Eligibility of EU-funded project expenses: obligation to maintain financed infrastructure for five years overrides post-transfer administrative changes

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 12.07.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, a solicitat anularea Deciziei nr. 36/2017 de soluţionare a contestaţiei administrative, precum şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/28.02.2017, încheiat cu privire la contractul de finanţare nr. x/29.01.2013, cod SMIS 40652 Reabilitarea, extinderea şi dotarea unei clădiri din Zona Metropolitană Constanţa, localitatea Tuzla.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1572 pronunţată în data de 30.03.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 1572 din data de 30.03.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta A., încadrând criticile sale în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, arată că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material, când a reţinut că reclamanta ar fi solicitat la rambursare cheltuieli pentru articole necesare realizării lucrării (parchet şi marmură) care nu se regăsesc efectiv puse în operă. În realitate, aceste materiale au fost integrate în lucrare, la vremea realizării sale, imobilul fiind predat cu aceste dotări comunei Tuzla, însă ulterior beneficiarul final al proiectului, din motive de siguranţă a persoanelor care folosesc imobilul reabilitat (copii care desfăşoară diferite activităţi sportive şi culturale), a găsit de cuviinţă să înlocuiască parchetul cu mochetă şi marmura cu gresie.

Este contrară normelor de drept aplicabile aprecierea instanţei de fond potrivit căreia reclamata nu ar fi exonerată de răspundere chiar dacă la momentul efectuării controlului imobilul nu se mai afla în administrarea sa, ci fusese predat comunei Tuzla, conform HCL nr. 133/11.12.2014.

Prin contractul de finanţare şi-au asumat obligaţii atât reclamanta, în calitate de solicitant al finanţării, cât şi Comuna Tuzla, în calitate de beneficiar final al proiectului, prin intermediul unor declaraţii de angajament. Printre obligaţiile asumate de cea din urmă se numără menţinerea facilităţilor construite/modernizate/extinse, a bunurilor achiziţionate, negajarea/neipotecarea bunurilor, menţinerea activităţii pentru care s-a acordat finanţarea, toate pe o perioadă de minim 5 ani de la implementarea proiectului, precum şi întreţinerea facilităţilor construite/modernizate/extinse în această perioadă.

Rezultă că după finalizarea proiectului, conform contractului de finanţare, răspunderea pentru menţinerea proprietăţii facilităţilor modernizate/extinse prin proiect precum şi pentru exploatarea şi întreţinerea obiectivului de investiţii revenea în exclusivitate comunei Tuzla.

Împrejurarea că, după predarea obiectivului de investiţii, beneficiarul final al proiectului a operat intervenţii minore asupra obiectivului de investiţii, care intră în aria lucrărilor de conservare şi administrare a imobilului, în vederea asigurării condiţiilor optime de exploatare şi întreţinere a acestuia, nu poate fi imputată reclamantei.

Aceste modificări au fost efectuate în perioada de exploatare a infrastructurii şi nu sunt de natură să atragă neeligibilitatea cheltuielilor efectuate în cadrul proiectului.

Înlocuirea parchetului cu mochetă şi a marmurei de la exterior cu gresie nu schimbă destinaţia şi funcţionabilitatea imobilului şi nu are incidenţă asupra obligaţiilor din perioada post-implementare.

Instanţa a interpretat greşit dispoziţiile contractuale când a reţinut că reclamanta avea obligaţia de a menţine infrastructura în forma în care a fost recepţionată, pe o perioadă de 5 ani post-implementare. În realitate, obligaţia se referă la menţinerea destinaţiei imobilului şi nu poate împieta asupra dreptului/obligaţiei beneficiarului final de a efectua lucrări de administrare şi conservare a imobilului.

Interpretarea instanţei este greşită, fiind aptă a conduce la situaţii absurde în care niciun act de administrare a imobilului nu ar fi permis sau ar fi împiedicată intervenţia în situaţii de urgenţă (precum inundaţii, incendii, acte de vandalism).

Proiectul a fost finalizat la 29.11.2014 iar investiţia a fost preluată de comuna Tuzla la 11.12.2014, în vreme ce vizitele de verificare la faţa locului ale OI POR s-au efectuat la 18.02.2015 şi respectiv 03.03.2015, adică la date la care era incidentă declaraţia de angajament a reprezentantului legal al comunei Tuzla.

