Administrative liability barred by acquittal on lack of proof of authorship and administrative research statute of limitations

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

La data de 20.07.2017 sub nr. x/2017, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE - U.M. 02180 anularea deciziei nr. 79/CJI2005/2016 emise de Comisia de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul pârâtului şi a deciziei de imputare nr. A1295/17.05.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1856 pronunţată în data de 18 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia şi a anulat Decizia de imputare nr. A 1295/17.05.2016 şi decizia administrativ jurisdicţională nr. 79/CJI2005/2016.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei de mai sus, a declarat recurs pârâtul MINISTERUL APĂRĂRII NAŢIONALE, pentru U.M. 02180 reprezentat prin Direcţia generală juridică, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Recurentul a arătat că în mod greşit a admis instanţa de fond acţiunea reclamantului, reţinând că efectuarea de către instituţia militară a cercetărilor administrative cu acelaşi obiect şi împotriva aceleiaşi persoane este nelegală şi abuzivă şi nu ar ţine cont de soluţia definitivă pe latura civilă pronunţată de instanţa penală.

De asemenea, în mod greşit a reţinut că aspectul anterior menţionat nu poate atrage aplicabilitatea art. 46 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, pentru că instanţa de judecată nu a reţinut autoritatea de lucru judecat prin decizia penală nr. 71/2015, apreciind că fapta a fost săvârşită de cel în cauză, fiind incident art. 46 alin. (3) care împiedică stabilirea de răspunderi materiale.

Faţă de prevederile art. 28 alin. (1) din Noul C. proc. pen., hotărârea instanţei penale nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa prejudiciului şi vinovăţia persoanei care a săvârşit fapta ilicită (nu penală).

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1365 C. civ. şi art. 43 din O.G. nr. 121/1998, instanţa civilă este competentă să judece plângerea formulată împotriva unei hotărâri a Comisiei de jurisdicţie referitoare la existenţa prejudiciului sau vinovăţia autorului faptei ilicite (şi nu penale), indiferent de hotărârea instanţei penale, situaţie care, astfel, exclude autoritatea de lucru judecat.

În cauză s-a constatat că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare, respectiv că persoana nu a săvârşit o faptă penală, nu că nu ar fi comis vreo faptă ilicită. De altfel, achitarea s-a dispus în baza art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. în sensul că nu există probe că a săvârşit infracţiunea, nu fapta ilicită. In acelaşi sens sunt şi prevederile art. 46 din O.G. nr. 121/1998; fapta imputată în cauză nu este cea penală, ci una administrativă, care a condus la producerea unui prejudiciu, nu la săvârşirea unei infracţiuni.

Nu în ultimul rând, Comisia reţine că, potrivit prevederilor art. 11 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, "pentru paguba produsă printr-o faptă ce constituie infracţiune, răspunderea se stabileşte de instanţele judecătoreşti, potrivit legii penale". Per a contrario, pentru paguba produsă printr-o faptă ilicită se stabileşte răspunderea materială, conform procedurii stabilite prin actul normativ amintit. Aşadar, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei autorităţii lucrului judecat.

Recurentul a arătat că activitatea de continuare a cercetării a durat mai puţin de termenul legal de 30 de zile reglementat de Instrucţiuni, termenul respectiv curgând în intervalul de timp 25.08.2015 (data înregistrării minutei deciziei penale) - 21.09.2015 (data sesizării parchetului). La data de 25.08.2015 a fost înregistrată la unitate doar minuta deciziei penale, aceasta din urmă fiind comunicată unităţii abia o lună mai târziu, respectiv la data de 24.09.2015, dată la care comandantul UM 02180 Bucureşti transmisese deja o altă sesizare în aceeaşi cauză către parchetul militar (21.09.2015), intervenind astfel o nouă suspendare a termenului de cercetare administrativă.

