Fiscal reclassification of expatriation allowances and administrative fees as dependent labor income barred by moratorium on reassessment

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.05.2018, reclamanta "A." S.R.L., în insolvenţă, reprezentată de B., administrator special, prin avocat C., în contradictoriu cu pârâtele Agentia Nationala de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să se dispună:

- în principal: anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.04.2016 şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.04.2016, acte emise de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, înlăturând răspunderea fiscală a reclamantei cu privire la toate sumele stabilite ca baze de impozitare suplimentare, obligaţii fiscale principale suplimentare şi obligaţii accesorii aferente, constatând că pârâta ANAF Bucureşti nu a soluţionat în termen de 6 luni de la depunere contestaţia administrativă înregistrată sub nr. x din 13.06.2016 la pârâta AJFP Timiş, formulată împotriva celor două acte;

- în subsidiar: anularea Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.04.2016 şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale nr. x din 29.04.2016, constatând că organul fiscal avea obligaţia legală, prevăzută la art. 1, alin. (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015, să nu recalifice sumele de natura celor prevăzute la art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, înscrise în Decizia de impunere atacată ca baze de impunere suplimentare şi să nu emită decizie de impunere în legătură cu aceste sume.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 280 din 8 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală De Soluţionare a Contestaţilor şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceasta ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, şi în consecinţă: a anulat Raportul de inspecţie fiscală nr. x/29.04.2016 şi Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.04.2016, acte emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, înlăturând răspunderea fiscală a reclamantei cu privire la toate sumele stabilite ca baze de impozitare suplimentare, obligaţii fiscale principale suplimentare şi obligaţii accesorii aferente; a obligat pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă totală de 18.550 RON reprezentând taxă judiciară timbru, onorariile avocatului şi expertului.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, solicitând admiterea acestei căi de atac, casarea hotărârii şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea recursului s-a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. conform căruia hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a norelor de drept material.

În motivarea căii de atac, recurenta pârâtă considera că, în speţă instanţa de fond a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor legale incidente in cauza, concluziile instanţei bazându-se in exclusivitate pe concluziile unui raport de expertiză întocmit în cauză fără a ţine seama de argumentele şi documentele existente la dosarul cauzei şi puse la dispoziţie de organul de control fiscal.

Astfel, in ceea ce priveşte faptul că organul de inspecţie fiscala a reconsiderat operaţiunile economice şi a recalificat sumele de bani primite de angajaţii societăţii A. S.R.L. şi de fostul administrator dl D., recurenta pârâtă susţine că sumele acordate pentru munca prestată în Germania nu reprezintă indemnizaţii de delegare/detaşare, ci o contravaloare a muncii prestate, fiind venituri de natură salarială, aşa cum a fost detaliat in cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.04.2016. Angajaţii au prestat munca în Germania în cadrul unei activităţi dependente, in baza contractelor de muncă, potrivit prevederilor art. 7 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare), fapt pentru care rezultă că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 209/2015.

Conform prevederilor art. 1), alin. (1) si 2) si a art. 2), alin. (1) si 2) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale,

"art. 1 (1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale, precum şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a reconsiderării/reîncadrării unei activităţi ca activitate dependentă, pentru perioadele fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Organul fiscal nu reconsideră/reîncadrează o activitate ca activitate dependentă şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de reconsiderare/reîncadrare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015.

ART. 2

Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015."

Aşa cum s-a precizat si in cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală, după reluarea inspecţiei fiscale (11.01.2016), prin documentele prezentate inspecţiei, denumite de societate tabele privind "modul de calcul al indemnizaţiilor" si "ordine de deplasare", acte adiţionale delegare (similare cu actele adiţionale de detaşare prezentate la începutul inspecţiei fiscale), precum şi prin stornarea din "contul 641 - Cheltuieli cu salariile personalului" a sumelor datorate angajaţilor pentru munca prestata in Germania, si înregistrarea acestora in contul 625 - cheltuieli cu deplasările, societatea a încercat, în fapt, reîncadrarea acestor sume plătite angajaţilor care au prestat munca in Germania ca fiind indemnizaţii de delegare.

Organele de inspecţie fiscală au constatat că, prin întocmirea ordinelor de delegare şi actelor adiţionale de delegare, societatea a încercat sa creeze o aparenţă formală a delegării pentru angajaţii trimişi la muncă în Germania. Or, organele de inspecţie fiscala au procedat la analizarea plăţilor efectuate către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea prin punctul de lucru din Germania, constatând că aceste sume nu sunt sume fixe de natura diurnelor sau indemnizaţiei de delegare, fapt ignorat de către instanţa de fond.