Potrivit documentelor prezentate de reclamantă, cu referire în special la procesul-verbal încheiat la terminarea lucrărilor, rezultă că reclamanta a implementat întocmai şi la termen obligaţiile asumate prin contractul de finanţare, iar proiectul a fost executat în conformitate cu autorizaţia de construire şi documentaţia tehnică aprobată.

Raportat la prevederile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007, cheltuielile respective sunt eligibile întrucât au fost efectiv plătite de reclamantă, au fost însoţite de situaţii de plată şi facturi întocmite în conformitate cu prevederile legale şi au fost prevăzute în devizul investiţiei şi în bugetul proiectului.

De la momentul încetării dreptului de administrare al reclamantei, paza juridică a bunului a fost transferată comunei Tuzla. Or, împrejurarea că după predarea obiectivului, beneficiarul final a efectuat intervenţii minore nu poate fi imputată reclamantei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, în calitate de succesor al MDRAPFE, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că, la vizita pe teren, s-a constatat că imobilul reabilitat nu este dotat, conform proiectului, cu pardoseli de parchet, şi cu trepte şi contratrepte din marmură neagră, motiv pentru care cheltuielile solicitate la rambursare pentru aceste repere au fost declarate neeligibile.

Deşi recurenta-reclamantă invocă prevederile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007 şi dispoziţiile contractului de finanţare, nu înţelege să le respecte, pe motiv că a predat obiectivul de investiţii beneficiarului final al proiectului.

Însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, împrejurarea că obiectivul nu se mai afla în administrarea reclamantei la data vizitei de verificare la faţa locului de către OI POR nu înlătură răspunderea sa, în calitate de beneficiară a finanţării nerambursabile.

Orice cheltuială efectuată în cadrul operaţiunilor finanţate prin programele operaţionale trebuie să fie conformă cu prevederile contractului de finanţare. Conform acestui contract, reclamanta avea obligaţia menţinerii infrastructurii în forma în care a fost recepţionată, timp de 5 ani de la data implementării contractului.

Susţinerile recurentei potrivit cărora cheltuielile pretinse au fost efectiv plătite de aceasta şi sunt dovedite prin situaţii de plată şi facturi legal întocmite sunt nerelevante de vreme ce recurenta-reclamantă a încălcat obligaţia asumată prin contract, de a menţine infrastructura pe o perioadă de 5 ani.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţie s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 9 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă îşi întemeiază criticile din recurs pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a aplicat greşit normele de drept material incidente.

Chestiunea litigioasă o reprezintă caracterul eligibil al unora dintre cheltuielile solicitate la rambursare, aferente implementării proiectului Reabilitarea, extinderea şi dotarea unei clădiri din zona metropolitană Constanţa, localitatea Tuzla, în vederea utilizării acesteia drept centru pentru tineret, finanţat prin contractul nr. x/29.01.2013. Anume, sunt în litigiu cheltuielile cu placarea treptelor scărilor imobilului cu marmură neagră şi pardoseala de parchet din sala de spectacole, dotări care, cu ocazia vizitelor la faţa locului ale OI POR (din 18.02.2015 şi 02.03.2015), s-a constatat că nu se regăsesc la imobilul care face obiectul proiectului.

Recurenta-reclamantă susţine că în cauză sunt îndeplinite toate criteriile de eligibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007 pentru cheltuielile efectuate cu reperele anterior menţionate, luând în considerare că aceste dotări au fost efectiv incluse în lucrările de modernizare/reabilitare a imobilului. Ele au fost înlocuite (cu gresie, respectiv, mochetă) de către beneficiara finală a proiectului finanţat - Comuna Tuzla, după implementarea proiectului şi predarea imobilului de către reclamantă beneficiarei finale în luna decembrie 2014.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit cu aplicarea corectă a legii caracterul neeligibil al cheltuielilor cu reperele anterior menţionate, având în vedere că acestea, cu ocazia vizitei la faţa locului a OI POR, nu au fost regăsite fizic, integrate în imobilul reabilitat. Din această împrejurare rezultă că pretinsa cheltuială nu poate fi justificată. Susţinerile recurentei se impun a fi înlăturate fie şi numai în considerarea incontestabilei neîndepliniri de către aceasta a obligaţiei asumate cu ocazia acordării finanţării, de a menţine proprietatea imobilului modernizat/dezvoltat pe o perioadă de cel puţin 5 ani după finalizare/dare în exploatare şi de a asigura exploatarea acestui imobil în perioada respectivă, cu toate îmbunătăţirile care au fost realizate pe baza finanţării nerambursabile.

