Jurisdictional conflict: Competence for salary discrimination and back pay claims by court auxiliary staff as labor disputes rather than administrative litigation.

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Timişoara şi Consiliul National Pentru Combaterea Discriminării, recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Târgu Mureş şi Curţii de Apel Ploieşti, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022.

Totodată, au solicitat uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numărul 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu data de 01.01.2018 în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017; repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenţei dintre suma care li s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite la nivel de către Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Ploieşti.

De asemenea, au cerut obligarea pârâţilor Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor şi actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele la care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 624 din 10 iulie 2020, Tribunalul Maramureş, secţia civilă, admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din pârâţii Curtea de Apel Timişoara şi Ministerul Justiţiei, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, a constatat a ca rămasă fără obiect excepţia necompetenţei teritoriale absolute, invocată din oficiu.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, în cauză, sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII Anexa V la Legea nr. 153/2017, având în vedere că se critică încadrarea efectuată, mai exact faptul că valoarea maximală a sporurilor cumulate a fost plafonată la un procent de 30% din salariul de bază.

Faptul că reclamanţii nu au atacat în mod expres şi cele două decizii, prin care s-au stabilit sporurile ce li s-au cuvenit şi cuantumul acestora şi se invocă ca temei al cererii existenţa unui stări de discriminare, nu este de natură să conducă la altă concluzie.

2.2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1007 din 21 octombrie 2020, a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia civilă, a constatat existenţa unui conflict negativ de competenţă şi a sesizat instanţa competentă pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, întrucât cererea reclamanţilor nu reprezintă o plângere formulată împotriva ordinelor sau deciziilor de stabilire a drepturilor salariale, nefiind solicitată anularea unor astfel de acte, aşa încât litigiul are natura unui conflict de muncă şi sunt aplicabile dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (1), (13)4 şi 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente pricinii.

Obiectul cererii deduse judecăţii vizează recunoaşterea unei discriminări prin raportare la cuantumul sporurilor de care reclamanţii beneficiază în comparaţie cu personalul din aceeaşi categorie din raza altor curţi de apel, uniformizarea modului de calcul a cuantumului sporurilor, repararea prejudiciului prin obligarea la plata diferenţelor, inclusiv pe viitor, actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie şi obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare.

Înalta Curte reţine, în raport cu obiectul cauzei, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile speciale ale art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului din justiţie, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Or, litigiul de faţă nu are natura unui litigiu de contencios administrativ, întrucât reclamanţii nu contestă un act administrativ tipic şi nici nu deduce judecăţii un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reţine că obiectul cauzei îl reprezintă strict acţiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."

Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic ("sui generis").

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reţinut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".

Art. 266 din Codul muncii statuează că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod".

Potrivit art. 269 alin. (2) din acelaşi cod "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."

În temeiul art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".

Aşa fiind, se constată că demersul judiciar iniţiat de reclamanţi se încadrează în materia conflictelor de muncă, competenţa materială revenind, aşadar, în primă instanţă tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Timisoara şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2021.