Prin completarea documentelor întocmite formal şi prin utilizarea artificială a noţiunii de diurnă, societatea verificată creează aparenţa existentei unei situaţii de delegare a propriilor salariaţi, pentru justificarea neevidenţierii, nedeclarării si neachitării la organul fiscal teritorial a impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale obligatorii aferente acestor sume.

Astfel, organele de control nu au procedat la reîncadrarea operaţiunii, a recalificării sumelor acordate de S.C. A. S.R.L. angajaţilor pentru munca prestata in Germania, în cadrul unei activităţi dependente (in baza contractelor de munca), potrivit art. 7 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fapt pentru care rezulta că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 209/2015.

Organele de control au analizat în timpul efectuării inspecţiei fiscale toate informaţiile şi elementele înscrise în documentele puse la dispoziţie de societate, atât cele întocmite în România cât şi cele întocmite în Germania prin intermediul societăţii de consultanţă germane care a asigurat evidenţa întregii activităţi derulate in Germania de societatea A. S.R.L..

Opinia inspecţiei fiscale a fost întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare in cauza, iar dreptul de apreciere s-a făcut in conformitate cu prevederile legale, numai in baza documentelor legale întocmite si prezentate de societatea verificata.

Toate documentele verificate de organul de inspecţie fiscală au condus la concluzia ca angajaţii au fost detaşaţi în Germania, cu respectarea legislaţiei europene in vigoare, aceştia fiind remuneraţi pentru munca prestată în funcţie de numărul de ore lucrate în Germania, sume al căror cuantum a fost direct determinat in raport cu norma de lucru si gradul de îndeplinire a acesteia. Astfel organele de control au constatat ca pentru toata activitatea desfăşurată in Germania, sumele plătite in Germania nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a fi încadrate drept diurna, scopul diurnei fiind acela de acoperire a cheltuielilor de masa si transport local si nu de remunerare a muncii prestate, societatea invocând eronat prevederile legale menţionate mai sus.

Organul de inspecţie fiscală a constatat că veniturile de natura salariala au fost acordate prin negociere si nivelul acestora constituie o pârghie de cointeresare in munca.

Aceste sume de bani acordate salariaţilor ce au prestat muncă în Germania au fost condiţionate de numărul de ore lucrate, cât şi de productivitatea muncii şi astfel rezultă că acestea reprezintă o contraprestaţie pentru munca prestată în cadrul societăţii, acordate cu titlu de recompensare a realizărilor profesionale şi nu o contravaloare a cheltuielilor pentru masă şi o remuneraţie pentru disconfortul generat de deplasarea într-o altă localitate, aşa cum susţine in mod eronat societatea si cum in mod netemeinic si nelegal a constatat si instanţa de fond.

Pentru sumele acordate salariaţilor pentru munca prestată, în conformitate cu prevederile legale in vigoare, societatea, ca plătitor de salarii, are obligaţia calculării, reţinerii, declarării si plăţii impozitelor si contribuţiilor sociale obligatorii cu regim de reţinere la sursa, datorate de angajaţii acesteia.

Astfel, în raport de probatoriul administrat în cauză, activitatea desfăşurată de d-nul D. in perioada iunie 2010 - decembrie 2014, nu poate fi considerată activitate independentă, ci dimpotrivă, îndeplineşte criteriile care definesc o activitate dependentă în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

In consecinţă, organele de inspecţie fiscala au constatat că sumele obţinute in Germania de d-nul D., reprezintă indemnizaţie acordata administratorului si este asimilata veniturilor din salarii in conformitate cu prevederile art. 55 alin. (1) si alin. (2) lit. j) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare

În al doilea rând, recurenta pârâtă solicită respingerea cheltuielilor de judecată şi, în subsidiar restrângerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul avocatului(7.140 RON) cât şi de onorariul expertului (11.310 RON) conform art. 451 alin. (2) si alin. (3) C. proc. civ. raportat la valoarea si la complexitatea cauzei cât şi la munca depusă de către aceştia.

Consideră recurenta pârâtă că instanţa de fond trebuia să aiba în vedere cuantumul mare al sumelor solicitate cu titlul de onorariu avocat şi onorariu expert şi să reducă cuantumul acestora, având in vedere criteriile legale indicate de art. 451 noul C. proc. civ. cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că intimata reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/29.04.2016.

Soluţionând contestaţia reclamantei, prima instanţă reţine că organul de inspecţie fiscală a constatat că societatea reclamantă, în perioada 27.07.2010 - 10.04.2016, a avut activităţi care au generat baze de impunere suplimentare, pentru care au fost stabilite obligaţii fiscale principale suplimentare faţă de cele declarate şi plătite de societate pe perioada supusă verificării, precum şi obligaţiile fiscale accesorii aferente.

