Solidary liability of former corporate administrator for fiscal debts under Article 25 of the Fiscal Procedure Code based on bad faith asset alienation and failure to file VAT returns

Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Compartimentul Insolvabilitate, Raspundere Solitară şi Insolvenţă, anularea Deciziei nr. IFG_DEJ 12826 din 5 iulie 2017 emisă în dosarul de executare nr. x şi a Deciziei nr. 7885/16 oct. 2017, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva Deciziei nr. IFG_DEJ 12826 din 5 iulie 2017.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3001 din 25 iunie 2018, a admis cererea formulată de reclamant, a anulat Decizia nr. 7885/16.10.2017, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere solidară şi Insolvenţă, şi Decizia nr. IFG_DEJ 12826/05.07.2017, emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A..

Totodată, a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.700 RON, reprezentând onorariu avocat (3.600 RON) şi taxă judiciară de timbru (100 RON).

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să se dispună respingerea acţiunii reclamantului.

În motivarea căii de atac exercitate pârâta a susţinut următoarele:

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, obligaţiile fiscale datorate bugetului general consolidat de către debitoarea societatea B. S.R.L. provin din declaraţiile de impozite şi taxe depuse de contribuabil pentru trimestrul I al anului 2014, precum şi din deciziile de calcul accesorii aferente acestor obligaţii, decizii emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov şi comunicate conform prevederilor legale, perioadă în care reclamantul era încă asociat al societăţii debitoare.

A precizat că ultimele declaraţii fiscale au fost depuse la 25.04.2014, iar ultimul bilanţ contabil a fost depus pentru anul 2012.

Consideră că, în mod greşit instanţa de fond a achiesat la susţinerea contestatorului, conform căreia acesta a fost asociat şi administrator până la data de 06.02.2014, când a cesionat părţile sociale, iar debitele restante ar fi fost înregistrate după această dată, întrucât conform documentelor existente la dosarul fiscal al societăţii B. S.R.L., debitul principal reprezentând TVA de plată în sumă de 1.541.965 RON provine din decontul de TVA, (D300 - ataşat prezentului recurs pentru edificarea instanţei), depus de contribuabil la data de 25.04.2014, pentru perioada ianuarie - martie 2014 (perioadă în care acesta a avut calitatea de asociat si administrator al societăţii).

Debitul principal reprezentând Impozit pe venitul microîntreprinderilor în sumă de 341.170 RON provine din Declaraţia 100, depusă de contribuabil la data de 25.04.2014, pentru perioada ianuarie - martie 2014 (perioadă în care contestatorul a avut calitatea de asociat si administrator).

Tot la data de 25.04.2014, pentru societatea B. S.R.L. a fost depusă şi Declaraţia 394 (ataşată prezentului recurs) aferentă perioadei ianuarie - martie 2014, înregistrată la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov sub nr. x/25.04.2014, din care rezultă că în perioada respectivă societatea a desfăşurat activităţi comerciale reprezentând:

- Livrări de bunuri în cuantum de 7.984.526 RON si TVA aferent în sumă de 1.916.287 RON;

- Achiziţii de bunuri în sumă de 7.935.000 RON si TVA aferent în cuantum de 1.904.400 RON.

Conform Declaraţiei 394 aferentă trimestrului I al anului 2014 (perioada în care A. a fost asociat unic, administrator şi asociat până la data de 22.04.2014), societatea B. S.R.L. a efectuat 15 achiziţii (în evidenţele acesteia se regăsesc facturi în acest sens) de la societatea C. S.R.L., CUI x, cu sediul social în Bucureşti, str. x, cu o valoare de 7.935.000 RON şi TVA aferent în sumă de 1.904.400 RON.

Conform bazei de date a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, la data de 21.03.2014, pentru societatea B. S.R.L. a fost depusă şi Declaraţia 394 aferentă trimestrului IV al anului 2013 (perioadă în care dnul A. era asociat unic şi administrator), înregistrată la organul fiscal sub nr. x/21.03.2014, din care rezultă că în perioada respectivă societatea a desfăşurat activităţi comerciale reprezentând:

- Livrări de bunuri în sumă de 2.921.700 RON şi TVA colectat, aferent, în sumă de 701.208 Iei;

- Achiziţii de bunuri în cuantum de 161 RON si TVA aferent în sumă de 39 RON.

