Precautionary seizure annulled, appeal by tax authority dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva, a solicitat: anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFHD 14597/08.12.2017, anularea actelor subsecvente deciziei ca şi consecinţă a admiterii primului capăt de cerere, respectiv procesul-verbal de sechestru asigurător asupra bunurilor imobile nr. x/21.12.2017 şi procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri imobile nr. x/21.12.2017, constatarea nelegalităţii procesului-verbal nr. x/13.11.2017 şi, pe cale de consecinţă, ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin decizie.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 121 din 8 mai 2018, Curtea de Apel Timişoara a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată; a admis excepţia inadmisibilităţii contestării procesului-verbal de control nr. x/13.11.2017 şi a respins acest petit, ca inadmisibil; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva; a anulat decizia de instituire măsuri asiguratorii seria x 14597/08.12.2017; a dispus ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin decizia seria x 14597/08.12.2017; a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Regionale Antifraudă 5 Deva, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta-pârâtă susţine că situaţia de fapt descrisă în actul de control şi reprodusă în cuprinsul deciziei contestate este, în opinia sa, o situaţie excepţională, astfel că a procedat în deplină concordanţă cu prevederile art. 213 din Legea nr. 207/2015 la emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond nelegalitatea actului administrativ atacat, pe motiv că nu este motivată luarea măsurilor asigurătorii, nefiind indicată nicio situaţie concretă care să probeze că este îndeplinită condiţia existenţei pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului.

Dimpotrivă, în cuprinsul deciziei atacate, există elemente concrete sau indicii de natură a concluziona constatarea pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, întrucât, astfel cum lesne se poate observa, decizia contestată cuprinde o motivare amplă a conduitei contribuabilului care a condus la concluzia că ar putea să se sustragă de la o eventuală obligaţie fiscală, conduită care rezultă din relaţiile contractuale ale acestuia.

Astfel, desfăşurarea unor relaţii comerciale cu diverşi agenţi economici cu caracter fictiv şi înregistrarea acestora în contabilitate de către A. S.A., în calitate de beneficiar, a fost un argument suficient pentru a naşte suspiciuni cu privire la conduita pe viitor a intimatei-reclamante, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni sunt necesare, dar şi suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.

Înregistrarea în evidenţele contabile a unor documente care nu reflectă operaţiuni reale şi declararea acestora către organele fiscale reprezintă, aşadar, atât un mod de sustragere de la plata creanţelor fiscale, cât şi o situaţie excepţională, existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul fiind, astfel, evidentă.

Mai arată că pericolul la care face referire art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba. Raportat la situaţia dedusă judecăţii în speţă, prin prisma exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, arată că necesitatea dispunerii de măsuri a fost argumentată detaliat în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A FHD 14597/08.12.2017, învederându-se faptul că aceasta a rezultat în urma verificărilor efectuate în evidenţa contabilă a reclamantei, care au relevat faptul că reclamanta a exercitat dreptul de deducere în mod abuziv, prin mijloace artificiale, în scopul obţinerii unor avantaje fiscale.

Referitor la sintagma folosită de legiuitor "în cazuri excepţionale", este de necontestat că măsura asigurătorie este o măsură de excepţie, iar nu una de regulă. Cu toate acestea, arată recurenta-pârâtă, nu pot fi reţinute susţinerile instanţei în sensul că motivele invocate de organele fiscale nu pot reprezenta un temei valid pentru instituirea măsurilor asigurătorii, deoarece, fără a nega faptul că necesitatea îndeplinirii condiţiei existenţei unui pericol trebuie să fie distinctă de condiţia îndeplinirii obligaţiilor fiscale şi că pericolul nu poate fi intrinsec faptelor controlate, trebuie a se avea în vedere că neîndeplinirea obligaţiilor fiscale are la bază reţinerea de către organele fiscale a unui prezumtiv comportament fraudulos al reclamantei, constând în înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni comerciale fictive create artificial de către aceasta, iar tocmai această modalitate de sustragere de la plata unor obligaţii fiscale constituie un element care indică pericolul ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă patrimoniul, periclitând sau îngreunând astfel colectarea.

Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, nu se poate vorbi despre o nemotivare a actului administrativ, fiind respectate prevederile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015. Totodată, în cuprinsul deciziei au fost expuse pe larg modalităţile de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, fiind indicat şi temeiul de drept, respectiv dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

4. Apărările intimatei - reclamante

Intimata - reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În mod corect a reţinut prima instanţă că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată este nelegală, întrucât îi lipseşte motivarea corespunzătoare dispoziţiilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale textului de lege menţionat, pericolul de sustragere de la urmărire nu poate fi niciodată prezumat în virtutea constatărilor intrinseci faptelor controlate de organul fiscal, ci trebuie dovedit în concret prin elemente obiective certe, extrinseci faptelor controlate.

Este astfel evident că teza susţinută de recurentă la fila x din memoriul de recurs - conform căreia organul de control nu ar avea obligaţia de a justifica sau proba în concret existenţa stării de pericol, respectiv că ar fi suficient ca organul de control "să aprecieze" de la sine putere, fără nicio dovadă concretă, pericolul invocat - este contrară dispoziţiilor legale.

De asemenea, în mod corect a reţinut prima instanţă că, în speţă, pârâta nu a făcut dovada existenţei pericolului de sustragere, ascundere sau risipire a patrimoniului.

"Presupunerea" nedovedită a recurentei privind existenţa unui pericol de sustragere de la urmărire se fundamentează exclusiv prin prisma constatărilor de fond ale inspectorilor antifraudă din conţinutul procesului-verbal nr. x/13.11.2017, însă, în acest moment, orice prezumţie de veridicitate a respectivelor constatări este definitiv înlăturată.

Arată că ulterior controlului în urma căruia s-au emis actele atacate în prezenta cauză, în cadrul unui nou control inopinat, inspectorii fiscali din cadrul DGRFP Timişoara - AJFP Arad au verificat în detaliu realitatea celor constatate prin procesul-verbal întocmit de către inspectorii fiscali antifraudă, infirmând prin procesul-verbal nr. x/23.01.2018 toate constatările de fond ale inspectorilor antifraudă, privind pretinsele nereguli invocate în conţinutul procesului-verbal nr. x/13.11.2017 (în baza căruia a fost emisă decizia contestată).

Prin aceeaşi întâmpinare, a invocat şi excepţia lipsei de interes a recursului, cu motivarea că decizia contestată a fost emisă la data de 08.12.2017, iar efectele ei au încetat de plin drept la data de 08.06.2018 prin împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) Codul de procedură fiscală, recurenta nefăcând dovada emiterii vreunei decizii de prelungire a măsurilor asigurătorii anterior împlinirii acestui termen.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, a fost fixat termen pentru soluţionarea recursului de faţă, la data de 17 februarie 2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată de intimata-reclamanta A. S.A. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată.

Astfel, excepţia lipsei de interes a fost invocată în considerarea dispoziţiilor art. 213 alin. (7) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora:

"În situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia."

Înalta Curte constată că, întrucât instanţa de fond a anulat actul al cărui emitentă este recurenta-pârâtă, aceasta justifică un interes în susţinerea recursului, demers judiciar pe care l-a iniţiat în scopul obţinerii unei alte soluţii din partea instanţei de recurs.

Efectele încetării unei măsuri asigurătorii sunt diferite de cele ale anulării unei astfel de măsuri.

Şi în ipoteza în care s-ar considera că măsura asigurătorie a încetat, autoritatea emitentă a deciziei îşi păstrează interesul de a obţine o confirmare a legalităţii măsurii pe care a adoptat-o.

Aşadar, încetarea măsurii nu produce efecte asupra interesului autorităţii pârâte de a susţine recursul promovat împotriva soluţiei de anulare a actului administrativ pe care l-a emis.

Instanţa de recurs nu poate omite nici aspectul că ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse în condiţiile art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală nu operează de drept, la împlinirea termenului de 6 luni, ci aceasta se face în condiţiile art. 214 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, potrivit căruia "(1) Măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, în tot sau în parte, prin decizie motivată, de către creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanţiei prevăzute la art. 211, după caz.