Susţinerile recurentei-reclamante conform cărora obligaţia anterior menţionată, asumată prin declaraţie pe propria răspundere, ar fi încetat, în ceea ce o priveşte, la data predării imobilului către beneficiara finală, Comuna Tuzla, nu are temei legal sau contractual. Dimpotrivă, pe baza declaraţiei de angajament date, se impune concluzia că această obligaţie subzistă, cu întreg conţinutul său expres indicat, pe o perioadă de 5 ani de la implementarea proiectului şi darea în funcţiune a obiectivului.

A mai arătat recurenta-reclamantă că instanţa de fond nu a acordat relevanţa cuvenită împrejurării că acest cheltuieli (cu materialele anterior menţionate) au fost efectiv efectuate, bunurile respective fiind puse în operă.

Înalta Curte constată că, dată fiind obligaţia contractuală asumată de a menţine infrastructura finanţată pe o perioadă de 5 ani (perioadă în care OI POR are dreptul şi obligaţia de monitorizare şi verificare a respectării obligaţiilor asumate prin contractul de finanţare) rămâne nerelevant să se stabilească dacă respectivele materiale au fost efectiv încorporate în lucrările de modernizare/reabilitate şi ulterior au fost înlocuite sau ele nu au fost defel încorporate în imobilul respectiv.

Relevant este că, la efectuarea controlului, dotările pentru care au fost solicitate la rambursare cheltuieli, nu existau. Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007, în mod corect s-a reţinut că respectivele cheltuieli nu pot fi considerate efective, iar neîndeplinirea acestei condiţii atrage neeligibilitatea cheltuielilor.

Recurenta-reclamantă se referă şi la tranferul pazei juridice a imobilului către beneficiara finală a finanţării, dar acest element este nerelevant în raport cu eligibilitatea/neeligibilitatea cheltuielilor în cauză, care se analizează prin raportare la cadrul normativ specific şi clauzele contractului de finanţare.

A invocat recurenta şi că renunţarea la dotările respective şi utilarea imobilului cu altele ar intra în categoria lucrărilor de întreţinere şi, din acest motiv, nu ar afecta elegibilitatea cheltuielilor. Susţinerile sunt nefondate, în primul rând pentru că lipsa dotărilor a fost constatată cu ocazia verificărilor făcute în vederea soluţionării cererii de rambursare şi, în mod evident, prevederile contractului de finanţare şi ale normelor care reglementează condiţiile de eligibilitate nu ar putea fi interpretate în sensul că o cheltuială este eligibilă deşi pretinsul ei scop (realizarea anumitor lucrări) nu apare a fi realizat.

Apoi, vizitele la faţa locului datează din lunile februarie şi martie 2015, în vreme ce proiectul a fost finalizat în decembrie 2014. Chiar acceptând susţinerile recurentei, dat fiind scurtul răstimp în care aceste materiale ar fi fost încorporate în construcţia imobilului, rămâne o afirmaţie nedovedită aşa-zisa nevoie de înlocuire a lor, pe motiv de păstrare a unor condiţii de bună utilizare a obiectivului.

De altfel, indiferent de motivele care ar fi condus la invocata înlocuire a materialelor puse în operă cu altele, nemenţionate în documentaţia tehnică a proiectului finanţat, neregula, în sensul nerespectării obligaţiilor asumate prin contract de a implementa proiectul conform detaliilor tehnice care fac parte integrantă din acesta, respectiv de a menţine dotările finanţate pe o perioadă de 5 ani de la finalizarea lucrărilor, rămâne certă şi atrage neeligibilitatea cheltuielilor, corect confirmată de instanţa de fond, în raport de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 759/2007.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident motivul de casare invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1572 din 30.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.