Subcontracting undisclosed in bids supports contractual damages award of 695,108.7 RON plus interest; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 10 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 01.09.2015 sub nr. x/2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 695.108,7 RON cu titlu de prejudiciu determinat de faptele ilicite ale pârâtei, constând în neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor pe care le-a contractat (cu nerespectarea prevederilor caietului de sarcini/documentaţii de atribuire), la care se vor adaugă dobânzile şi penalităţile de întârziere calculate până la data restituirii integrale a sumei stabilită cu titlu de prejudiciu, precum şi la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 550/29.01.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.02.2016 sub nr. x/2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 2604 pronunţată în data de 15 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune invocate de pârâtă ca neîntemeiate, a admis acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 695.108,7 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în urma rejudecării cauzei, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În drept, recurenta-pârâtă a criticat sentinţa instanţei de fond invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal era necompetentă din punct de vedere material să judece pe fond prezenta cauză deoarece, în urma pronunţării sentinţei atacate, a intervenit Decizia nr. 2732/20.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, identică din punct de vedere al poziţiei juridice a părţilor, care a reţinut necompetenţa instanţei de contencios administrativ din cadrul Curţii de Apel Bucureşti în favoarea instanţei civile din cadrul Tribunalului Bucureşti;

- instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală prin încălcarea principiului contradictorialităţii şi al respectării dreptului la apărare;

- în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, încălcând astfel dispoziţiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;

- în mod greşit, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, încălcând astfel dispoziţiile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;

- normele procedurale interne nu poartă număr şi dată de emitere, nu pot produce efecte juridice şi nu au un caracter normativ, în sensul de opozabilitate faţă de terţi, deoarece, fiind interne, ele reglementează numai comportamentul autorităţii;

- art. 7 din Normele procedurale interne emise la data de 04.04.2011 contravine în mod clar prevederilor art. 11 alin. (7) din H.G. nr. 925/2006;

- instanţa de fond a apreciat în mod eronat faptul că apărarea referitoare la existenţa unor clauze standard care nu au fost acceptate expres de către pârâtă este neîntemeiată;

- instanţa de fond a reţinut, în mod fundamental greşit, că aducerea efectivă la îndeplinire a contractelor nu a fost realizată de către pârâtă, ci de către B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în baza unor contracte încheiate cu pârâta;

- sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală deoarece în speţă nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale;

- în prezenta cauză nu sunt întrunite nici condiţiile unei îmbogăţiri fără justă cauză din partea pârâtei.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

Intimata a susţinut că recurenta nu a invocat excepţia necompetentei materiale în faţa instanţei de fond, astfel încât această excepţie nu mai poate fi invocată în recurs.

Recurenta-pârâtă a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 - art. 132 C. proc. civ.:

"Art. 130.

(...)

(2) Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

(...)

Art. 131.

(1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

(...)

Art. 132.

(1) Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.

(2) Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză.(...)".

Înalta Curte reţine că pârâta nu a declarat recurs împotriva încheierii din data de 17.03.2016 prin care instanţa de fond şi-a verificat competenţa conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât nu este admisibilă invocarea acestui motiv de casare în cadrul prezentului recurs declarat împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 2732/20.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine că sentinţa atacată nu a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a acestei decizii care, de altfel, a fost pronunţată ulterior sentinţei instanţei de fond.

Recurenta susţine, în mod neîntemeiat, că instanţa de fond a încălcat principiul respectării dreptului la apărare consacrat de dispoziţiile art. 13 C. proc. civ. şi principiul contradictorialităţii consacrat de dispoziţiile art. 14 C. proc. civ. prin neacordarea unui termen pentru a studia înscrisurile depuse la dosar de reclamantă.

Înalta Curte reţine că reclamanta a depus înscrisurile la dosar cu respectarea dispoziţiile art. 254 alin. (4) lit. b) C. proc. civ., respectiv cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de fond nu avea obligaţia de a comunica pârâtei înscrisurile depuse la dosar de reclamantă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată:

"Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile C. proc. civ. fiind aplicabile în mod corespunzător În acest caz, plângerea trebuie făcută în termenul de 6 luni prevăzut la alin. (7), care va începe să curgă:

(...)

c) de la data încălcării obligaţiilor contractuale, în cazul litigiilor legate de executarea contractului(...)".

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că aceste dispoziţii din Legea nr. 554/2004, în forma modificată prin Legea nr. 262/2007, nu au mai fost puse în acord cu evoluţia ulterioară a normelor civile şi procesual-civile, caracterizată prin eliminarea distincţiei dintre actele juridice civile şi actele juridice comerciale, ca expresie a unei abordări moniste a dreptului civil, şi, în mod corelativ, eliminarea din cadrul normativ a reglementării procedurii concilierii directe care forma obiectul de reglementare a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ. (1865), abrogat prin Legea nr. 76/2012.