(2) Decizia de ridicare a măsurii asigurătorii emisă potrivit alin. (1) se duce la îndeplinire de către organul de executare silită competent şi se comunică tuturor celor cărora le-a fost comunicată decizia de dispunere a măsurilor asigurătorii sau celelalte acte de executare în legătură cu acestea."

Or, emiterea unei astfel de decizii de ridicare a măsurii asigurătorii nu a fost demonstrată în cauză.

Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. raportate la art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia lipsei de interes, invocată de intimata-reclamantă.

II.2. Analizând recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva, prin prisma motivului de casare invocat, Înalta Curte îl constată nefondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A FHD 14597/08.12.2017, organele fiscale au apreciat că există pericolul ca reclamanta să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea în privinţa unor obligaţii fiscale preconizate a fi stabilite suplimentar, astfel că s-a luat măsura instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile deţinute de către această societate, conform prevederilor art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015.

Conform prevederilor art. 213 alin. (13) din Codul de procedură fiscală, împotriva deciziei de instituire a sechestrului asigurător se poate face contestaţie la instanţa de contencios administrativ competentă.

Reclamanta a uzitat de aceste prevederi legale şi a contestat la Curtea de Apel Timişoara decizia mai sus amintită.

În abordarea problematicii cu care a fost învestită, curtea de a apel, găsind întemeiate motivele de nelegalitate invocate de intimata-reclamantă, a dispus anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate, precum şi ridicarea măsurii instituite prin aceasta.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că decizia contestată nu este motivată corespunzător, ceea ce echivalează cu o nemotivare, pe de o parte, iar pe de altă parte, că instituirea unor măsuri asigurătorii se justifică prin demonstrarea unei strări de pericol în legătură cu risipirea averii patrimoniului, care să fie actuală şi, de asemenea, să fie determinată de acţiuni sau inacţiuni ale reclamantei, iar nu pe probabilitatea apariţiei în viitor a unei stări de pericol.

Criticile vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 formulate de recurenta-pârâtă sunt nefondate.

Astfel, potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că măsura indisponibilizării unor bunuri din patrimoniul unui debitor are un caracter excepţional, justificat de o anumită conduită culpabilă a debitorului ce demonstrează pericolul de a se sustrage de la plată sau de a-şi ascunde ori risipi patrimoniul.

În speţă, în cuprinsul deciziei contestate, autoritatea emitentă constată o presupusă fraudare a legii fiscale, instituirea măsurilor asigurătorii fiind justificată de existenţa pericolului ca intimata-reclamantă să se sustragă de la urmărire, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Cu alte cuvinte, s-a susţinut că suspiciunile serioase asupra realităţii operaţiunilor invocate de reclamantă pentru a justifica deductibilitatea unor cheltuieli sau a TVA justifică concluzia referitoare la existenţa pericolului ca reclamanta să se sustragă de la colectarea creanţelor fiscale.

Înalta Curte constată că, în principiu, evidenţierea unui astfel de comportament fiscal neadecvat al contribuabilului, care înregistrează artificial o serie de operaţiuni nereale pentru a beneficia de unele avantaje fiscale este apt să justifice existenţa pericolului la care se referă art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală care conduce la necesitatea luării măsurilor asigurătorii.

Însă, în speţă, existenţa pericolului de sustragere rezultat din comporatamentul fiscal inadecvat al intimatei-reclamante invocată de către recurenta-pârâtă a fost infirmată chiar de raţionamentul fiscului care, ulterior, nu a mai emis titlul de creanţă, având în vedere concluzia la care a ajuns acesta prin procesul-verbal nr. x/23.01.2018 .

Aceste aspecte fiind reliefate şi prin hotărârea pronunţată în fond, în temeiul art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, găsind neîntemeiate criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes, invocată de intimata-reclamantă A. S.A.

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 5 Deva împotriva sentinţei civile nr. 121 din 8 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2021.