Taxable base for 5% minimum profit tax on betting revenues: gross revenue without deduction of prizes under accounting non-compensation principles

Şedinţa publică din data de 17 decembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -VIII - a contencios administrativ şi fiscal reclamantul S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Serviciul de Soluţionare Contestaţii 1 şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov a formulat contestaţie împotriva:

- Deciziei nr. 184 din 07.06.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulata împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plata stabilite de inspecţia fiscala pentru persoanele juridice nr. xnr. 6/30.01.2017 si a Raportului de inspecţie fiscala x/30.01.2017

- Deciziei 565 din 24.102.107 privind soluţionarea contestaţiei formulata împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiei fiscale la persoanele juridice nr. x/11.05.2017 şi a Raportului de inspecţie fiscala x/11.05.2017

A solicitat anularea în integralitate a celor două decizii de impunere şi a celor două rapoarte de inspecţie fiscală.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3131 din 29 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii.

A respins excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a deciziilor de impunere şi a rapoartelor de inspecţie fiscală.

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii - Serviciul de Soluţionare Contestaţii 1, şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov.

A anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 184 din 07.06.2017, decizia de impunere nr. x/30.01.2017 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.01.2017.

A anulat în parte decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 565 din 24.10.2017 decizia de impunere nr. x/30.01.2017 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/11.05.2017 în ceea ce priveşte impozitul pe profit suplimentar de 732204 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile atacate au formulat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

De asemenea a formulat recurs incident pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti- Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii.

În motivarea recursului său recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a arătat că, contrar celor stabilite de instanţa de fond, veniturile care se iau în calcul pentru determinarea cotei de 5% sunt cele înregistrate ca venituri brute, respectiv ca sumă totală încasată înainte de deducerea premiilor şi a altor cheltuieli, în acelaşi sens fiind şi punctul de vedere al Direcţiei Generale de Legislaţie Codul fiscal şi Reglementări Vamale exprimat prin adresa rar. 674602/12.05.2015, aflat în copie la dosarul cauzei.

Se invocă, de asemenea, prevederile art. 2 alin. (1) şi art. 17 alin. (1) şi (2) din Legea Contabilităţii. Totodată, recurenta arată că, potrivit prevederilor pct. 34 alin. (1), pct. 36 alin. (2), pct. 252 alin. (1) şi alin. (3) din O.M.F.P. nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conform cu directivele europene şi pct. 19 alin. (2) şi pct. 431 din Secţiunea 417 din O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, în categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi curente cât şi din câştigurile din orice orice surse.

Se arată că societatea a aplicat, pentru determinarea impozitului pe profit aferent perioadei supusă verificării, cota procentuală asupra încasărilor de la persoanele participante la jocurile de noroc din care a scăzut premiile acordate acestora, încălcându-se principiul evaluării separate a elementelor de active şi datorii (prevăzut de pct. 55 din O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate: "Principiul evaluării separate a elementelor de active şi de datorii. Conform acestui principiu, componentele elementelor de active şi de datorii trebuie evaluate separat"

De asemenea, societatea a încălcat şi principiul necompensării prevăzut pct. 56 din O.M.F.P. nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate:

"Principiul necompensării. Orice compensare între elementele de active şi datorii sau între elementele de venituri şi cheltuieli este interzisă.

(2) Toate creanţele şi datoriile trebuie înregistrate distinct în contabilitate, pe bază de documente justificative."

În ceea ce priveşte invocarea cauzei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene c-440/12 Metropol Spielstătten Unternehmergesellschaft, se afirmă că aceasta nu are relevanta în cauza întrucât se referă la taxa pe valoare adăugată.

A fost invocată şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov a reiterat excepţia inadmisibilităţii in ceea ce priveşte anularea deciziilor de impunere si a rapoartelor de inspecţie fiscala atacate întrucât acestea nu sunt acte administrative. În conformitate cu dispoziţiile imperative ale art. 281 alin. (2) din Noul Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare, act normativ special in materie, numai decizia emisa in urma soluţionări caii administrative prevăzuta de art. 273 alin. (1) poate fi atacata la instanţa de contencios administrative.

In ceea ce priveşte suma de 2544 RON privind masurile stabilite de organele de inspecţie fiscala se arată că prin Decizia nr. 565/24.10.2017 s-a respins ca nemotivata, contestaţia formulata de către reclamanta S.C. A. S.R.L. fiind evident ca structura investita cu soluţionarea contestaţiei nu a intrat in cercetarea fond a contestaţiei. Întrucât contestaţia formulata de reclamanta cu privire la aceasta măsura nu a fost soluţionată pe fondul cauzei, instanţa de judecată nu se poate pronunţa asupra temeiniciei si legalităţii acestei măsuri, întrucât aceasta nu se poate substitui organului fiscal competent cu soluţionarea contestaţiei.

