Nullity of cassation appeal for failure to articulate specific legal criticisms against lower court judgment

Şedinţa publică din data de 9 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 12.04.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -VIII - a contencios administrativ şi fiscal reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR a solicitat:

- anularea ordinului ANPC nr. 200/15.03.2017 prin care s/a dispus măsura complementară a interzicerii practicii/incorecte agresive ce constă în fapta de a trimite reprezentanţi la domiciliul consumatorilor

- suspendarea executării Ordinului ANPC nr. 200/15.03.2017 pânăla momentul soluţionării cauzei

- obligarea ANPC la plata cheltuielilor de judecată

Cu privire la cererea de suspendare reclamantul a arătat că sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea 554/2004.

Prin încheierea din data de 24.05.2017 Curtea a admis cererea de suspendare a executării Ordinului ANPC nr. 200/15.03.2017 până la soluţionarea definitivă a dosarului x/2017, această soluţie fiind atacată de pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR, prin cererea de recurs ce a făcut obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ce s-a pronunţat prin Decizia nr. 51/10.01.2019 în dosarul nr. x/2017.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3836 din 20.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR, a anulat Ordinul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului nr. 200 din 15.03.2017, obligând pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 70 RON, reprezentând taxa de timbru.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3836 din 20.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinţei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată şi neîntemeiată.

În cadrul cererii de recurs, a susţinut recurenta - pârâtă că instanţa de fond a înţeles să treacă peste normele legale prevăzute de Legea nr. 363/2007, asupra motivării neîncadrării faptelor reţinute prin Ordinul nr. 200/2017. Dacă lipseşte informaţia sau, şi mai grav, informaţia este disimulată sau ascunsă sau omisă, contractul se tranformă în mod nepermis, prin voinţa unilaterală a părţii puternice a contractului, mai precis, se modifică, într-un contract aleatoriu, în care efectele contractului, adică obligaţiile şi riscurile generate de acesta, nu mai depind de înţelegerea iniţială, reală, a părţilor, ci de hazard, şi nici de motivaţiile economice ale părţilor, din momentul încheierii contractului.

Informarea consumatorului asupra conţinutului contractului, încă din etapa publicităţii/ofertei, are o importanţă capitală, întrucât aceasta contribuie la transparenţa contractului, în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de contractare, iar pe de altă parte, permite consumatorului să aprecieze întinderea obligaţiei sale.

Mai mult, informarea/aprobarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă majoră. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige contractual faţă de un vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta. De asemenea, o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi că acel contract să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte(a se vedea jurisprudenţa CJUE, speţa Cofinoga cauza C-264/02, soluţia este reluată şi în speţa Aziz cauza C-415/11, precum şi încauzaC-26/2013 pct. 70, în speţa Arpad (Casier).

Ne-existând o negociere a conţinutului contractului, ci doar clauze pre-stabilite de comerciant în contractele sale tipizate, această informare, localizată în faza pre-contractlială, este un substitut al negocierii şi, practic, singurul instrument cu ajutorul căruia contractul de adeziune poate fi construit în aşa fel încât să genereze obligaţii certe şi determinate (determinabile) în sarcina consumatorului.

Pentru că nu au avut posibilitatea reală de negociere cu comercianţii, consumatorii trebuiau să fie informaţi, clauzele contractuale trebuiau să fie clare, uşor inteligibile şi fără echivoc, întrucât numai în acest fel se putea considera că ei contractau în cunoştinţă de cauză, având conştiinţa faptului că se obliga şi îşi asuma condiţiile pre-redactate de comercianţi, inclusiv riscurile. Informarea completă şi corectă a consumatorului este o obligaţie însoţită, deseori, de obligaţia de avertizare a consumatorului asupra riscurilor şi de obligaţia de consiliere a consumatorului asupra alegerilor şi a căilor de ieşire din impas.

