Quashed and remanded: Assessment annulled for failure to verify environmental contribution calculation, lower court must order expert report.

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 16.12.2015, reclamanta S.C. A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu (AFM), anularea în tot a deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 199/10.11.2015, a deciziei de impunere nr. x/2015, privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecţia fiscală, pentru suma totală de 2.716.922 RON, şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/08.09.2015 privind îndeplinirea obiectivelor de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje în anul 2014, (RIF) urmând să se constate că debitul stabilit prin decizia de impunere este nedatorat şi să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.716.922 RON, actualizată cu dobânda legală, cu titlu de despăgubire conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, calculată de la data retragerii sumei de bani din patrimoniul societăţii prin acte de executare silită şi până la plata efectivă a acesteia de către AFM, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta şi-a completat acţiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâţilor B., C., D., E., F., G., H., I. la plata sumei de 189.110,11 RON, cu dobândă fiscală, reprezentând despăgubiri calculate de la data retragerii sumei din patrimoniul reclamantei şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din 27.06.2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia netimbrării cererii completatoare, ca neîntemeiată. A luat act de renunţarea reclamantei la proba cu interogatoriul pârâţilor persoane fizice, a încuviinţat proba cu înscrisuri, a respins ca neutilă proba cu expertiza specializarea contabilitate-fiscalitate solicitată de reclamantă, a respins ca nefondată cererea de suspendare a cauzei, până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin sentinţa civilă nr. 3405 din 07 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Fondului pentru Mediu, E., D., C., F., B., G., H. şi I., astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3405 din 07 noiembrie 2016 şi a încheierii din 27 iunie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea sentinţei şi a încheierii atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre completarea cercetării judecătoreşti şi rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecarea pe fond şi admiterea acţiunii.

În motivarea cererii de recurs a arătat, cu privire la nulitatea deciziei de soluţionare prin prisma nemotivării şi a aplicării principiului omissio medio, că principalul rezultat pe baza RIF ar fi în sumă de 2.340.647 RON şi nu de 2.463.881 RON, critică ce a fost iniţial avansată pe calea contestaţiei fiscale prealabile. Pe cale de consecinţă, organul de soluţionare constatând eroarea, ar fi trebuit să anuleze actele de impunere contestate, nefiind în măsură să îşi aroge prerogative de control şi să procedeze la reindividualizarea obligaţiilor suplimentare. Cu toate acestea, prin decizia de soluţionare nu se răspunde acestei critici, organul de soluţionare rezumându-se a arăta că, în opina sa, sumele au fost în mod corect calculate, fără însă a indica modul de calcul detaliat, ceea ce echivalează cu o lipsă a motivării, cu încălcarea art. 218 Codul de procedură fiscală.

Apreciază că instanţa de fond nu se putea învesti omissio medio cu aspecte necercetate în faza soluţionării contestaţiei. Dacă se considera în mod corect învestită, instanţa era ţinută să cerceteze dacă aspectele invocate de societate cu privire la greşita stabilire a valorii impunerii sunt sau nu fondate, câtă vreme, niciunde în cuprinsul RIF nu era indicat în concret modul de calcul.

Având în vedere că acest principiu impune obligaţii de diligenţă în sarcina contribuabilului, care trebuie să îşi formuleze în mod exhaustiv poziţia încă de la exercitarea recursului graţios, este natural ca aceeaşi obligaţie să se impună şi autorităţilor publice. În speţă, organul de soluţionare s-a limitat exclusiv la analiza îndeplinirii obiectivelor de valorificare, ignorând toate celelalte motive invocate prin contestaţie.

În concret, modul de calcul nu este explicitat, fiind reţinută doar cantitatea în kg de deşeuri de sticlă apreciate nereciclate şi suma totală datorată cu titlu de taxă. Or, pentru a permite recurentei a cenzura cuantumul sumei datorate, nu poate fi admis să nu existe niciun indiciu cu privire la modul de calcul şi să se efectueze trimiteri la Ordinul nr. 192/2014, ci era necesară expunerea în concret (în RIF) a articolului din Ordin aplicat impunerii, dar şi o detaliere/explicitare a formulei de calcul în urma căreia s-a concluzionat asupra cuantumului sumei. Lipsa acestor menţiuni din RIF, la care face trimitere decizia de impunere, şi pe care, în faza judecăţii, nici intimata şi nici instanţa de fond nu le-a lămurit, este de natură a afecta legalitatea deciziei de impunere, pentru viciul nemotivării. Modul deficitar de întocmire a RIF, a deciziei de impunere însuşite de instanţa de fond intră în conflict cu disp. art. 43 alin. (2) lit. e) şi lit. f) din O.G. 92/3003.

Recurenta a susţinut că vătămarea i-a fost produsă prin stabilirea în sarcina sa a unei obligaţii fiscale cu privire la al cărui cuantum nu este în măsură a se pronunţa nici măcar după parcurgerea judecăţii de fond, în lipsa unei motivări pertinente asupra formulei de calcul utilizate.

În mod greşit apreciază instanţa că actele de impunere ar putea fi completate ulterior, neavând în vedere faptul că decizia de soluţionare a contestaţiei este un act final, care marchează încetarea etapei administrative, şi în nicio circumstanţă nu poate fi completată ulterior, pe cale judecătorească, prin apărările depuse în faţa instanţei. În acest sens a invocat disp. art. 46 alin. (2) lit. e) şi 1) din Codul procedură fiscală precizând că organul fiscal are obligaţia emiterii unui act administrativ fiscal care să conţină "motivele de fapt" şi "temeiul de drept" care au format convingerea cu privire la necesitatea stabilirii în sarcina contribuabilului a unei anumite obligaţii fiscale. În speţă, atât deciziei de impunere, cât şi deciziei de soluţionare a contestaţiei îi lipsesc cu desăvârşire aceste elemente obligatorii în ceea ce priveşte modul de calcul al obligaţiilor fiscale suplimentare. Totodată, urmare a neindicării elementelor sus amintite în cuprinsul deciziei de impunere, legalitatea şi corectitudinea impunerii fiscale sunt dificil de verificat de organul fiscal competent să soluţioneze contestaţia fiscală şi de instanţa care nu poate acţiona în locul organului fiscal emitent, în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi a temeiului juridic aplicabil.