În ceea ce priveşte anularea actelor emise de către BGRFP-Bucuresti in reprezentarea AJFP-Ilfova solicitarea reclamantei este inadmisibila, motivat de faptul ca reclamanta, potrivit dispoziţiile art. 272. alin. (6), din noul Codul de procedură fiscală. republicata, cu modificările si completările ulterioare, avea obligaţia sa solicite printr-o cerere separata, organului fiscal emitent (DGRFP-Bucureşti in reprezentarea AJFP-flfov), anularea actului administrativ, si nu structurii de soluţionare a contestaţiei din cadrul ANAF.

Pe fond apreciază că în condiţiile în care societatea nu a organizat evidenta contabila separat, echipa de inspecţie fiscala a procedat la calculul proporţional al impozitului pe profit si a constatat faptul ca in mod eronat in contabilitate din încasările obturate au fost scăzute premiile acordate.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov a arătat că, în opinia sa instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită în ceea ce priveşte respingerea excepţiei necompetentei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-\VIII-a contencios administrativ st Fiscal, in ceea ce priveşte capătul 2 al acţiunii referitor la anularea Deciziei de soluţionare contestaţii nr. 565/24.10.2017 emisa de către DGRFPB si a Deciziei de impunere cu nr. F-IF 64/30.01.2017si a Raportului de inspecţie fiscala cu nr. x/11.05.2017 pentru suma de 737.784 iei şi în ceea ce priveşte anularea actelor administrative si administrativ fiscale atacate.

În ceea ce priveşte necompetenţa materială a Curţii de apel Bucureşti, recurenta arată că actele cu privire la care s-a invocat această excepţie se referă la un impozit pe profit suplimentar în valoare de 737.784 RON aspect de natura a atrage competenta de soluţionare în fond a tribunalului administrativ-fiscal.

Pe fond, recurenta a prezentat contextul legislativ şi a arătat că având in vedere ca aplicarea regulilor fiscale se afla in strânsa legătura cu dispoziţiile legale in vigoare in materia jocurilor de noroc (regulile fiscale având la baza încadrarea data potrivit reglementarilor O.U.G. nr. 77/2009), iar legea nu defineşte "pariurile sportive", dar in derularea activităţii de pariuri in cota fixa se regăsesc si evenimente sportive, in situaţia in care in activitatea desfăşurata in domeniul pariurilor in cota fixa se regăsesc si evenimente sportive, devin incidente prevederile art. 18 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare.

Potrivit art. 12 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc:

"12. (3) Organizatorii de tocuri de noroc sunt obligaţi să conducă evidenta contabila cu respectarea prevederilor Legii contabilităţii nr. 82/1991. republicată:"

Or potrivit acestor reglementări contabile "în categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi curente, cât şi câştigurile din orice alte surse."

Totodată, potrivit art. 23 alin. (7) şi art. 68 alin. (4) din Hotărârea Guvernului nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţa a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările şi completările ulterioare:

"Art. 23 (7) Evidenţa contabilă va fi ţinută zilnic pe baza evidenţei tuturor operaţiunilor de exploatare.J'

"Art. 68 (4) Prin încasări brute se înţelege suma totală încasată înainte de deducerea premiilor si a altor cheltuieli."

Aceste dispoziţii conduc la concluzia ca referitor la activitatea desfăşurată, s-a avut în vedere noţiunea de încasări brute care este sinonima celei de venituri brute supuse cotei de 5% prevăzută de art. 18 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioara.

Au fost invocate, de asemenea, adresele nr. x, 712382/16.05.2016 emisa de Direcţia generala de legislaţie Codul de procedură fiscală, reglementari nefiscale si contabile din cadrul MFP si nr. 712240/11.04.2016 emisa de Cabinet Ministru din cadrul MFP.

În concluzie, recurenta arată că, având in vedere ca pentru activitate de jocuri de noroc (pariuri sportive, respectiv pariuri in cota fixa asociate unor evenimente sportive), la stabilirea impozitului pe profit şi a impozitului minim de 5% legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea unor eventuale deduceri (diminuarea veniturilor cu premiile acordate participanţilor), rezulta că veniturile care se înregistrează în evidenţa contabilă sunt constituite din suma veniturilor aferente activităţii respective, în integralitatea lor, înregistrate în conformitate cu reglementările contabile.