În continuare, susţine recurenta - pârâtă că, un consumator căruia i se refuză informarea în faza pre-contractuală (sau măcar la momentul contractării) este un posibil debitor riscant. Insolvabilitatea în care debitorul poate intra pe motiv de inadecvare la realitatea contractului sau pe motiv de neînţelegere a amplitudinii riscurilor asumate şi a întinderii obligaţiilor care îi revin, poate transforma iluzia unui câştig neaşteptat, pe seama naivităţii sau a lipsei de educaţie economică, financiară sau juridică a debitorului, în certitudinea uneî pierderi pentru creditor.

Omisiunea informării, gravă în sine, este depăşită, totuşi, în gravitate, de practicile înşelătoare ale comercianţilor. De cele mai multe ori, aceste practici incorecte ale comercianţilor reprezintă "reţeta" prin intermediul căreia contractele comercianţilor cu consumatorii, comutative prin natura lor, sunt transformate, în contra voinţei consumatorilor sau dincolo de înţelegerea acestora, în contracte aleatorii.

Directiva UE 2005/29 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piaţa internă faţă de consumatori, reglementează noţiunile de practici incorecte sau înşelătoare ale comercianţilor şi stabileşte în sarcina statelor membre obligaţia de a asigura mijloace eficiente pentru stoparea şi combaterea acestora

Această conduită reprezintă o practică comercială incorectă a operatorului economic în raport cu consumatorul, interzisă şi sancţionată prin Legea 363/2007 având în vedere faptul că orice consumator aşteaptă din partea operatorului care îi oferă servicii de creditare, ca acesta să-i ofere toate diligentele prin competenţă şi grijă aşteptată în mod rezonabil, prin oferirea tuturor informaţiilor necesare astfel încât consumatorul, să poată face o alegere raţională şi în cunoştinţă de cauză raportat la nevoile şi puterile sale de ramburdare a datoriei.

În continuare, susţine recurenta - pârâtă că trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa CJUE unde există referiri la noţiunea de consumator mediu prezentat ca o persoană cu "un nivel de informare rezonabil" luându-se în considerare factorii sociali, culturali şi lingvistici.

După cum s-a constatat din practică, pentru a fi considerată incorectă, practica comercială trebuie să deformeze sau sa fie susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu.

Potrivit legii, comportamentul economic al consumatorului este considerat deformat, atunci când prin intermediul practicii comerciale acesta este determinat să ia o decizie pe care altfel nu ar fi luat-o (dacă consumatorul ar fi cunoscut de la semnarea contractului nivelul la care putea să ajungă dobânda, poate lua o altă decizie de a încheia un contract cu un alt operator economic).

Legea stabileşte o regulă generală din care sunt interzise toate practicile comerciale incorecte. O practică comercială este considerată incorectă dacă întruneşte cumulativ două condiţii: este contrară diligentei profesionale şi deformează sau este susceptibilă să deformeze în mod esenţial comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia î se adresează ori al membrului mediu al unui grup, dacă este adresată unui anumit grup de consumatori.

Conform legii, diligenta profesională reprezintă competenţa şi grija aşteptată în mod rezonabil de către un consumator din partea comercianţilor în conformitate cu practicile corecte de piaţă şi/sau cu principiul general al bunei-credinţe în domeniul de activitate al acestora.

Consumatorii au nevoie de informaţii corecte, concrete şi precise pentru a putea lua decizii în deplină cunoştinţă de cauză. Aceste informaţii trebuie să Fie oferite de către operatorul economic raportat la necesităţile consumatorului mediu.

Faţă de cele menţionate, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi reţinerea cauzei spre judecare, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată şi neîntemeiată, pentru aspectele menţionate mai sus, cât şi de situaţia de fapt reţinută.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 466 C. proc. civ., Legea nr. 363/2007 şi O.G. nr. 2/2001.

Apărările intimatei-pârâte

Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare în cauză, depusă peste termenul prevăzut de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., ce trimite la articolul 4711 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care aceasta a fost calificată de instanţă ca fiind Concluzii Scrise.