Recurenta a arătat că a combătut în repetate rânduri corectitudinea modului de calcul şi, cu toate că i s-a solicitat în mod expres intimatei să depună "precizări cu privire la modul de calcul al obligaţiilor suplimentare" (încheierea de şedinţă din 26.09.2016), aceasta a furnizat adresa nr. x/18.10.2016, prin care a indicat că "Modul de calcul al obligaţiilor suplimentare de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/2015 este cuprins în Anexa 8", anexă ce constă în "proces-verbal - discuţie finală cu contribuabilul şi punct de vedere exprimat de societate - 7 pagini", după cum se reţine chiar în RIF.

Referitor la individualizarea incorectă a impunerii, recurenta a susţinut că, în măsura în care instanţa ar fi fost lămurită cu privire la modul de calcul, ar fi trebuit să îl expună punctual şi argumentat prin considerentele hotărârii. Argumentaţia instanţei că societatea nu a avut în vedere şi componenta globală de reciclare atunci când a afirmat că a fost eronat făcut calculul privind contribuţia datorată susţine afirmaţiile că prima instanţă a înţeles, interpretat şi aplicat în mod deficitar Ordinul ministrului mediul şi schimbărilor climatice nr. 578/2006, modificat prin Ordinul 192/2014, şi pe cele ale O.U.G. nr. 196/2005.

AFM nu a detaliat la niciun punct calculul făcut pentru a demonstra corectitudinea acestuia, pentru a ilustra cum anume au rezultat aceste contribuţii datorate, şi nici instanţa, nici intimata nu au arătat care este diferenţa între obiectivele minime de atins şi cantităţile efectiv reciclate şi cum a fost calculată contribuţia pe baza acestor diferenţe.

Faţă de susţinerea că o parte din contribuţia datorată este rezultatul neatingerii pragului global de reciclare întrucât, urmare a considerării ca neîndeplinite a unor obiective particulare de reciclare, ar fi rezultat o neîndeplinire a obiectivului global, arată că, inclusiv cu excluderea cantităţilor de aluminiu şi de sticlă, societatea şi-a îndeplinit obiectivul minim global de reciclare. În acest sens a făcut referire la disp. Anexei 3 a O.U.G. nr. 196/2005, care reglementează obiectivul minim global de valorificare prin reciclare, precum şi la calculele făcute de organele de inspecţie, din care rezultă cantitatea valorificată prin reciclare, constatată în urma controlului - 12.199.566 kg, care este mai mare decât obiectivul minim de reciclare, egal cu 11.965.754 kg.

Având în vedere că, inclusiv cu excluderea de la calculul obiectivului de reciclare a unor cantităţi de deşeuri, obiectivul minim global de reciclare a fost atins, fiind reciclată o cantitate egală cu 56% din cantitatea de ambalaje introduse pe piaţă, nu poate fi primit argumentul AFM potrivit căruia o parte din contribuţia datorată este rezultată din neîndeplinirea obiectivului minim global de reciclare. În contextul în care, potrivit celor reţinute de organele de control, obiectivele minime de reciclare pentru sticlă şi aluminiu nu au fost atinse, diferenţa dintre obiectivele minime şi cantităţile considerate ca fiind reciclate fiind de 1.170.222 kg, şi având în vedere că, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 se datorează 2 RON/kg pentru diferenţa dintre obiectivele minime şi cantităţile efectiv reciclate, rezultă că societatea ar fi datorat (în condiţiile în care nu s-ar fi reciclat 1.170.222 kg de sticlă şi aluminiu) o contribuţie de 2.340.444 RON (1.170.222 kgX2 RON/kg).

Recurenta a mai susţinut că analiza instanţei privind îndeplinirea obiectivelor de valorificare se grefează pe acte normative abrogate şi pe o greşită interpretare a instituţiilor de drept. Astfel, perioada supusă verificării inspecţiei fiscale a fost 01.01.2014 - 31.12.2014. Prima instanţă preia definiţiile reciclării şi valorificării din O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată cu modificări prin Legea 426/2001. Însă, acest act normativ pe baza căruia este construit raţionamentul instanţei este inaplicabil în speţă, fiind abrogat şi înlocuit prin Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, în vigoare de la 28 noiembrie 2011. Or, având în vedere perioadă vizată de controlul fiscal, devine evident că sunt aplicabile prevederile Legii 211/2011.

A prezentat diferenţele dintre cele 2 acte normative privind definiţiile reciclării şi valorificării susţinând că, prin interpretarea sistematică a celor două definiţii, astfel cum sunt prevăzute prin Legea 211/2011, se concluzionează că între reciclare şi valorificare există o relaţie de tipul parte-întreg, astfel încât reciclarea reprezintă orice operaţiune de valorificare prin care deşeurile sunt transformate în produse, materiale sau substanţe care servesc realizării unui scop util reprezentat de înlocuirea altor materiale sau pregătirea pentru a fi folosite în întreprinderi ori în economie în general, scop util care poate fi reprezentat de utilizarea în funcţia iniţială (în scopul obţinerii aceluiaşi produs) sau pentru o altă funcţie (în scopul cerut de necesităţile întreprinderii sau economiei în general). Excepţiile în materie de reciclare se referă la orice operaţiune în scopul valorificării energetice şi conversia în vederea folosirii materialelor obţinute drept combustibil, adică incinerarea în vederea recuperării de energie sau umplerea.