Conform Declaraţiei 394 aferentă trimestrului IV al anului 2013 (perioada în care A. era asociat unic şi administrator), societatea B. S.R.L. a efectuat 6 livrări (în evidentele acesteia se regăsesc facturi în acest sens) către societatea D. S.R.L., (actuala societatea E. S.R.L.), cu sediul social în Bucureşti, str. x, cu o valoare de 2.921.700 RON şi TVA aferentă, în sumă de 701,208 RON. A menţionat că pentru trimestrul IV al anului 2013, debitoarea societatea B. S.R.L. nu a depus şi Decontul de TVA (D300), astfel încât s-a sustras de la declararea veniturilor impozabile.

Potrivit documentelor existente în dosarul de executare silită, la data de 10.04.2014 (dată la care contestatorul susţine că nu mai avea nicio calitate în societatea debitoare) a fost încheiat un Contract de cesiune de creanţă între societatea B. S.R.L., reprezentată legal de "domnul A., în calitate de administrator, în calitate de cedent şi societatea F. S.R.L., reprezentată legal de G., administrator, în calitate de cesionar", contract semnat şi ştampilat de cele două părţi.

De asemenea, conform Deciziei de instituire de măsuri asigurătorii nr. x/24.10.2014 emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti pentru societatea H. S.R.L. CUI x, cu sediul social în Bucureşti, str. x. Sector 1 printre furnizorii acestei societăţi, pentru perioada 02.12.2012 - 30.06.2014 figurează şi societatea B. S.R.L., care însă nu a declarat livrările respective organului fiscal.

De asemenea, se menţionează că potrivit procesului-verbal nr. x/22.09.2014 încheiat de organele de control din cadrul Activităţii de inspecţie Fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, în baza extraselor de cont transmise de I. S.A., s-a constatat că, în luna februarie 2014 (perioadă în care A. a avut calitatea de asociat unic/administrator/asociat), societatea B. S.R.L. a avut încasări în sumă de 2.979.093 RON şi plăţi în sumă de 2.951.018 RON.

În mod greşit instanţa de fond a achiesat la susţinerile reclamantului potrivit cărora acesta nu a avut nicio implicare în operaţiunile economice ale societatea B. S.R.L. care au generat obligaţiile fiscale, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, pentru trimestrul IV al anului 2013 (perioada în care A. era asociat unic si administrator) societatea B. S.R.L. nu a depus Decontul de TVA (D300), sustrăgându-se astfel de la declararea veniturilor impozabile, fapt dovedit prin Declaraţia 394 aferentă trimestrului IV al anului 2013, înregistrată la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov sub nr. x/21.03.2014.

Continuitatea calităţii de administrator în cadrul societăţii debitoare este demonstrată şi prin faptul că, la data de 10.04.2014 (dată la care contestatorul susţine că nu mai avea nicio calitate în societatea debitoare) a fost încheiat un Contract de cesiune de creanţă anterior menţionat.

Aşa cum rezultă din documentele aflate la dosarul cauzei, conform Rezoluţiei nr. 8792/24.04.2014 pronunţată de ONRC - Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Ilfov, cererea referitoare la transmiterea părţilor sociale pentru persoane fizice, retragerea asociatului A. şi numirea noului administrator a fost depusă la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Ilfov sub nr. x din data de 22.04.2014.

Din documentele existente la dosarul de executare silită, rezultă că atât A., în calitate de fost asociat şi administrator al debitoarei societatea B. S.R.L., cât şi dna J. (persoană care la data cesionării părţilor sociale avea doar 18 ani), în calitate de actual asociat şi administrator al societăţii, nu au dat curs invitaţiilor şi notificărilor transmise de organul fiscal şi nu au prezentat documentele solicitate, contrar obligaţiilor prevăzute de art. 10 şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală s-a procedat în mod legal la angajarea răspunderii în solidar, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (2) lit. b) lit. c) şi lit. d) şi alin. (5) din acelaşi act normativ.