Aplicând impozitul pe venit asupra diferenţei dintre încasări şi premiile acordate reclamanta a încălcat principiul evaluări separate a elementelor de active si datorii prevăzut de pct. 55 din O.M.FP. 1082/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate si principiul necompensării prevăzut de pct. 56 din acelaşi act normativ. Reclamanta a nesocotit şi prevederile punctului 431(1) din O.M.F.P. 1802/2014 potrivit căruia: "in categoria veniturilor se includ atât sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi curente cât si câştigurile din orice alte surse."

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului său Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia necompetentei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a-VIII-a contencios administrativ si Fiscal, in ceea ce priveşte capătul 2 al acţiunii referitor la anulare a Deciziei de soluţionare contestaţii nr. 565/24.10.2017 emisa de către DGRFPB si a Deciziei de Impunere cu nr. F-IF 64/30-01.2017 si a Raportului de inspecţie fiscala -cu nr. x/11.05.2017 pentru suma de 737.784 RON valoarea obligaţiei fiscale fiind sub plafonul prevăzut de art. 10 alin. (1) din legea nr. 554/2004.

Mai invocă lipsa calităţii procesuale pasive cu privire la cererea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 184/07.06.2017, a deciziei de impunere nr. x/30.01.2017 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/30.01.2017 întrucât aceste acte nu au fost emise de recurentă. Mai arată că a invocat excepţia şi în faţa instanţei de fond dar aceasta nu s-a pronunţat.

Pe fond sunt invocate aspecte similare celor susţinute în recursul său de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La rândul său, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti- Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a invocat în cadrul recursului incident aceleaşi aspecte referitoare la modalitatea de interpretare a normelor privind impozitul pe veniturile din jocurile de noroc.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat concluzii scrise solicitând respingerea recursurilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În primul rând, în legătură cu recursul incident formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti- Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii se constată că acesta este inadmisibil.

Potrivit art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe".

Potrivit art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. "Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile"

Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă că partea are deschisă calea recursului incident doar dacă a formulat recurs partea potrivnică. Or în speţă părţile care au formulat recurs au aceeaşi poziţie procesuală ca şi autoarea recursului incident astfel încât aceasta nu era îndreptăţită să formuleze recurs incident după împlinirea termenului de formulare a recursului principal.

În ceea ce priveşte recursurile principale se constată, în primul rând, că s-a invocat o excepţie de necompetenţă materială a instanţei de fond pentru actele referitoare la datorii fiscale inferioare plafonului prevăzut de art. 10 din legea nr. 554/2004.

Or, Înalta Curte constată că sub acest aspect în mod corect instanţa de fond a făcut trimitere la prevederile art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora "(2) În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt."

Aşadar, chiar dacă în speţă, pentru unele acte fiscale valoarea impozitului era inferioară plafonului în raport cu care se stabileşte competenţa în favoarea Curţii de apel ca instanţă de fond, se constată că a operat o prorogare de competenţă a Curţii de Apel Bucureşti întrucât actele atacate se refereau la acelaşi tip de impozit calculat pentru perioade diferite, existând o strânsă legătură între capetele de cerere.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererii aceasta a fost invocată de recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov sub trei aspecte.

În primul rând se invocă o inadmisibilitate în legătură cu deciziile de impunere şi rapoartele de inspecţie fiscală atacate susţinându-se că doar decizia de soluţionare a contestaţiei poate fi atacată.

Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală . "Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii." Aşadar nu doar decizia de soluţionare a contestaţie este supusă cenzurii instanţei de contencios fiscal ci şi actele administrativ fiscale la care se referă.

În al doilea rând se susţine că pentru o anumită sumă contestaţia administrativă a fost respinsă ca nemotivată astfel încât instanţa de judecată nu se putea pronunţa pe fond.

Or se constată că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la această sumă ci a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 565 din 24.10.2017 decizia de impunere nr. x/30.01.2017 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/11.05.2017 doar în ceea ce priveşte impozitul pe profit suplimentar de 732204 RON.

În al treilea rând se susţine că în ceea ce priveşte anularea actelor emise de către BGRFP-Bucuresti in reprezentarea AJFP-Ilfova solicitarea reclamantei este inadmisibila, motivat de faptul ca. reclamanta, potrivit dispoziţiile art. 272. alin. (6), din noul Codul de procedură fiscală. republicata, cu modificările si completările ulterioare, avea obligaţia sa solicite printr-o cerere separata, organului fiscal emitent (DGRFP-Bucureşti in reprezentarea AJFP-flfov), anularea actului administrativ, si nu structurii de soluţionare a contestaţiei din cadrul ANAF.