Cu privire la sintagma "valorificare prin alte metode", utilizată în motivare de instanţa de fond, a precizat că aceasta se regăseşte numai într-un singur act cu caracter normativ, anume Ordinul nr. 794/2012 al ministrului mediului şi pădurilor, fără să fie conţinută în Legea nr. 211/2011, în H.G. nr. 621/2005, în Legea nr. 105/2006 sau în O.U.G. nr. 196/2005. Potrivit anexei nr. 3 a Ordinului nr. 794/2012, se raportează numai cantităţile de deşeuri de ambalaje valorificate prin alte metode decât reciclarea. Semnificaţia sintagmei nu este explicată în respectivul ordin, nu se regăseşte în celelalte acte normative în materie, astfel încât este neclară şi confuză. Valorificarea poate fi făcută fie prin reciclare, fie prin incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie, sens în care a invocat disp. art. 22 alin. (2) din Ordinul nr. 578/2006, modificat prin Ordinul nr. 192/2014.

De asemenea, în Anexa nr. 3 la O.U.G. nr. 196/2005 sunt stabilite obiectivele minime de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie şi de valorificare prin reciclare, globale şi pe tip de material de ambalaj. Şi în această anexă se face referire numai la valorificarea prin reciclare şi valorificarea prin incinerare cu recuperare de energie, nu şi la "valorificarea prin alte metode". Utilizarea sintagmei "alte metode" face trimitere în concret la existenţa unei metode de bază care trebuie respectată în vederea re-prelucrării deşeurilor de ambalaje pentru a fi considerată valorificare şi, implicit, reciclare, or o metodă de bază nu este definită ca atare în niciuna dintre normele legale incidente.

Contrar concluziilor primei instanţe, chiar şi în situaţia în care J. nu ar fi transformat sticla concasată în cărămizi de sticlă, aceasta nu înseamnă că J. nu a realizat efectiv reciclarea sticlei, având în vedere că a prelucrat sticla colectată (prin mărunţire ori concasare) obţinând un produs finit nou pe bază de sticlă, care, ulterior, este utilizat direct în industria construcţiilor, activitate ce corespunde reciclării, aşa cum este definită în Legea nr. 211/2011 şi în H.G. nr. 621/2005. În plus, toate criteriile prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 211/2011 sunt îndeplinite. Această interpretare este consecventă şi cu definiţia reciclării prevăzută de Directiva 2008/98.

Recurenta a susţinut că o altă critică necercetată de prima instanţă se referă la nerespectarea prevederilor normative europene în materie, critică dezvoltată prin actul de sesizare a instanţei. Instanţa validează argumentele A. referitoare la faptul că RIF este nemotivat sau cuprinde motive străine, însă, în loc să procedeze la anularea acestuia, se subrogă intimatei şi aduce în mod nepermis completări şi clarificări actelor fiscale. În RIF nu se aduc alte completări, analize, explicaţii care să indice societăţii motivele pentru care nu s-au luat în considerare cantităţile de deşeuri de ambalaj de aluminiu, iar în contextul în care un reciclator este, în esenţă, valorificator, refuzul de a lua în considerare cantităţile de deşeuri reciclate prin intermediul K., L., M. este ilogic şi nejustificat.

În cererea de recurs se mai arată că decizia de soluţionare se întemeiază pe chestiuni noi faţă de raportul de inspecţie fiscală şi/sau pe chestiuni ce sunt contrazise de materialul probator. Concluziile organului de soluţionare a contestaţiei sunt afectate de grave erori procedurale şi materiale, care privesc modul în care s-au reţinut anumite aspecte în legătură cu faptul dacă reclamanta a executat efectiv obligaţiile de a asigura îndeplinirea obiectivelor de reciclare şi, în acest sens, dacă s-au valorificat integral cantităţile de deşeuri din sticlă şi ambalaj de aluminiu, astfel cum au fost declarate şi trecute în evidenţele sale. Soluţionarea contestaţiei prin antrenarea unor chestiuni ce nu au fost avute în vedere în RIF a privit constatările în legătură cu valorificarea deşeurilor de sticlă. Astfel, în pofida evidenţei documentare, intimata a procedat la înlăturarea unei cantităţi de 1.454.174 kg. Bazându-se pe afirmaţia că "în evidenţele contabile ale societăţii nu s-a înregistrat niciun raport minimal de procesare pentru obţinerea cărămizilor din sticlă şi nicio factură de vânzare cărămizi sticlă", organul de soluţionare s-a prevalat de circumstanţe de fapt care nu au făcut obiectul constatărilor organelor de inspecţie şi nu au fost indicate în RIF, contrar art. 213 alin. (1) Codul de procedură fiscală. Contrar aprecierilor primei instanţe, în situaţia în care organele de soluţionare ar fi constatat chestiuni noi, soluţia care s-ar fi impus ar fi fost refacerea inspecţiei fiscale, cu consecinţa emiterii unui nou raport de inspecţie fiscală şi a unei noi decizii de impunere.

Cu privire la nulitatea actelor de control emise de intimată prin raportare la modul viciat de constatare a situaţiei de fapt, recurenta a arătat că organele de control aveau obligaţia de a face constatări proprii cu privire la cantităţile efectiv valorificate prin reciclare de către operatorii economici invocaţi în RIF şi, numai în măsura în care în urma examinării situaţiei de fapt de la fiecare operator economic reciclator de pe lanţ se putea constata că, cantităţile raportate nu corespund cantităţilor efectiv reciclate, obligaţie ce reiese din art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005. Analiza autorizaţiilor este vădit insuficientă, impunându-se verificări concrete ale situaţiei de fapt la operatorii invocaţi în RIF, pentru a stabili dacă se realizează sau nu o reciclare în fapt.