Se menţionează că angajarea răspunderii în solidar a fost atrasă şi dnei J., prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. IFG_DEJ 12815/05.07.2017, pentru aceeaşi sumă, decizie care nu a fost contestată de aceasta.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a reclamantului - despre care a considerat injust Curtea de Apel că nu ar fi fost dovedită în speţă, se solicită să se constate că aceasta rezultă fără putinţă de tăgadă din întreg materialul probator administrat în cauză, constatările organului fiscal expuse clar în decizia de angajare a răspunderii demonstrând că obligaţiile fiscale ale debitoarei societatea B. S.R.L. fiind generate de conduita improprie a reclamantului-administrator.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a dlui A., se solicită a se constata că în calitate de administrator, avea o serie de obligaţii legale pe care nu le-a îndeplinit. Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) C. proc. civ. fiscală, reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate, din acele mijloace pe care le administrează.

Dispoziţiile Codului de procedură fiscală nu definesc noţiunea de "rea-credinţă", însă acest concept moral şi juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă şi rău intenţionată în raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii, etc., aşa cum rezultă din jurisprudenţa ICCJ.

Trebuie subliniat faptul că prevederile legale în materie fiscală nu leagă reaua-credinţă de un anumit tip de comportament materializat prin existenţa unor acte de încălcare manifestă a obligaţiilor legale ori printr-un comportament abuziv.

Gestionarea deficitară a resurselor societatea B. S.R.L. corelată cu neplata obligaţiilor fiscale ale societăţii, precum şi cu faptul că reclamantul nu a făcut dovada existenţei niciunei împrejurări de natură să circumstanţiere comportamentul lui în calitate de administrator şi să imprime concepţia că, în calitatea sa de administrator, a acţionat cu bună-credinţă (cum ar fi, spre exemplu, existenţa unor dificultăţi obiective ori apărute imprevizibil în funcţionarea societăţii) duce la concluzia că reaua-credinţă a fost corect reţinută în ceea ce-l priveşte pe acesta pentru motivul de atragere a răspunderii solidare (art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Codul de procedură fiscală) reţinut în Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. IFG_DEJ 12826/05.07.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov.

În ceea ce priveşte pârâtelor la plaţa cheltuielilor de judecată în sumă de 3.700 RON, compuse din taxa judiciară de timbru şi onorariu de avocat, se solicită respingerea lor întrucât taxa de timbru este supusă restituirii astfel cum prevede art. 45 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, iar onorariul avocatului se încadrează în categoria cheltuielilor obişnuite şi nu se pot imputa părţii adverse, aşa cum s-a subliniat şi în practica judiciară:

"când o parte provoacă prin apărarea sa cheltuieli deosebite, ele urmează a fi suportate numai de ea, dacă cade în pretenţii"- Tribunalul Suprem, secţia civilă, Decizia nr. 1410/1976; Tratatul teoretic şi practic de procedura civilă, V.M. Ciobanu.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare reclamantul A. a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

În dezvoltarea apărărilor sale pârâtul a susţinut următoarele:

Persoana responsabilă pentru operaţiunile fiscale din perioada ianuarie - martie 2014 nu poate fi altcineva decât semnatarul declaraţiilor fiscale incriminate de pârâtă. Iar acestea au fost datate 25 aprilie 2014, dată la care în mod absolut cert toată răspunderea juridică revenea d-nei J., ca unic asociat şi administrator.

Se precizează că această dată este ulterioară chiar şi datei de 22 aprilie 2014, la care pârâta susţine în mod eronat că s-ar fi produs efectele cesiunii din 6 februarie 2014, dar şi datei de 24 aprilie 2014, la care instanţa de fond reţine că s-ar fi produs efectele aceleiaşi cesiuni.

Din moment ce la data de 25 aprilie 2014 J. a semnat declaraţiile fiscale este evident că şi-a asumat în întregime răspunderea juridică pentru ele, pentru toată perioada la care declaraţiile fiscale se referă: ianuarie - martie 2014. J. şi-a asumat toată răspunderea juridică pentru toată perioada acoperită prin declaraţii (ianuarie - martie 2014), pentru toate operaţiunile fiscale declarate şi pentru toate consecinţele acestora, astfel că în mod evident răspunderea sa este în întregime exclusă.

Simplul fapt că declaraţiile fiscale incriminate de pârâtă privesc perioada ianuarie - martie 2014 (deci includ şi o perioadă în care reclamantul a fost administrator) nu constituie în sine un argument pentru vinovăţia sa ori pentru antrenarea răspunderii sale.

Sunt total nedovedite susţinerile pârâtei privind derularea de către reclamant a unor operaţiuni generatoare de obligaţii fiscale în perioada ianuarie- martie 2014, întrucât pârâta nu a depus nici la dosarul cauzei dovezile corespunzătoare, deşi ei îi revine sarcina probei, în pofida faptului că instanţa îi pusese în vedere să depună la dosar toate actele care au stat la baza emiterii deciziilor atacate.