Or se constată că aceste aspecte ar fi putut fi relevante în faza contestaţiei administrative, ridicându-se problema organului competent să soluţioneze o contestaţie administrativ-fiscală nu în faza judiciară când sunt supuse cenzurii deciziile prin care aceste contestaţii administrative au fost soluţionate pe fond.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive invocată de recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti se constată că problema ridicată de recurentă este lipsită de relevanţă practică în condiţiile în care aceasta este emitenta unora dintre actele ce fac obiectul litigiului. În aceste condiţii instanţa de fond nu avea obligaţia să stabilească în mod explicit pentru fiecare pârât care sunt actele în raport cu care are calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte aspectele de fond invocate prin recursurile principale se constată că acestea sunt întemeiate, impunându-se admiterea recursurilor şi casarea sentinţei iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Se constată, în primul rând, că potrivit art. art. 18 alin. (1) din Legea 571/2003: "Contribuabilii care desfăşoară activităţi de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, şi în cazul cărora impozitul pe profit datorat pentru activităţile prevăzute în acest articol este mai mic decât 5% din veniturile respective sunt obligaţi la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri înregistrate."

Contrar celor reţinute de instanţa de fond se constată că legiuitorul nu a reglementat o alternativă între un impozit pe venit de 5% şi un impozit pe profit de 5%. Niciunde pe parcursul normei citate şi nici în alte prevederi legale nu se vorbeşte de o modificare a cotei de impunere în ceea ce priveşte impozitul pe profit. În aceste condiţii, argumentul principal al instanţei potrivit căruia dacă nu s-a avea în vedere veniturile nete impozitul pe venit de 5% ar fi întotdeauna mai mare decât impozitul pe profit calculat în acelaşi procent ceea ce ar lipsi norma legală de aplicabilitate se dovedeşte eronat. Comparaţia trebuie să se facă între impozitul pe venit de 5% şi impozitul pe profit calculat potrivit normelor de drept comun (prin aplicarea unui procent de 16% asupra profitului).

Este adevărat că în textul legii în forma în vigoare în perioada supusă controlului nu se specifică dacă la calcularea impozitului pe venit se are în vedere venitul brut sau diferenţa dintre venitul brut şi premiile acordate de organizator însă acest fapt nu poate conduce la concluzia instanţei de fond întrucât, din interpretarea coroborată a normelor legale inclusiv a reglementărilor contabile rezultă în mod clar că legiuitorul nu a avut în vedere o astfel de diminuare a bazei de calcul.

Aşa cum au arătat recurenţii, din art. 17 alin. (1) şi (2) din Legea Contabilităţii nr. 82/1991 rezultă că veniturile şi cheltuielile se evidenţiază separat nefiind posibilă operarea unor compensări între acestea înainte de înregistrare. Astfel, potrivit articolului menţionat "(1) Contabilitatea cheltuielilor se ţine pe feluri de cheltuieli, după natura sau destinaţia lor, după caz.

(2) Contabilitatea veniturilor se ţine pe feluri de venituri, după natura sau sursa lor, după caz."

De asemenea, în mod corect s-au invocat prevederile punctelor 55 şi 56 din OMFP nr. 1802/2014 care reglementează "55. - Principiul evaluării separate a elementelor de activ şi de datorii. Componentele elementelor de active şi de datorii trebuie evaluate separat.

56. - (1) Principiul necompensării. Orice compensare între elementele de active şi datorii sau între elementele de venituri şi cheltuieli este interzisă."

Toate aceste prevederi conduc la concluzia că din elemente de venit nu era posibilă scăderea unor elemente care constituie o cheltuială a agentului economic cât timp legiuitorul prevede că impozitul se calculează prin aplicarea cotei reglementate asupra veniturilor. Dacă s-a fi dorit ca baza de impozitare să se calculeze ca diferenţă între venituri şi unele cheltuieli ar fi fost necesară o prevedere expresă în acest sens or legiuitorul se referă doar la venituri această noţiune urmând să fie înţeleasă în sensul ei general din reglementările contabile şi fiscale.

În ceea ce priveşte invocarea cauzei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene C-440/12 Metropol Spielstătten Unternehmergesellschaft, se constată că aceasta nu are relevanta în cauza întrucât se referă la taxa pe valoare adăugată, baza de impunere calculându-se, în respectivul caz, în raport de norme armonizate cu normele europene.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente în temeiul art. 472 şi 491 din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul incident ca inadmisibil şi, în temeiul art. 496 alin. (1), (2) din C. proc. civ. şi art. 497 din acelaşi act normativ, cu aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. va admite recursurile principale şi va casa sentinţa iar în rejudecare va respinge acţiunea ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul incident formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti- Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, împotriva sentinţei civile nr. 3131 din 29 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil .

Admite recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti în reprezentarea Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează sentinţa atacată şi în rejudecare respinge acţiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 decembrie 2020.