O critică importantă susţinută în faţa primei instanţe a fost aceea că, independent de faptul că organele de control s-au întemeiat exclusiv pe examinarea unor acte de reglementare, conducând la prezumţii care puteau şi trebuiau confruntate cu situaţia de fapt efectivă, actele analizate au fost emise de alte autorităţi decât organele de control şi aparţin mai mult în mod exclusiv unor societăţi terţe. Problema este aceea că posibilitatea stabilirii vinovăţiei societăţii în sensul încălcării normelor, conducând la faptul generator al sarcinii fiscale din prezenta cauză, este astfel exclusă.

Analizând motivele ce au stat la baza stabilirii obligaţiei suplimentare de plată, exclusiv prin prisma celor reţinute în RIF, reclamanta este parte inocentă, acesteia neimputându-se nimic personal, nici măcar din perspectiva nerespectării evidenţierii trasabilităţii deşeurilor de ambalaje preluate în responsabilitate, ci, în concret, este trasă la răspundere urmare a interpretării (fără temei) de către AFM a unor acte de reglementare emise de alte autorităţi ale statului. Or, faptul că aceste circumstanţe constituie o problemă reală de natură să atragă nulitatea actelor emise, reiese din jurisprudenţa europeană în materie conform căreia beneficiarul trebuie să beneficieze de prezumţia de buna credinţă, revenind autorităţii sarcina dovedirii, prin probe obiective, că acesta a participat intenţionat la încălcarea prevederilor legale.

În mod greşit instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamantei privind limitele obligaţiei A., în calitate de operator economic licenţiat, de a verifica îndeplinirea obligaţiei de reciclare a deşeurilor de către terţii operatori. A invocat disp. art. 17 pct. 4 din H.G. nr. 621/2005 şi a menţionat că, în calitate de operator economic licenţiat, preia, potrivit Ordinului nr. 2742/2011, obligaţiile privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de la agenţii economici care introduc pe piaţă produse ambalate, care supraambalează produse ambalate individual în vederea revânzării/distribuirii şi/sau care introduc pe piaţă ambalaje de desfacere - clienţi şi au obligaţiile prevăzute în cap. V din actul normativ invocat.

A invocat disp. art. 27 alin. (3), art. 28 alin. (3) din Ordinul nr. 192/2014 pentru îndeplinirea obiectivelor anuale de valorificare a deşeurilor de ambalaje susţinând că obligaţia sa, preluată de la agenţii economici care introduc pe piaţă deşeuri este, potrivit art. 24 lit. e), de a asigura în baza documentelor financiar contabile şi a documentelor justificative trasabilitatea deşeurilor de ambalaje pe tip de material, de la producătorul de deşeuri până la operatorul economic valorificator. Obligaţia privind supravegherea efectuării reciclării revine instituţiei care a eliberat autorizaţia de mediu/autorizaţia integrată de mediu în beneficiul agentului economic valorificator. La momentul la care a încredinţat către colaboratorii săi efectuarea operaţiunilor de reciclare, a acţionat cu bună credinţă având convingerea că aceştia realizează în mod efectiv activităţi de reciclare. Menţinerea actelor contestate ar echivala cu faptul că A. suportă consecinţele faptelor unor terţi cu privire la care, prin diligenţe normale, nu a putut constata că încalcă legea, în timp ce AFM, instituţie cu abilităţi de control, se rezumă la activităţi de sancţionare, fără a fi interesată de prevenţie.

A invocat, pentru identitate de raţiune, jurisprudenţa CJE în materie de TVA, care nu este aplicabilă de drept, fiind pronunţată într-un domeniu distinct, însă poate fi luată în considerare mutatis mutandis la analiza întinderii limitelor răspunderii A..

4. Apărările intimaţilor

4.1. Intimaţii pârâţi B., C., D., E., F. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului.

4.2. Intimata pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului susţinând, în esenţă, că în cadrul acţiunii de inspecţie fiscală a oferit contribuabilului toate informaţiile de care avea nevoie pentru a cunoaşte exact modalitatea de calcul al obligaţiilor stabilite, modalitate tratată în mod detaliat în RIF nr. x/08.09.2015 şi în anexele de calcul ale acestuia, în conformitate cu prevederile anexei nr. 10b din Ordinul M.M.S.S. nr. 1356/2013 pentru aprobarea modelelor şi conţinutului formularelor utilizate în activitatea de inspecţie fiscală.

Responsabilitatea plăţii acestei contribuţii incumbă operatorilor economici autorizaţi pentru preluarea obligaţiei anuale de gestionare a deşeurilor de ambalaje, în temeiul Ordinului comun al ministrului mediului şi pădurilor, ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri şi ministrului administraţiei şi internelor nr. 2742/3190/305 din 21.11.2011.

A prezentat cadrul legal aplicabil în cauză şi a susţinut, cu privire la critica potrivit căreia obligaţiile suplimentare de plată ar fi fost greşit calculate, că reclamanta a reţinut în mod eronat modul de calcul al contribuţiei detaliat la art. 22 din Ordinul MMSC nr. 192/2014, pentru modificarea Ordinului nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru mediu. Obiectivele minime de valorificare sau incinerare în instalaţii de incinerare cu recuperare de energie şi de valorificare prin reciclare, globale şi pe tip de materiale de ambalare, începând cu anul 2013, sunt stabilite în anexa 3 din O.U.G. nr. 196/2005, aprobată prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare. Societatea nu a realizat obiectivul minim de reciclare a aluminiului, obiectivul de reciclare a metalului şi obiectivul global de reciclare, sens în care a invocat disp. art. 22 din Ordinul MMSC nr. 192/2014.