Deşi pârâta avea sarcina probei în procedura administrativă deja derulată - deci ea avea obligaţia de a dovedi punctual toate afirmaţiile făcute în deciziile atacate - pârâta a omis în întregime să îşi îndeplinească obligaţia prezentării dovezilor cu privire la câteva elemente foarte importante.

În primul rând, este total nedovedită şi neverificabilă susţinerea pârâtei privind încheierea unui contract de cesiune de creanţă între societatea reprezentată prin mine şi F. S.R.L., la data de 10 apr. 2017.

În al doilea rând, la fel de nedovedite sunt şi susţinerile pârâtei privind operaţiunile derulate cu H. S.R.L., întrucât în pofida solicitării sale şi dispoziţiei instanţei pârâta nu a depus la dosar dovezile corespunzătoare la dosarul cauzei.

În fine, la fel de nedovedite sunt şi susţinerile pârâtei privind derularea de către reclamant a altor operaţiuni generatoare de obligaţii fiscale în perioada ianuarie - martie 2014, din moment ce pârâta nu a depus dovezi în acest sens la dosarul cauzei.

Decizia atacată nu a demonstrat şi dovedit în niciun mod implicarea sa în operaţiunile care au generat obligaţiile fiscale avute în vedere, de unde rezultă că în sarcina sa nu se poate reţine săvârşirea faptei ilicite, a vinovăţiei sau a legăturii mele cu prejudiciul fiscal creat, care ar fi necesare pentru angajarea răspunderii sale solidare.

Mai mult, legea cere nu doar să se demonstreze săvârşirea unor fapte determinate ci şi (în toate situaţiile) dovedirea relei-credinţe. Fireşte, săvârşirea unor fapte determinate şi reaua-credinţă nu pot fi prezumate, deci dacă ele nu sunt demonstrate şi dovedite punctual nu se poate reţine că există.

Pe cale de consecinţă, concluzia instanţei de fond că în speţă nu a fost dovedită îndeplinirea cerinţelor clar stipulate de art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală este în întregime corectă, legală şi temeinică şi nu poate fi pusă la îndoială nicio clipă.

Sunt total nefondate şi chiar lipsite de seriozitate susţinerile pârâtei privind necesitatea reducerii de către instanţă a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, întrucât sumă totală a onorariului absolut rezonabilă, iar pârâta este în culpă procesuală.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului pârâtei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Instanţa de fond a fost învestită cu verificarea legalităţii Deciziei nr. IFG_DEJ 12826/5.07.2017 emisă de pârâta Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Ilfov, prin care s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate de fost asociat/asociat unic şi administrator al societăţii debitoare B. S.R.L., cod identificare fiscală x, în limita sumei de 2.034.085 RON şi a Deciziei nr. 7885/16.10.2017 emisă de pârâta D.G.R.F.P. Bucureşti, Compartimentul Insolvabilitate, Răspundere Solidară şi Insolvenţă, prin care s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a contestaţie administrative exercitate de reclamant.

Concomitent s-a dispus angajarea răspunderii solidare şi a doamnei J. (persoană care la data cesionării părţilor sociale avea doar 18 ani), care nu a contestat decizia cu acest obiect.

În fapt, prin decizia de angajare a răspunderii solidare care face obiectul acţiunii în anulare în prezenata cauză, organul fiscal a reţinut că în perioada 02.11.2007-06.02.2014 reclamantul a fost asociat unic şi administrator, iar în perioada 06.02.2014-22.04.2014 asociaţi au fost reclamantul împreună cu J., fiecare cu o cotă de participare de 50%, iar de la data de 22.04.2014 până în prezent asociat unic şi administrator este J..

În ce priveşte debitul fiscal înregistrat de societatea debitoare, s-a reţinut că acesta este în cuantum total de 2.034.085 RON, reprezentând TVA scadent la 25.04.2014, impozit pe profit scadent la 25.04.2010 şi impozit pe microîntreprindere scadent la data de 25.04.2014, dar şi că aceste obligaţii provin din declaraţiile de impozite şi taxe depuse de contribuabil pentru trim. I 2014 şi din declaraţiile de calcul accesorii aferente acestora. S-a menţionat că ultimele declaraţii fiscale au fost depuse la 25.04.2014, iar ultimul bilanţ contabil a fost depus pentru anul 2012.