În rezoluţie, pe adresa de comunicare a Ordonanţei nr. 822/P/2015 din 10.03.2016, înregistrată la UM 02180 Bucureşti la nr. A.720 din 15.03.2016, comandantul unităţii a dispus continuarea cercetării administrative în conformitate cu prevederile pct. 126 din Instrucţiuni, dar acesta a formulat, cu nr. A.930 din 04.04.2016, deci în termenul legal de 20 de zile (art. 339 alin. (1) şi (4) C. proc. pen.), şi plângere împotriva împotriva ordonanţei amintite.

Aşadar, soluţia parchetului înregistrată la unitate la data de 15.03.2016 nu putea şi nu trebuia să rămână, în opinia comandantului, definitivă, acesta alegând să o atace în termenul legal de 20 de zile, respectiv înainte de împlinirea termenului legal de 30 de zile pentru finalizarea cercetării administrative. Astfel, în acest interval de timp suspendarea termenului de cercetare administrativă nu a încetat, ci a continuat să-şi producă efecte, întrucât cercetările penale erau, prin formularea plângerii împotriva ordonanţei procurorului, încă în curs.

Abia la data de 11.04.2016, când a fost înregistrată la unitate Ordonanţa nr. 22/II/2/2016 din 07.04.2016, soluţie pe care comandantul UM 02180 Bucureşti a ales să nu o mai atace, suspendarea termenului de cercetare administrativă a încetat, de la aceeaşi dată începând să curgă termenul de continuare a activităţii de cercetare, fapt care, de altfel, s-a şi realizat, ulterior, fiind încheiat şi înregistrat în final, în termenul legal de 30 de zile, Procesul-verbal nr. A. 1233 din 06.05.2016.

Pe de altă parte, Comisia reţine că prescripţia sancţionează tocmai pasivitatea titularului dreptului pretins. Or, în cauză, comandantul UM 02180 Bucureşti nu a dovedit instaurarea unei asemenea stări, acţionând de fiecare dată potrivit reglementărilor şi în termenele legale. Pentru aceste motiv, Comisia a respins excepţia depăşirii termenului de cercetare administrativă invocate de către petent şi trece la analiza fondului cauzei.

In conformitate cu prevederile art. 25 din Legea nr. 22/1969, actul normativ instituie o prezumţie legală relativă privind răspunderea integrală a gestionarului pentru pagubele produse în gestiunea sa. In acest sens sunt, de altfel, şi prevederile pct. 7 lit. c) din Instrucţiunile aprobate cu Ordinul M.5/1999, care precizează că atunci "când în cauză sunt lipsuri sau degradări de bunuri, lipsuri de numerar şi acte de valori ori acte justificative nelegale, constatate în gestiuni cu ocazia inventarierilor şi controalelor, vinovăţia gestionarului este prezumată, acesta având obligaţii să facă dovada de descărcare."

De altfel, exonerarea gestionarului de răspundere materială pentru lipsurile constatate în gestiunea sa este posibilă doar în anumite situaţii expres prevăzute de lege (art. 12 lit. C) sau 34 din O.G. nr. 121/1998, art. 29 şi 30 din Legea nr. 22/1969 ş.a.). Or, din documentele existente la dosar, nu au fost identificate acte sau fapte care să răstoarne prezumţia privind stabilirea răspunderii materiale în sarcina gestionarului.

În plus, potrivit prevederilor art. 19 din O.G. nr. 121/1998, răspunderea materială poate fi stabilită în sarcina persoanelor care nu au respectat prevederile legale referitoare la efectuarea inventarierilor, controalelor etc, doar în situaţia în care se constată insolvabilitatea autorului direct al prejudiciului, în speţă a gestionarului. De asemenea, orice eventuală constatare de către reclamant a încălcării de către alte persoane a prevederilor legale referitoare la gestionarea bunurilor materiale avute în primire trebuia sesizată în scris. Aşadar, răspunderea materială a fost stabilită corect în sarcina reclamantului în ceea ce priveşte paguba constatată la UM 02180 Bucureşti.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamantul A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Faţă de susţinerea recurentei, în sensul că în situaţia în care instanţa penală a constatat faptul că nu există probe că intimatul A. a săvârşit infracţiunea, instanţa penală a constatat de fapt doar că fapta nu este o faptă penală, argumentând însă că ea ar putea fi o faptă ilicită, ceea ce ar atrage răspunderea civilă a intimatului raportată la prevederile art. 46 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 şi art. 28 C. proc. pen., se arată că este greşită.