La analiza realizării obiectivelor de reciclare pentru anul 2014 inspectorii AFM au avut în vedere definiţiile prevăzute de Legea nr. 211/2011, fapt menţionat explicit în raportul de inspecţie fiscală. Un operator economic trebuie să deţină documente emise de autorităţile competente, care să ateste că este atât reciclator, cât şi valorificator, astfel că nu există nicio contradicţie între cele menţionate în RIF şi apărările formulate în faţa instanţei.

Intimata a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu au fost îndeplinite obiectivele pentru aluminiu, pentru sticlă, partenerul contractual S.C. J. S.R.L. nedesfăşurând operaţiuni de reciclare, ci doar de valorificare prin alte metode, motiv pentru care a apreciat că echipa de control a determinat corect starea de fapt şi a calculat corect contribuţia. Operaţiunea de reciclare este doar operaţiunea finală de valorificare, prin care un deşeu devine produs, material sau substanţă pentru a-şi îndeplini funcţia iniţială ori pentru alte scopuri. S.C. M. S.R.L. realizează operaţiuni de colectare, pretratare, sortare, depozitare şi comercializare deşeuri metalice feroase şi neferoase, operaţiuni ce au fost recunoscute de echipa de control ca operaţiuni de valorificare preliminară, înainte de reciclare.

Reclamanta avea un obiectiv de global de valorificare şi un obiectiv global de reciclare, a declarat în mod eronat cantitatea de 42.000 kg de aluminiu contractate cu S.C. M. S.R.L. ca fiind reciclate, cantitate exclusă de echipa de control, în mod corect, din cantitatea de deşeuri reciclate, dar luată în calcul, în mod corect, la determinarea cantităţii de deşeuri valorificate.

Intimata a mai susţinut că RIF este motivat în fapt şi în drept, respectă cerinţele din anexa nr. 10b din Ordinul M.M.S.S. nr. 1356/2013. AFM, în virtutea rolului său activ, este îndreptăţită să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată, organul fiscal este obligat să identifice şi să ia în considerare toate circumstanţele edificatoare fiecărui caz în parte. Drept pentru care, organul de soluţionare a contestaţiei administrative a procedat la cercetarea tuturor motivelor de fapt şi de drept ce au stat la baza emiterii actului contestat de reclamantă şi în soluţia pronunţată a ţinut cont de dispoziţiile legale aplicabile în speţă, precum şi de documentele existente la dosarul cauzei.

A admite că operatorii licenţiaţi, la rândul lor, sunt îndreptăţiţi să transfere responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor către valorificatorii/reciclatorii cu care încheie contracte de prestări servicii cu privire la cantităţile de deşeuri de ambalaje gestionate contravine art. 23 lit. a) din Ordinul comun MMP/MECMA/MAI nr. 2742/3190/305 din 21.11.2011.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând sentinţa şi încheierea recurate prin prisma motivelor de recurs invocate, a apărărilor din întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, dar în raport numai cu unele dintre criticile formulate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

În perioada 10.03.2015-19.08.2015, reclamanta, operator economic licenţiat în scopul preluării responsabilităţii realizării obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, a fost supusă unui control efectuat de inspectori din cadrul AFM, pentru verificarea modului de calcul, constituire şi virare a obligaţiilor la Fondul pentru mediu în anul 2014. Inspecţia fiscală a constatat că la data de 01.01.2014, reclamanta avea încheiate contracte pentru preluarea obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje pentru un număr de 80 de operatori economici responsabili care au introdus pe piaţa naţională ambalaje şi ambalaje de desfacere, cantitatea totală raportată de aceştia în anul 2014 fiind de 21.755.917 kg. Totodată, pentru realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje, aferente cantităţilor de ambalaje şi ambalajelor de desfacere introduse pe piaţa naţională de operatorii economici responsabili, reclamanta a avut contracte pentru valorificarea şi reciclarea deşeurilor de ambalaje cu 15 agenţi economici.

Rezultatele controlului au fost consemnate în raportul de inspecţie fiscală nr. x/08.09.2015 în baza căruia a fost întocmită decizia de impunere nr. x/08.09.2015 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru mediu, prin care s-a stabilit în sarcina societăţii o obligaţie suplimentară în cuantum total de 2.716.922 RON, compusă din: contribuţie datorată de 2.463.881 RON, majorări de întârziere de 151.528,68 RON şi penalităţi de întârziere de 101.511,90 RON. Reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, contestaţie respinsă prin decizia nr. 199/10.11.2015.

Instanţa de fond a respins prezenta acţiune reţinând, cu privire la pretinsa nemotivare a deciziei de soluţionare a contestaţiei, că organul de soluţionare a contestaţiei a răspuns motivului de nelegalitate privind pretinsa îndeplinire a obiectivelor de valorificare, explicând în detaliu de ce autoritatea a considerat că acestea nu au fost atinse, raportat la fiecare cantitate de deşeuri de ambalaje care nu a fost luată în considerare. Faptul că nu s-a răspuns explicit tuturor aspectelor prezentate de reclamantă în cuprinsul contestaţiei nu echivalează cu o nemotivare, atât timp cât nu au fost lăsate nesoluţionate motive distincte de nelegalitate. Referitor la susţinerea că s-ar fi calculat greşit obligaţiile de plată, în cuprinsul deciziei se arată că, în opinia organului de soluţionare, acestea au fost corect stabilite, iar prin întâmpinarea formulată în cauză s-au detaliat argumentele în acest sens.