În raport de această situaţie de fapt, pârâta a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 pentru atragerea răspunderii în solidar reclamantului A., întrucât societatea nu mai desfăşoară activitate, nu mai declară venituri impozabile, a înstrăinat/ascuns, cu rea-credinţă activele societăţii, prin cesionarea părţilor sociale, s-a sustras de la declararea şi plata obligaţiilor fiscale, precum şi refuzul de cooperare al fostului asociat şi administrator al societăţii.

Prima instanţă a dispus anularea acestor acte administrativ fiscale, considerând în esenţă că nu se verifică în cauză conduitele sancţionate de legiutitor pentru angajarea răspunderii solidare, iar sub aspect voliţional nu este dovedită reaua - credinţă cu care se pretinde că ar fi acţionat reclamantul în exerciţiul calităţiii sale de fost administrator al societăţii B. S.R.L.

Criticile pârâtelor sunt întemeiate, instanţa de fond pronunţând o hotărâre nelegală, cu intepretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală, de care s-a prevalat organul fiscal ca temei al angajării răspunderii solidare a reclamantului "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: [...] b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului; c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea - credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate; d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale".

Instanţa de control judiciar împărtăşeşte punctul de vedere al judecătorului fondului referitoare la neincidenţa în cauză a situaţiei prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că impozitele şi taxele care au făcut obiectul angajării răspunderii solidare a reclamantului au devenit scadente la data de 25.04.2014, moment la care reclamantul nu mai îndeplinea calitatea de administrator al societăţii debitoare, astfel că nu se întrevede cum ar fi fost în măsură să ceară intrarea în insolvenţă a societăţii debitoare şi cum ar fi fost îndeplinite condiţiile declanşării acestei proceduri, despre care organul fiscal nu face vreo menţiune, în condiţiile în care starea de insolvenţă se pretinde că a fost determinată de înregistrarea acestui debit fiscal.

Instanţa de control judiciar consideră, însă, că în cauză este realizată pe deplin ipoteza art. 25 alin. (2) lit. b) şi d) teza a II-a din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, atât sub aspectul conduitei sancţionate cât şi a vinovăţiei acestuia, constatare care este suficientă pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului.

Potrivit acestor norme, poate fi angajată răspunderea administratorului sau oricărei alte persoane care, cu rea-credinţă, care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului sau au determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Reclamantul a deţinut calitatea de administrator al societăţii debitoare până la data de 22.04.2014 când a fost admisă cererea de înregistrare la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Ilfov cu privire la menţiunile de transmitere părţi sociale pentru persoane fizice, modificare date, retragere asociaţi persoane fizice, persoane împuternicite şi depunerea actului constitutiv actualizat.

În perioada 06.02.2014 - 22.04.2014 asociaţi ai societăţii debitoare au fost reclamantul împreună cu J., fiecare cu o cotă de participare de 50%, iar de la data de 22.04.2014 până în prezent asociat unic şi administrator este J..

Conform Declaraţiei 394 aferentă trimestrului IV al anului 2013 (perioada în care A. era asociat unic şi administrator), societatea B. S.R.L. a efectuat 6 livrări, conform facturilor din evidenţele sale către societatea D. S.R.L. cu o valoare de 2.921.700 RON si TVA aferent în sumă de 701.208 RON, fără a depune însă Decontul de TVA (D300) pentru taxa aferentă acestor operaţiuni.

La data de 10.04.2014 a fost încheiat un Contractul de cesiune de creanţă între societatea B. S.R.L., în calitate de cedent, şi societatea F. S.R.L., reprezentată legal de G., administrator, în calitate de cesionar, contract semnat şi ştampilat de cele două părţi, în care reclamantul apare ca reprezentant legal al societăţii cedente.

Prin acest contract societatea debitoare a cedat către cesionar creanţa de 450.697,40 RON pe care o avea la debitorul cedat societatea K. S.R.L. Această cesiune a fost făcută în schimbul compensării cu creanţa pe care societatea F. S.R.L. o avea împotriva societăţii debitoare în cuantum de 264.272,89 RON. Din menţiunea convenţională că nu mai sunt pretenţii reciproce din aceste creanţe cedate, rezultă că preţul cesiunii a fost reprezentat de suma de 264.272,89 RON.