Inspecţia fiscală a constatat că în perioada vizată societatea a încheiat 3 contracte de prestări de servicii succesive cu firma E. în baza cărora a prestat servicii beneficiarei germane, delegând/detaşând salariaţii proprii în Germania pentru exercitarea temporară de lucrări. Societatea reclamantă a încheiat contracte individuale de muncă şi acte adiţionale cu aceşti salariaţi, cărora le-a plătit salariul de bază în România (plătind obligaţiile fiscale aferente) şi le-a plătit sume de bani cu titlu de indemnizaţii de delegare/detaşare.

Astfel, inspecţia fiscală a considerat că sumele plătite salariaţilor cu titlu de indemnizaţii de delegare/detaşare reprezintă salariu pentru munca desfăşurată în Germania, neavând regimul juridic al indemnizaţiilor, ci acela al salariilor şi că societatea avea obligaţia să plătească şi pentru ele impozite pe venit şi contribuţii sociale obligatorii proprii şi obligaţiile fiscale datorate de salariaţi şi reţinute la sursă care trebuiau virate de societate la bugetul de stat. Aceste sume au fost considerate de către inspecţia fiscală ca fiind baze de impunere suplimentare, pentru care au fost calculate în sarcina societăţii obligaţii fiscale principale şi accesorii.

Pe durata perioadei controlate, organele de inspecţie fiscală au mai constatat că societatea a plătit administratorului său, D., pentru activitatea desfăşurată în Germania, sume lunare, pe care le-au apreciat ca având natura juridică a indemnizaţiilor administratorului, similară veniturilor de natură salarială, considerând că activitatea desfăşurată a fost una dependentă, neîndeplinind condiţiile prevăzute de Codul fiscal pentru activitatea independentă. Sumele plătite administratorului, în cuantum total de 1.821.212 RON, au fost constituite de organele de inspecţie fiscală ca baze de impunere suplimentare pentru care au fost calculate în sarcina societăţii obligaţii fiscale principale şi accesorii.

Ca urmare a inspecţiei fiscale a fost emisă Decizia de impunere nr. x din 29.04.2016 prin care pârâta AJFP Timiş a stabilit în sarcina societăţii reclamante baze de impunere suplimentare şi obligaţii fiscale principale şi accesorii, conform RIF, după cum urmează: diferenţe de obligaţii fiscale principale stabilite suplimentar în cuantum total de 9.246.120 RON (pe perioada supusă verificării, 01.07.2010 - 31.12.2014); obligaţiile fiscale accesorii aferente diferenţelor de obligaţii fiscale principale în cuantum total de 5.507.211 RON (pe perioada 27.07.2010 - 10.04.2016), totalul obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere fiind de 14.753.331 RON.

A constatat instanţa fondului că sunt neîntemeiate criticile reclamantei în legătură cu pretinsele vicii procedurale săvârşite cu prilejul desfăşurării inspecţiei fiscale însă apreciat că acţiunea reclamantei este întemeiată şi trebuie admisă, întrucât obligaţiile fiscale menţionate în cuprinsul deciziei de impunere contestate în cauză au fost stabilite prin încălcarea obligaţiilor impuse organului fiscal prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 209/2015.

Astfel cum rezultă din cele mai sus arătate, recurenta pârâtă a criticat legalitatea sentinţei civile pronunţate de prima instanţă, susţinând că în mod greşit a reţinut judecătorul fondului incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 209/2015, întrucât nu a avut loc, cu prilejul inspecţiei fiscale, o recalificare/reîncadrare a unor venituri.

Contrar celor susţinute de recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor prevăzute de art. 1 şi 2 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale.

În acest sens, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din legea anterior amintită, se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale, precum şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a reconsiderării/reîncadrării unei activităţi ca activitate dependentă, pentru perioadele fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Organul fiscal nu reconsideră/reîncadrează o activitate ca activitate dependentă şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de reconsiderare/reîncadrare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015.

Articolul doi al aceleiaşi legi prevede, la alin. (1) că se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(2) Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015.

Din această perspectivă, în mod corect a stabilit judecătorul fondului că problema de drept care constituie chestiunea litigioasă în cauza de faţă este aceea de a stabili dacă veniturile obţinute de către angajaţii societăţii reclamante pentru perioada în care au lucrat pe teritoriul altui stat -Germania reprezintă venituri din salarii sau au natura indemnizaţiei de delegare şi/sau detaşare, astfel cum este reglementată de art. 45 Codul muncii, respectiv dacă se impune aplicarea legislaţiei interne din statul rezident - România, cu privire la impozitarea acelor venituri care sunt de natură salarială sau reprezintă indemnizaţii de detaşare/delegare, situaţie în care organul fiscal trebuia să aplice dispoziţiile art. 11 Codul fiscal (2003), raportat la art. 2, art. 5 din Legea nr. 209/2015 precum şi dacă, pe durata perioadei controlate, sumele lunare plătite de societatea reclamantă administratorului său, D. pentru activitatea desfăşurată în Germania, sume lunare pe care organele fiscale le-au apreciat ca având natura juridică a indemnizaţiilor administratorului, similară veniturilor de natură salarială, considerând că activitatea desfăşurată a fost una dependentă, sunt în realitate sume plătite pentru o activitate independentă.