În cadrul acestora intimata - reclamantă a solicitat, în principal, anularea recursului, întrucât motivele invocate, în primul rând, sunt străine cauzei, ceea ce echivalează cu o lipsă de motivare, apoi, nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Invocă dispoziţiile art. 489 alin. (1) şi (2) coroborat cu art. 493 C. proc. civ.

În subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat şi, pe cale de consecinţă, menţinerea, ca legală a sentinţei de fond.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 09 februarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR este nemotivat.

Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului în condiţiile art. 499 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar constată că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.., conform cărora " "(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Lecturând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenta - pârâtă a invocat doar formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care nu a adus nici o critică de nelegalitate a sentinţei atacate, care să se poată încadra în motivul invocat.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Conform art. 488 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru ipotezele prevăzute la pct. 1-8.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute limitativ de art. 488 pct. 1-8.

Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare şi dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, arătarea probelor pe care se bazează.

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488."

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de Codul anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

În speţa de faţă, însă, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică posibil a fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aptă să conducă la casarea hotărârii recurate, susţinerile din cererea de recurs vizând în esenţă consideraţii teoretice referitoare la problematica obligaţiei profesionistului de informare a consumatorului, în etapa pre-contractuală.

Obligaţia de motivare presupune indicarea în concret a criticilor neanalizate, a normei de drept material aplicabile în speţă şi a modului în care aceasta a fost încălcată sau greşit aplicată la situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, or, recurenta nu a indicat niciun element de natură a contura incidenţa motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8

Lecturând cererea de recurs, Înalta Curte nu a putut identifica în cadrul acesteia critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa de fond, recurenta neexpunând în ce constă nelegalitatea hotărârii, care sunt normele de drept încălcate sau aplicate greşit de instanţa de fond şi necombătând în vreun fel raţionamentul acesteia, motiv pentru care instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar.

Deşi recurenta - pârâtă s-a prevalat, la nivel formal de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţinând în preambulul cererii de recurs că " instanţa a înţeles să treacă peste normele legale prevăzute de Legea nr. 363/2007, asupra motivării neîncadrării faptelor reţinute prin Ordinul nr. 200/2017", în cadrul recursului, aceasta nu a dezvoltat critici referitoare la încălcarea sau aplicarea greşită de către instanţa de fond a normelor legale incidente în cauză, ci s-a rezumat la a face referiri generale cu privire la conduita operatorului economic în relaţia cu consumatorul, în faza pre-contractuală.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu reprezintă veritabile critici împotriva sentinţei recurate şi, ca atare, nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.. Or, această neregularitate a cererii de recurs este sancţionată cu nulitatea.

Această soluţie nu aduce atingere Constituţiei României, care prevede exercitarea căilor de atac în condiţiile prevăzute de lege, şi nici Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care prevede dreptul la un singur grad de jurisdicţie în materie civilă (art. 6 par. 1 CEDO şi care are prioritate de aplicare faţă de dreptul generic la un remediu efectiv prev. de art. 13 din Convenţie), referirea la "recurs" neputând fi în niciun caz înţeleasă ca referindu-se la calea de atac de reformare a recursului din dreptul intern, înţelesul corect al acestei noţiuni fiind acela de "remediu".

Este evident că motivele de nelegalitate trebuie să îmbrace forma unor critici concrete aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul de aplicare a legii de către prima instanţă la situaţia concretă, nicidecum nu pot fi formulate sub forma unor susţineri generale, pur teoretice, din care instanţa de recurs să poată deduce anumite aspecte neprecizate expres de recurentă, legate de nelegalitatea hotărârii.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse şi reţinând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat exigenţelor cerute de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în vreunul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în temeiul art. 496 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor împotriva sentinţei civile nr. 3836 din data de 20 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor împotriva sentinţei civile nr. 3836 din data de 20 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 februarie 2021.