Conform Declaraţiei 394 aferentă trimestrului I al anului 2014 (perioada în care A. a fost asociat unic, administrator şi asociat până la data de 22.04.2014), societatea B. S.R.L. a efectuat 15 achiziţii cu o valoare de 7.935.000 RON şi TVA aferent în sumă de 1.904.400 RON şi 140 de livrări cu o valoare 7.984.526 RON şi TVA aferent în sumă de 1.916.287 RON.

Această stare de fapt, pretinsă prin actele administrativ fiscale, a fost dovedită de pârâta recurentă în condiţiile art. 592 C. proc. civ.

Prin urmare, se poate observa că în perioada în care reclamantul a deţinut calitatea de administrator societatea debitoare a înregistrat o activitatea comercială importantă, aducătoare de profit, aptă de a da consistenţă activului patrimoniului societăţii, cu consecinţă asupra solvabilităţii acesteia şi capacităţii ei de a-şi onora obligaţiile contractuale sau legale. Cu toate acestea, societatea a fost declarată insolvabilă de organul fiscal, care a făcut toate demersurile pentru identificarea de active pentru executarea creanţelor fiscale declarate de societatea debitoare.

La această situaţie a contribuit în mod evident reclamantul, care în calitate de administrator al societăţii debitoare, fie nu a depus decontul de TVA pentru trimestrul IV 2013, situaţie ce a generat neplata acestei taxe încasate către bugetul consolidat de stat, fie a diminuat activele societăţii prin încheierea convenţiei de cesiune de creanţă cu societatea F. S.R.L. prin care, fără vreo justificare economică, a renunţat la aproximativ 190.000 RON în favoarea acesteia din urmă.

Pe de altă parte, este de observat că reclamantul, care a deţinut calitatea de asociat unic al societăţii B. S.R.L. timp de aproximativ 7 ani, a înstrăinat gradual părţile sociale pe care le deţinea, iniţial cu 50% către numita J. pe perioada 06.02.2014-22.04.2014, iar după acest moment integral. Este de menţionat că cesiunea părţilor sociale a fost făcută către o persoană care la data operaţiunii împlinise 18 ani, care abia dobândise capacitate deplină de exerciţiu şi care în consecinţă nu avea vreo experienţă antreprenorială.

Pe perioada în care societatea a acţionat în parteneriatul celor doi asociaţi a înregistrat o activitate comercială importantă, aşa cum rezultă din declaraţiile fiscale anterior menţionate, astfel că nu se poate presupune decât că este rezultatul experienţei consistente a reclamantului, care a identificat clientela şi a demarat operaţiunile comerciale enumerate în Declaraţia 394 aferentă trimestrului I al anului 2014.

Cu toate acestea, la data 22.04.2014 a cesionat toate părţile sociale către numita J., iar două zile mai târziu sunt făcute declaraţiile fiscale pe baza cărora au fost determinate taxele şi impozitele a căror scadenţă şi neexecutare a determinat antrenarea răspunderii solidare a reclamantului.

În fine, este de menţionat că şi numitei J. i s-a antrenat răspunderea solidară, iar decizia emisă de organul fiscal cu acest obiect nu a fost contestată, fără a fi exclus, în contextul celor reţinute, ca aceasta să nici nu ştie ce i se întâmplă.

În concluzie, instanţa de control judiciar, apreciază că din conduita relevată, probată corespunzător de organul fiscal, rezultă că reclamantul a provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea activelor societăţii debitoare şi a determinat neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, acţionând cu rea-credinţă, respectiv cu scopul exonerării sale de orice fel de răspundere şi crearea aparenţei că singura persoană responsabilă este noul asociat, cum de altfel se insistă şi prin cererea de recurs.

Prin urmare, în mod legal a fost angajată răspundere solidară a reclamantului pentru obligaţiile fiscale ale societăţii debitoare pe perioada în care reclamantul a deţinut calitatea de asociat în cadrul acesteia, astfel că hotărârea instanţei de fond, care a invalidat actele administrativ fiscale contestate, este dată cu intepretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material aplicabile.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 488 pct. 8 şi 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul exercitat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3001 din 25 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa, iar, în rejudecare, va fi respinsă acţiunea reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei nr. 3001 din 25 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2021.