Faţă de prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C pr. penală raportat la dispoziţia din legea specială prevăzută de art. 46 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, decizia nr. 71/2015 pronunţată de Curtea Militară de Apel Bucureşti a dispus achitarea pentru fapta penală cât şi respingerea acţiunii civile pentru că fapta nu a fost săvârşită de cel în cauză, respectiv de intimatul din prezentul dosar. Or, această constatare a instanţei penale atât cu privire la fapta cât şi cu privire la persoana făptuitorului, respectiv intimatul A., are autoritate de lucru judecat şi produce efecte juridice şi în materia răspunderii administrativ-materiale a intimatului pe latură civilă, astfel cum prevede expres art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 121/1998.

Cu toate acestea, cu încălcarea prevederilor legale exprese şi imperative ale art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 121/1998 şi cu încălcarea puterii de lucru judecat, după pronunţarea deciziei nr. 71/2015, recurenta din prezenta cauză stabileşte răspunderea materială a intimatului, emiţând actele administrative contestate în prezenta cauza.

Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. ("c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea") au fost transpuse în legislaţia răspunderii material administrative în prevederile art. 46 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, prin formularea "fapta imputată nu a fost săvârşită de cel în cauză." Astfel, pentru identitate de raţiune, dispoziţiile art. 46 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 care exclud orice formă de răspundere materială a intimatului A. trebuie interpretate raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiuni prin depăşirea termenului de cercetare administrativă, se arată că atât Comisia cât şi recurenta, au suspendat în mod nelegal şi netemeinic termenul de cercetare administrativă, un termen care la data la care a intervenit cauza de suspendare clamată de către recurentă, nu mai curgea, fiind împlinit. Or, din moment ce cercetarea administrativă s-a finalizat pe data de 06.07.2012, când activitatea a fost finalizată prin încheierea şi înregistrarea Procesului-verbal nr. x/06.07.2012, acest termen nu mai putea fi suspendat în mod legal în temeiul art. 126 alin. (2) si (3) din Ordinul M5/1999, pentru că cercetarea administrativă luase sfârşit.

În mod corect, după comunicarea minutei deciziei nr. 71 pronunţată de Curtea de Apel Militară Bucureşti pe data de 25.08.2015, la UM 02180, nu trebuia continuată cercetarea administrativă. pentru că aceasta era finalizată prin emiterea procesului-verbal A3105/06.07.2012, ci trebuia aplicat art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998 şi emisă decizia de imputare în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent s-o emită şi comunicarea în termen de cel mult 15 zile celui obligat la plată. In mod netemeinic şi nelegal UM 02180 nu a procedat în consecinţă procedural, emiţând decizia de imputare contestată nr. A 1295 abia la data de 17.05.2016, deci cu încălcarea termenul de 30 zile prevăzut de art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, deşi trebuia să o emită în termen de 30 zile de la data de 07.04.2016.

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare, deşi aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţie s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 09 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

7.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Prin decizia de imputare nr. A1295/17.05.2016 emisă de MAN - UM 02180 Bucureşti, s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului A. pentru o pagubă de 41 089,30 RON reprezentând lipsa unor bunuri materiale din depozitul auto în perioada ianuarie-11.11.2011.

Prin decizia administrativ-jurisdicţională nr. 79/CJI 2005/2016 din data de 2.11.2016 emisă de MAN Comisia de jurisdicţie a imputaţiilor, a fost respinsă plângerea reclamantului împotriva deciziei de imputare.

