii din data de 10 noiembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de recurentul inculpat A. împotriva încheierii din data de 10 noiembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2018.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 februarie 2021.