În consecinţă, dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 erau căzute în desuetudine, până la data modificării operate prin Legea nr. 310/2018, astfel că, în lipsa unor prevederi exprese cuprinse în legi speciale, procedura prealabilă în cazul contractelor administrative urma a fi efectuată prin aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, printr-o notificare adresată părţii contractante anterior sesizării instanţei.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, invocate de către pârâtă, nu sunt aplicabile cauzei deduse judecăţii.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că, pentru a fi aplicabil acest text de lege, trebuie îndeplinită situaţia premisă referitoare la parcurgerea, într-o etapă anterioară, a unei proceduri judiciare prin care să se fi urmărit anularea unui act administrativ tipic sau asimilat, fără a se fi solicitat şi acordarea de despăgubiri, iar acest demers să fi fost finalizat prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat

Instanţa de fond a mai reţinut că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 se referă la despăgubirile decurgând din fapta ilicită, în vreme ce cauza dedusă judecăţii se întemeiază pe răspunderea contractuală, reclamanta invocând în susţinerea cererii de chemare în judecată că pârâta nu şi-a respectat obligaţii contractuale asumate, împrejurare ce ar fi de natură a atrage restituirea finanţării acordate.

În concluzie, Înalta Curte constată că excepţia lipsei procedurii prealabile şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâtă, sunt neîntemeiate.

Deşi recurenta susţine că normele procedurale interne nu pot produce efecte juridice, instanţa de fond a reţinut în mod corect că, prin documentaţiile de atribuire aferente procedurii de atribuire a celor trei contracte pentru organizarea participării agenţilor economici la târguri internaţionale ce fac obiectul prezentului litigiu, s-a prevăzut că "Normele procedurale interne pentru atribuirea contractelor de prestări servicii de organizare a participării agenţilor economici la târguri şi expoziţii internaţionale, cu finanţare parţială de la bugetul de stat şi Normele metodologice de decontare pot fi studiate de firmele organizatoare la sediul Centrului Român pentru Promovarea Comerţului şi Investiţiilor Străine sau pe site-ul acestuia: www.x.ro", astfel încât aceste norme au fost încorporate în documentaţiile de atribuire.

Este adevărat că aceste norme nu constituie un act normativ, dar aceasta nu înseamnă că nu produc efecte juridice şi că nu sunt opozabile participanţilor la procedura de atribuire.

În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (7) din H.G. nr. 925/2006, în vigoare la data declanşări procedurilor de achiziţie publică, autoritatea competentă nu are dreptul de a impune îndeplinirea unor criterii de calificare pentru eventualii subcontractanţi.

Dispoziţiile art. 7 din Normele procedurale interne emise la data de 04.04.2011 prevăd obligaţia contractantului de a indica în cuprinsul ofertei intenţia de a subcontracta activităţile ce fac obiectul contractelor şi obligaţia de a nu subcontracta către persoane juridice care au un asociat comun cu acesta.

Aceste dispoziţii nu contravin dispoziţiilor regulamentare mai sus menţionate, deoarece nu impun criterii de calificare sau condiţii de eligibilitate pentru eventualii subcontractanţi, şi nu pot fi considerate clauze standard neuzuale în sensul art. 1203 C. civ., deoarece nu se încadrează în ipotezele limitativ prevăzute de dispoziţiile acestui articol.

De altfel, în situaţia în care aprecia că reclamanta a impus îndeplinirea unor criterii de calificare pentru eventualii subcontractanţi, pârâta avea posibilitatea de a formula o contestaţie împotriva documentaţiilor de atribuire în cadrul cărora fuseseră incluse şi obligaţiile stabilite prin Norme.

În ceea ce priveşte executarea efectivă a contractelor, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că subcontractarea nu reprezintă o specie diferită de contract, sub aspect substanţial, de contractul de furnizare, distincţia dintre aceste două contracte fiind dată de existenţa sau inexistenţa unor contracte succesive privitoare la acelaşi obiect.

Cu privire la susţinerile referitoare la faptul că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt neconformă cu realitatea, Înalta Curte reţine că stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probelor reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond iar aceste susţineri nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, fapta ilicită constând în faptul că pârâta a subcontractat serviciile care au făcut obiectul contractelor pentru organizarea participării agenţilor economici la târguri internaţionale încheiate cu CRPCIS fără ca în cuprinsul ofertelor să fi indicat această intenţie, precum şi în faptul că subcontractarea a fost făcută către două societăţi care au un asociat comun cu aceasta.

Prejudiciul rezultă din împrejurarea că, în situaţia în care pârâta aducea la cunoştinţă autorităţii contractante, prin intermediul ofertei, intenţia de a subcontracta serviciile ce fac obiectul contractelor pentru organizarea participării agenţilor economici la târguri internaţionale către persoane juridice care au asociat comun cu aceasta, ofertele sale ar fi fost respinse ca inacceptabile, şi nu s-ar mai fi ajuns la etapa executării contractelor, astfel încât să fie analizată calitatea serviciilor prestate.

Existenţa raportului de cauzalitate rezultă în mod evident din considerentele anterior menţionate iar vinovăţia pârâtei rezultă din împrejurarea că Normele procedurale interne emise la data de 04.04.2011 au fost încorporate în documentaţiile de atribuire.

Cu privire la neîndeplinirea condiţiilor unei îmbogăţiri fără justă cauză, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a admis acţiunea reclamantei în baza răspunderii contractuale, nu a îmbogăţirii fără justă cauză.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.

În baza dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătoreşti vor cuprinde obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte constată că sentinţa atacată cuprinde toate aceste elemente, instanţa de fond arătând pe larg motivele pentru care a înlăturat susţinerile pârâtei.

În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut în mod constant că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de parte, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dreptul la un proces echitabil) obligă instanţele să-şi motivele hotărârile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument al unei părţi (Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija vs. Spania).

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că sentinţa atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia adoptată.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu au fost identificate motive de reformare a sentinţei, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2604 din 15 septembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 februarie 2020.