Prin decizia penală nr. 71/13.08.2015 a Curţii Militare de Apel pronunţată în dosar nr. x/2013, inculpatul A. a fost achitat definitiv pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, în temeiul art. 396 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. de asemenea, prin aceeaşi decizie, în temeiul art. 25 alin. (1) şi a art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., a fost respinsă acţiunea civilă formulată de partea civilă Ministerul Apărării NAŢIONALE.

Prin Ordonanţa din 10 martie 2016 emisă în dosarul nr. x/2015 de către Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, s-a dispus clasarea cauzei nr. 882/P/2015 sub aspectul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, ca urmare a sesizării făcute de UM 02180 Bucureşti la data de 12.10.2015, cu privire la paguba de 39 830,65 RON în gestiunea BAT materializată conform procesului-verbal nr. x/11.11.2011.

Prin ordonanţa din 7 aprilie 2016 emisă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti în dosar nr. x/2016, a fost respinsă plângerea împotriva soluţiei de clasare emisă în dosarul nr. x/2015 la data de 10.03.2016.

7.2. Analiza motivelor de recurs invocate de recurentul-pârât şi a apărărilor formulate de intimatul-reclamant

Înalta Curte are de soluţionat mai întâi, ca şi problemă de drept, chestiunea legată de incidenţa deciziei penale definitive de achitare asupra laturii civile a cauzei.

Pentru aceasta, trebuie avute în vedere pe de o parte, temeiurile achitării, pe de altă parte, considerentele enunţate de instanţa penală în decizia atacată.

Astfel, se constată că reclamantul a fost achitat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., respectiv "nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea".

Conform prevederilor art. 16 din C. proc. pen.:

"Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale

(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;

d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior, în condiţiile prevăzute de lege."

Deşi acest caz de achitare este distinct de cele de la art. 16 lit. a) (fapta nu există) şi lit. b) (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege), motivarea avută în vedere de instanţa penală a fost aceea că "nu s-a constatat mecanismul producerii prejudiciului, acte materiale şi împrejurări concrete în care inculpatul a avut o conduită culpabilă de neîndeplinire a atribuţiilor de gestionar, lipsa informaţiilor de orice fel cu privire la distribuirea în alte condiţii decât cele legale de piese din depozit, lipsa unei cercetări calificate a evidenţei contabile pentru a ne asigura că nu există greşeli în contabilitate, lipsa mijloacelor de identificare a intrării altor persoane în gestiune în lipsa inculpatului, prin distrugerea precipitată şi îndoielnică a registrului de chei, dar şi de aprecierea de serviciu a inculpatului, instanţa constată că nu există probe în sensul că prejudiciul s-a produs prin comportamentul neglijent şi culpabil al inculpatului."

Sub aspectul laturii civile, s-a reţinut în decizia penală doar temeiul de drept, respectiv art. 25 alin. (1) şi art. 397 alin. (1) din C. proc. pen.

Conform prevederilor art. 25 din C. proc. pen.:

"Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal

(1) Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.

(2) Când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civile.

(3) Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.

(5) În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

(6) Instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi (2)."

Rezultă că, în ipoteza achitării în baza prevederilor art. 16 alin. (1) lit. c), instanţa penală soluţionează acţiunea civilă, neexistând vreun impediment formal sau procedural.

Cu toate acestea, analizând hotărârea, instanţa penală din cauza amintită nu a analizat ca atare aspectele legate de acţiunea civilă, aceasta fiind respinsă fără o motivare care să poată căpăta ulterior putere de lucru judecat în faţa instanţei civile.

Un argument suplimentar în acest sens se deduce din prevederile art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., referitor la autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal:

"(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Sunt relevante şi dispoziţiile art. 46 din Ordonanţa de Guvern nr. 121 din 28 august 1998 privind răspunderea materială a militarilor:

"(1) Dacă instanţa de judecată pronunţă achitarea pentru motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, încetarea procesului penal pentru lipsa plângerii prealabile, autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiţii prevăzute de lege, precum şi în cazul când există autoritate de lucru judecat, unitatea militară stabileşte răspunderea materială în sarcina celor vinovaţi, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe.