În privinţa pretinsei individualizări greşite a obligaţiilor principale de plată stabilite cu titlu suplimentar, Curtea a reţinut explicaţiile furnizate prin întâmpinare, în completarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, reiterate la solicitarea expresă a instanţei, ce nu au fost în niciun fel combătute de reclamantă, explicaţii potrivit cărora reclamanta este cea care avansează un calcul eronat al contribuţiei suplimentar datorate, raportându-se doar la diferenţele dintre obiectivele minime de reciclare şi cantităţile constatate de inspecţia fiscală ca fiind efectiv reciclate pentru cele două materiale cu privire la care s-au constatat diferenţe, aluminiu şi sticlă, dar fără a lua în calcul şi celelalte două componente relevante pentru calcul, şi anume obiectivul global de reciclare şi obiectivul global de valorificare prin alte metode decât reciclarea care, la rândul lor, au fost afectate de neîndeplinirea obiectivelor minime de reciclare pentru aluminiu şi sticlă, formula de calcul fiind cea prevăzută de art. 22 din Ordinul ministrului mediului şi schimbărilor climatice nr. 578/2006, aşa cum a fost modificat prin Ordinul nr. 192/2014.

Curtea a reţinut că stabilirea obligaţiilor suplimentare de plată s-a datorat faptului că AFM nu a luat în considerare 133.178 kg de deşeuri de ambalaje de aluminiu, respectiv 1.454.174 kg de deşeuri de ambalaje de sticlă, declarate de societate ca fiind reciclate prin intermediul unor terţi operatori, cu privire la care s-a reţinut însă că, în realitate, nu au fost reciclate, ci valorificate prin alte metode. Instanţa de fond a considerat că obiectivul trebuie îndeplinit exclusiv prin reciclare, nu şi prin valorificare prin alte metode, astfel cum rezultă din art. 16 alin. (16) lit. c) din H.G. nr. 621/2005. Termenii de valorificare şi reciclare sunt definiţi în Anexa 1 la H.G. nr. 621/2005, iar anexa II.B la O.U.G. nr. 78/2000 prevede ce se înţelege prin operaţii de valorificare.

AFM a reţinut că deşeurile de aluminiu nu au fost reciclate, ci valorificate prin alte metode, întemeindu-se pe constatarea că terţii operatori la care a apelat reclamanta nu sunt autorizaţi să desfăşoare activităţi de reciclare pentru deşeuri din aluminiu, ci exclusiv de valorificare prin alte metode. Raţionamentul organelor de inspecţie rezultă în mod implicit, ceea ce au avut în vedere fiind faptul că nu sunt reciclatori şi că, prin urmare, cantităţile valorificate de aceştia nu pot fi luate în considerare în cadrul obiectivului anual.

Instanţa de fond a argumentat de ce sunt corecte constatările AFM referitoare la lipsa calităţii de reciclatori a terţilor operatori şi a concluzionat că pârâta a analizat corect documentele relevante în cauză şi a făcut o corectă aplicare a legii, neputând fi primite nici criticile prin care se susţine încălcarea rolului activ, a caracterului complet al inspecţiei ori a certitudinii impunerii. Nu se poate reproşa AFM nici depăşirea competenţei recunoscute de lege, căci nu a intrat în contradicţie cu agenţiile de protecţie a mediului, ci în mod corect a reţinut că terţii operatori fie nu erau autorizaţi ca reciclatori, fie nu au realizat în fapt operaţiuni de reciclare, reclamanta fiind cea care consideră fără temei că interpretarea pe care ea o dă autorizaţiilor de mediu litigioase corespunde intenţiei autorităţilor emitente. Prin urmare, nici principiul securităţii juridice nu poate fi considerat încălcat.

Referitor la argumentele reclamantei în sensul lipsei vinovăţiei sale pentru nerealizarea obiectivelor de valorificare, Curtea a reţinut că, deşi reclamanta a încheiat cu terţii operatori contracte în vederea reciclării deşeurilor de ambalaje, responsabilitatea pentru atingerea obiectivelor anuale de reciclare îi incumbă în continuare, potrivit legii, nefiind transferată asupra cocontractanţilor săi, ci reclamanta, în calitate de operator autorizat, este ţinută să răspundă în faţa organelor de mediu cu privire la modul în care obiectivele au fost efectiv realizate. Sub acest aspect sunt incidente prevederile Ordinului comun MMP/MECMA/MAI nr. 2742/3190/305 din 21.11.2011, coroborate cu menţiunile privind scopul adoptării sale, expuse în preambul, în Capitolul 1, din interpretarea cărora rezultă că susţinerile privind lipsa vinovăţiei sale sunt neîntemeiate, în fapt legiuitorul urmărind ca prin autorizarea acesteia să poată urmări în mod eficient şi transparent realizarea obiectivului anual, operatorul autorizat fiind cel ţinut să facă dovada îndeplinirii efective a obiectivelor în faţa organului de control.

Curtea a înlăturat susţinerile reclamantei potrivit cărora pârâta avea obligaţia de a verifica îndeplinirea obligaţiilor de reciclare deşeuri de către terţii operatori, astfel cum au fost asumate prin contractele încheiate cu reclamanta ori cum au fost autorizate, aceste aspecte fiind irelevante prin prisma propriilor obligaţii ale reclamantei, ce îi incumbă conform H.G. nr. 621/2005, de operator autorizat ţinut să asigure îndeplinirea obiectivelor anuale de reciclare.

Cât priveşte jurisprudenţa CJUE invocată de reclamantă, a considerat că nu este incidentă în speţă, fiind dezvoltată într-o cu totul altă materie, respectiv aceea a taxei pe valoare adăugată, guvernată de alte reguli, precum principiul neutralităţii, care nu sunt incidente în sfera contribuţiilor la fondul de mediu, astfel că nu este aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă.