Organul de inspecţie fiscală a stabilit faptul că angajaţii societăţii reclamante au fost delegaţi şi nu detaşaţi în Germania, aspect ce rezultă din faptul că persoanele delegate au rămas subordonate societăţii reclamante, societatea reclamantă a plătit salariile şi indemnizaţiile de delegare, precum şi obligaţiile fiscale aferente, delegarea s-a făcut în interesul societăţii reclamante în baza contractelor încheiate cu firma germană la care s-a făcut delegarea şi care le-a plătit sumele de bani convenite şi nu în ultimul rând din împrejurarea că societatea germană nu a avut nicio obligaţie directă faţă de salariaţii delegaţi.

Însă, în consecinţa acestei constatări, organele de inspecţie fiscală au calificat sumele reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii reclamantei care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul Germaniei aferente perioadelor fiscale de până la 01.07.2015 ca fiind venituri de natură salarială, obţinute de angajaţii reclamantei în baza contractelor de muncă încheiate cu societatea reclamantă, operaţiunea înfăptuită nefiind altceva decât materializarea recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015.

Deşi recurenta pârâtă susţine că nu a procedat la o recalificare ci doar au constatat că prin întocmirea ordinelor de delegare şi a actelor adiţionale de delegare societatea a încercat să creeze o aparenţă formală a delegării pentru angajaţii trimişi la muncă în Germania în scopul justificării neevidenţierii, nedeclarării şi neachitării impozitului pe venit şi a contribuţiilor sociale datorate, Înalta Curte constată că prin argumentaţia sa recurenta pârâtă demonstrează contrariul şi anume faptul că a procedat, în realitate, la recalificarea naturii unor venituri plătite de intimata reclamantă angajaţilor trimişi în Germania.

O atare operaţiune, cu consecinţa fiscală a stabilirii obligaţiilor suplimentare principale şi accesorii este expres prohibită prin dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 209/2015, astfel că în mod temeinic a procedat prima instanţă, constatând că decizia de impunere contestată de reclamantă este emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 209/2015.

În acelaşi sens, Înalta Curte constată că tratamentul fiscal al sumelor achitate de societatea reclamantă domnului D. în perioada iunie 2010- decembrie 2014 este tot o expresie a reconsiderării/reîncadrării unei activităţi din activitate independentă în activitate dependentă.

Astfel, dacă societatea reclamantă a considerat că aceste sume sunt datorate în virtutea unui raport juridic specific contractului de comision şi le-a tratat ca sume achitate pe tărâmul unei activităţi independente, organul fiscal a apreciat, raportat la elementele de fapt menţionate în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, că activitatea desfăşurată de domnul D. în perioada de referinţă îndeplineşte criteriile care definesc o activitate dependentă, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Legea nr. 571/2003 sumele achitate pentru activitatea analizată fiind considerate indemnizaţie acordată administratorului, asimilată veniturilor din salarii, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta.

Or, este evident că prin stabilirea obligaţiilor fiscale conform normelor ce privesc impunerea veniturilor din salarii şi prin aplicarea contribuţiilor de asigurări sociale în acelaşi sens asupra unor venituri considerate de contribuabil ca fiind aferente unei activităţi independente, organul fiscal a procedat la reîncadrarea activităţii desfăşurate de domnul D. ca fiind, în realitate, o activitate dependentă, astfel că decizia de impunere emisă în temeiul unei atare reîncadrări încalcă dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 209/2015.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 209/2015, în mod corect fiind reţinută de judecătorul fondului nelegalitatea deciziei de impunere nr. x/29.04.2016.

În ceea ce priveşte cea de a doua critică la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 280 din 8 noiembrie 2018, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă este nemulţumită de cuantumul sumei la care a fost obligată cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind că aceasta nu răspunde exigenţei proporţionalităţii, raportat la complexitatea, în concret a cauzei.

O atare critică nu poate forma obiectul controlului de legalitate specific în calea de atac a recursului, subliniind Înalta Curte, că prin decizia nr. 3/2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente recursul recurentei pârâte va fi respins ca nefondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 11.900 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă(onorariu avocat conform documentelor justificative depuse de apărătorul intimatei reclamante).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei nr. 280 din 8 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 11.900 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2021.