(2) În celelalte cazuri de achitare ori de încetare a procesului-penal, instanţa judecătorească se pronunţă şi asupra acţiunii civile.

(3) În cazul în care achitarea s-a pronunţat pentru motivul că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârşită de cel în cauză, nu pot fi acordate despăgubiri civile şi nu vor fi stabilite răspunderi materiale."

Prima instanţă a reţinut că, pe de o parte, trebuia reţinută puterea de lucru judecat faţă de soluţia dată acţiunii civile prin hotărârea penală şi, totodată, lipsa culpei reclamantului; pe de altă parte, în ipoteza în care persoana a fost achitată pentru că infracţiunea nu a fost săvârşită de cel în cauză nu pot fi stabilite nici răspunderi materiale, în speţă nefiind incident niciunul din cazurile în care unitatea militară poate angaja răspunderea miaterială a militarului, din enumerarea de la alin. (1) al art. 46 din O.G. nr. 121/1998.

Înalta Curte, analizând toate aceste argumente, constată că nu poate fi reţinut raţionamentul primei instanţe.

Astfel, art. 46 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998, singurul care împiedică formal atragerea răspunderii materiale a militarului, ulterior unei achitări definitive pronunţate de instanţa penală, nu este aplicabil ipotezei de faţă: reclamantul nu a fost achitat pentru motivul că fapta imputată nu există (art. 16 alin. (1) lit. a) şi nici pentru că fapta nu a fost săvârşită de cel în cauză (art. 16 alin. (1) lit. b), ci pentru că nu există probă că o persoană a săvârşit infracţiunea (art. 16 alin. (1) lit. c), deci un temei neavut în vedere de alin. (3) al art. 46 şi care intră în sfera de aplicare a alin. (2) al aceluiaşi articol, cu consecinţa că instanţa penală se pronunţă şi asupra acţiunii civile; acest lucru s-a şi produs în fapt, instanţa penală a soluţionat acţiunea civilă, însă nu există considerente care să poată lega o instanţă civilă ulterioară, hotărârea penală fiind nemotivată pe acest acest aspect.

Ca urmare, nu poate fi reţinută partea din motivarea primei instanţe care reţine puterea de lucru judecat a hotărârii penale sub aspectul prejudiciului şi culpei reclamantului şi nici partea care se referă la imposibilitatea atragerii ulterioare a răspunderii materiale a militarului.

Deşi este fondată această parte a susţinerilor din cererea de recurs, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile referitoare la modalitatea în care a fost făcută cercetarea administrativă şi la termenele aplicabile, prescripţia constatată de prima instanţă fiind corect reţinută, ceea ce în final va duce la respingerea prezentului recurs ca nefondat.

Sub acest aspect, se constată că nu poate fi reţinută motivarea cu care Comisia a respins excepţia depăşirii termenului de cercetare administrativă invocată de către petent.

Astfel, cercetarea administrativă iniţială a fost finalizată la 13.03.2012, data la care s-a încheiat şi înregistrat procesul-verbal A1303 din 13.03.2012.

Ulterior a existat o repunere în termen, dar şi a doua cercetare s-a finalizat la 6.07.2012 prin emiterea deciziei nr. A3107 din 6.07.2012 şi înaintarea procesului-verbal nr. A 3105 din 06.07.2012 la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti.

Conform prevederilor pct. 126 alin. (2) şi (5) din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul nr. M5/1999 (citate în Decizia 79/2.11.2016):

"Sesizarea făcută de unitate parchetului militar, în termenele prevăzute de art. 23 din Ordonanţă, suspendă prescripţia acestui termen. Reluarea cursului prescripţiei începe de la data înregistrării la unitate a actului de soluţionare ce se comunică unităţii de către parchetul militar. (...)termenul în care trebuie încheiată cercetarea administrativă este cel prevăzut la art. 23 din ordonanţă, în care se socoteşte şi timpul scurs până la sesizarea parchetului militar. În cazul în care timpul rămas pentru efectuarea cercetării administrative, socotit de la data înregistrării actului de soluţionare, este mai mic de o lună, cercetarea administrativă se va definitiva în maximum 30 de zile".