Primul motiv de casare invocat de recurentă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. referitor la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare nu poate fi reţinut, întrucât sentinţa recurată corespunde exigenţelor reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a prezentat argumentele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, raţionamentul juridic expus de instanţă susţinând această soluţie. Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu aceste argumente considerând că ele reprezintă o aplicare greşită a legii nu este de natură să ducă la concluzia că sentinţa nu este motivată sau că ea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Dacă aceste argumente se bazează pe o interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept material incidente în cauză este un aspect ce poate fi analizat prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi nu a celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. În consecinţă, nu se poate reţine incidenţa în speţă a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Al doilea motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la pronunţarea hotărârii cu interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv s-a invocat faptul că decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nu este motivată sub aspectul criticii vizând modalitatea de calcul al obligaţiei suplimentare de plată, ceea ce determină sancţiunea nulităţii deciziei.

Instanţa de recurs reţine că, potrivit art. 211 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data soluţionării contestaţiei, "Decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în forma scrisă şi va cuprinde: preambulul, considerentele şi dispozitivul. (...) Considerentele cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei."

Examinând conţinutul deciziei contestate se reţine că aceasta cuprinde motivele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei de respingere a contestaţiei şi, chiar dacă este vorba despre o analiză succintă a criticilor din contestaţie, decizia respectă exigenţele instituite de dispoziţiile legale sus menţionate.

În mod corect a apreciat prima instanţă că împrejurarea că nu s-a răspuns explicit tuturor aspectelor prezentate de reclamantă în cuprinsul contestaţiei nu echivalează cu o nemotivare, atât timp cât nu au fost lăsate nesoluţionate motive distincte de nelegalitate. Mai mult, în ipoteza nemotivării acestei decizii, soluţia nu este cea de anulare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, ci de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei pentru nerespectarea condiţiilor de formă şi de obligare a organului de soluţionare să emită o nouă decizie care să fie motivată, urmare analizării motivelor invocate în contestaţie.

O asemenea soluţie este legală din moment ce, potrivit art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, actul administrativ supus cenzurii instanţei este decizia de soluţionare a contestaţiei, doar împreună cu aceasta putând fi contestate actul administrativ fiscal şi raportul de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii acestuia. În condiţiile în care organul de soluţionare a contestaţiei nu motivează decizia, acest fapt echivalează cu nesoluţionarea contestaţiei, deci nu se poate vorbi despre o decizie de soluţionare a contestaţiei care să poată fi atacată în instanţa de contencios administrativ, prin urmare, nici actul administrativ fiscal şi nici raportul de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii acestuia nu pot fi cenzurate de instanţă.

O altă critică subsumată acestui motiv de recurs, pe care instanţa de control judiciar o consideră nefondată, este cea referitoare la nemotivarea raportului de inspecţie fiscală sub aspectul nedetalierii modalităţii de calcul al obligaţiei de plată stabilite în sarcina reclamantei.

În acest sens are în vedere disp. art. 109 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 conform cărora "Rezultatul inspecţiei fiscale se consemnează, în scris, într-un raport de inspecţie fiscală, în care se prezintă constatările inspecţiei fiscale din punct de vedere faptic şi legal." Or, în raportul de inspecţie fiscală ce face obiectul prezentei cauze au fost prezentate constatările organului de control, atât cele faptice, cât şi cele privind dispoziţiile legale aplicabile, astfel că nu se poate reţine această critică.

Neprezentarea în detaliu a modului de calcul al sumei de plată nu este de natură să atragă nulitatea raportului câtă vreme pe baza acestuia, inclusiv a anexelor care conţin elemente în raport cu care se efectuează calculul, dar şi pe baza prevederilor legale ce reglementează modul de calcul, se poate proceda la verificarea corectitudinii cuantumului sumei de plată stabilite cu titlu de obligaţie suplimentară în sarcina recurentei.

Se mai invocă în cererea de recurs vicierea actelor de control prin prisma aprecierii greşite de către prima instanţă a sintagmei "constatări proprii" în înţelesul O.U.G. nr. 196/2005.

Sub acest aspect, instanţa de recurs reţine că potrivit art. 94 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, "Inspecţia fiscală are următoarele atribuţii: a) constatarea şi investigarea fiscală a tuturor actelor şi faptelor rezultând din activitatea contribuabilului supus inspecţiei sau altor persoane privind legalitatea şi conformitatea declaraţiilor fiscale, corectitudinea şi exactitatea îndeplinirii obligaţiilor fiscale, în vederea descoperirii de elemente noi relevante pentru aplicarea legii fiscale." Alin. 3 al aceluiaşi articol stabileşte că "Pentru ducerea la îndeplinire a atribuţiilor prevăzute la alin. (2), organul de inspecţie fiscală va proceda la: (...) d) solicitarea de informaţii de la terţi."

Împrejurarea că organul de control a avut în vedere la efectuarea inspecţiei fiscale autorizaţiile deţinute de societăţile cu care recurenta a încheiat contracte pentru preluarea obligaţiilor privind realizarea obiectivelor anuale de valorificare şi reciclare a deşeurilor de ambalaje nu este de natură să justifice concluzia că organul de control nu a avut în vedere constatări proprii la întocmirea actului de control, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 64 din acelaşi act normativ, "Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere." Au fost avute în vedere la efectuarea inspecţiei fiscale autorizaţiile sus menţionate, dar şi documentele justificative şi evidenţele contabile ale recurentei, cu respectarea reglementării din Codul de procedură fiscală.

În cadrul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a mai invocat şi faptul că la soluţionarea cauzei instanţa a avut în vedere un act administrativ abrogat, care nu mai era în vigoare în perioada supusă verificării de către AFM, în sensul că prima instanţă a preluat definiţiile reciclării şi valorificării din O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată cu modificări prin Legea 426/2001, act normativ abrogat şi înlocuit prin Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, în vigoare de la 28 noiembrie 2011. Recurenta a susţinut că, având în vedere perioadă vizată de controlul fiscal, respectiv anul 2014, devine evident că sunt aplicabile prevederile Legii 211/2011.

În întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, intimata pârâtă AFM menţionează, sub aspectul acestei critici, că la analiza realizării obiectivelor de reciclare pentru anul 2014, inspectorii AFM au avut în vedere definiţiile prevăzute de Legea nr. 211/2011, fapt menţionat explicit în raportul de inspecţie fiscală, lege care defineşte în anexa 1, la pct. 14 sintagma "gestionarea deşeurilor", la pct. 24 noţiunea de "valorificare", iar la pct. 18 noţiunea de "reciclare", operaţiunile de valorificare fiind prezentate în anexa 3 din Legea nr. 211/2011.

Într-adevăr, analizând conţinutul RIF, al deciziei de impunere şi al deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative se reţine că pârâta nu a menţionat O.U.G. nr. 78/2000 printre actele normative reprezentând temeiul juridic avut în vedere la emiterea acestora, actele normative indicate în actele contestate fiind următoarele: O.U.G. nr. 196/2005, H.G. nr. 1050/2004, O.G. nr. 92/2003, Ordinul MMGA nr. 578/2006, H.G. nr. 621/2005, H.G. nr. 1/2006, Ordinul nr. 2742/3190/305/2011, Legea nr. 211/2011, O.U.G. nr. 88/2010, O.U.G. nr. 8/2014, O.U.G. nr. 50/2013.

Or, după cum se poate constata din considerentele sentinţei recurate, instanţa de fond s-a raportat la prevederile O.U.G. nr. 78/2000 atunci când a reţinut definiţiile termenilor de valorificare şi reciclare, precum şi înţelesul noţiunii de operaţii de valorificare, soluţia pronunţată raportându-se la dispoziţiile acestui act normativ, nefăcându-se nicio referire la reglementarea cuprinsă în Legea nr. 211/2011.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat şi în privinţa încheierii de şedinţă din 27 iunie 2016, prin care instanţa de fond a respins ca neutilă proba cu expertiză în specializarea contabilitate fiscalitate.

Recurenta a apreciat că această probă era utilă şi concludentă în soluţionarea cauzei din moment ce a contestat cuantumul obligaţiilor suplimentare de plată stabilite în sarcina sa şi a observat că lipseşte din cuprinsul RIF detalierea/explicitarea formulei de calcul în urma căreia s-a concluzionat asupra cuantumului sumei.

Înalta Curte constată că această critică este întemeiată, dar ea nu se încadrează în motivul de casare invocat de recurentă, ci în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de casare are în vedere neregularităţi procedurale, altele decât cele prevăzute la alin. (1)-(4), precum şi nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfăşurarea procesului civil. În speţă, este vorba despre principiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 din C. proc. civ., conform căruia "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. (...) judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare (...)." În îndeplinirea acestui rol era necesar ca instanţa să verifice modul de stabilire a cuantumului obligaţiilor de plată prin actele administrative contestate, iar această verificare presupunea cunoaşterea părerii unui specialist, în conformitate cu disp. art. 330 C. proc. civ.

În condiţiile în care modalitatea de calcul al contribuţiei în discuţie, reglementată de art. 22 din Ordinul MMSC nr. 192/2014, prezintă un grad ridicat de complexitate, Înalta Curte apreciază că era necesară opinia unui specialist în domeniul contabilitate fiscalitate, care, pe baza actelor contestate, a documentaţiei ce a stat la baza emiterii acestora şi a prevederilor legale incidente, să verifice cuantumul sumei de plată stabilite de pârâtă şi pe care recurenta l-a contestat prin contestaţia administrativă, dar şi prin cererea de chemare în judecată. În consecinţă, proba cu expertiză solicitată de reclamantă era utilă şi concludentă în soluţionarea litigiului.

Sub aspectul cuantumului obligaţiei de plată, prima instanţă a reţinut explicaţiile furnizate de pârâtă prin întâmpinare, în completarea deciziei de soluţionare a contestaţiei, despre care a susţinut că nu au fost în niciun fel combătute de reclamantă.

Înalta Curte reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a contestat cuantumul sumei de plată, iar criticile formulate au avut în vedere, în mod evident, motivele menţionate în RIF, în decizia de impunere şi în decizia de soluţionare a contestaţiei administrative. Cum explicaţiile pârâtei din întâmpinare, avute în vedere de prima instanţă, au adus precizări cu privire la modalitatea de calcul, se impunea ca instanţa să procedeze la verificarea modului de stabilire a obligaţiilor prin administrarea probei cu expertiză solicitată de reclamantă.

Instanţa de fond a înlăturat criticile reclamantei referitoare la greşita calculare a cuantumului obligaţiilor de plată prin simpla preluare a susţinerilor din întâmpinare, fără a proceda la administrarea unui probatoriu complet, care să permită verificarea corectitudinii calculelor efectuate de organul de control.

În aceste condiţii este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care justifică soluţia de casare a sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării cauzei, se impune a fi analizată legalitatea actelor administrative contestate prin raportare la prevederile legale enumerate în cuprinsul acestora, care erau în vigoare în perioada supusă controlului de către AFM - anul 2014 şi care au fost indicate în mod expres de către organul de control ca fiind avute în vedere la emiterea acestor acte.

De asemenea, se va proceda la administrarea probei cu expertiză în specialitatea contabilitate fiscalitate pentru a se verifica modul de calcul al obligaţiilor de plată stabilite în sarcina recurentei şi vor fi examinate celelalte critici din cererea de recurs care nu au fost analizate de Înalta Curte.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa şi încheierea recurate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3405 din 07 noiembrie 2016 şi a încheierii din 27 iunie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa şi încheierea recurate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 16 decembrie 2020.