Conform prevederilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998:

"(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative şi înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei.

(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau şeful eşalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.

(3) În toate situaţiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea şi ascultarea celor în cauză, pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare."

La data de 25.08.2015, a fost comunicată minuta deciziei penale de achitare către recurenta, iar Înalta Curte constată că acesta este momentul de la care a încetat suspendarea termenului pentru efectuarea cercetării administrative, fiind momentul la care s-a comunicat soluţia (actul de soluţionare), chiar fără motivare.

Cu toate acestea, la data de 21.09.2015, deşi pârâtul fusese judecat penal şi achitat, recurentul a formulat o nouă plângere penală pentru aceleaşi fapte; ulterior, la data de 24.09.2015, a fost comunicată ca atare şi decizia penală motivată.

Nu poate fi reţinută intervenirea unei noi suspendări a termenului de efectuare a cercetării administrative, în baza pct. 126 alin. (2) şi (5) din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul nr. M5/1999 (citate în Decizia 79/2.11.2016), cât timp obiectul noii sesizări penale era identic cu cel ce dusese la procesul penal finalizat prin achitare. Cu atât mai mult, timpul scurs între emiterea ordonanţei de clasare şi emiterea ordonantei de respingere a plângerii împotriva ordonanţei de clasare nu poate justifica o asemenea suspendare.

Aşa cum arată chiar recurentul, nu se poate lăsa la alegerea unităţii militare curgerea acestui termen, prin alegerea de a nu mai ataca o ordonanţă; dincolo de acest aspect, suspendarea termenului de cercetare administrativă a încetat nu la data de 11.04.2016, când a fost înregistrată la unitate Ordonanţa nr. 22/II/2/2016 din 07.04.2016, soluţie pe care comandantul UM 02180 Bucureşti a ales să nu o mai atace, ci la data de 25.08.2015, data comunicării soluţiei definitive din dosarul penal.

Ca urmare, Procesul-verbal nr. A1233 din 06.05.2016 nu este întocmit în interiorul termenului legal de efectuare a cercetării administrative. Pasivitatea sancţionată de acest text în cauza de faţă nu este una clasică, prin lipsa oricărei acţiuni, ci una manifestată prin exercitarea excesivă a unor atribuţii, dincolo de ceea ce presupune aplicarea legii, pentru a determina în mod artificial suspendarea termenului prev. de art. 23 din O.G. nr. 121/1998.

Cum în mod corect a reţinut prima instanţă, atitudinea pârâtului de a efectua noi plângeri penale ori a efectua noi cercetări administrative cu acelaşi obiect şi împotriva aceleiaşi persoane este nelegală şi abuzivă şi nu ţine cont de soluţia definitivă pronunţată de instanţa penală, soluţie şi pe latura civilă. Mai mult, deşi era în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive sub aspectul prejudiciului şi a persoanei pretins vinovate, pârâtul a formulat o nouă plângere care în final a fost clasată reţinându-se autoritatea de lucru judecat.

În concluzie, se constată că în mod corect a reţinut prima instanţă nulitatea actelor atacate în prezenta cauză, ca urmare a decăderii intervenite pentru depăşirea termenului de prescripţie a efectuării cercetării administrative.

7.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru aceste motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Faţă de căderea în pretenţii a recurentului, Înalta Curte îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către intimat, într-un cuantum ce va fi redus conform prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. la suma de 5 000 RON, faţă de dificultatea medie a prezentului litigiu (chitanţele nr. 6 din 1.02.2021 şi nr. 9 din 4.02.2021 emise de Cabinet Individual de Avocat B.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale - U.M. 02180 împotriva sentinţei civile nr. 1856 din 18 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul -reclamant a sumei de 5000 Ron, cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.