Taxpayer municipality loses appeal on EU-funded photovoltaic costs; ineligible expenses upheld despite unilateral contract modification.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta U.A.T. Municipiul Roşiorii de Vede a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie, solicitând instanţei să dispună anularea Deciziei nr. 240626/14.03.2017 emisă de O.I.E. în soluţionarea contestaţiei depuse de reclamantă sub nr. x/10.02.2017 ("decizia de soluţionare a contestaţiei"), şi anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/10.01.2017, şi exonerarea sa de la plata sumei de 657.369,45 RON; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu litigiul.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1466 din 27 martie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a respins acţiunea formulată de reclamanta U.A.T. Municipiul Roşiorii de Vede, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Energiei - Organismul Intermediar pentru Energie, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs, în termen, reclamanta U.A.T. Municipiul Roşiorii De Vede, invocând, în drept, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de casare, recurenta susţine că aspectele avute în vedere de către instanţă sunt expuse în mod lapidar, acestea constând în general în preluarea textelor legale invocate de către OIE şi concluzii prezentate telegrafic, expunând concluzii formulate în termeni categorici, fără a detalia premisele acestor concluzii. În opinia titularei căii de atac, hotărârea recurată reflectă o abordare superficială a problemelor supuse judecăţii, chestiuni esenţiale -precum cheltuielile apreciate neeligibile de către OIE - nefiind tratate în mod concret, în considerarea elementelor specifice speţei, ci strict din perspectivă formală, instanţa de fond rezumându-se să consemneze faptul că respectivele cheltuieli "nu sunt eligibile, o parte neîncadrându-se în categoria indicată".

Ca atare, susţine titulara căii de atac, argumentaţia instanţei de fond nu ar releva nicio analiză reală asupra conţinutului documentaţiei aferente contractului de finanţare, deoarece sentinţa nu se referă nici la cererea de finanţare, nici la studiul de fezabilitate şi nici la devizul general de cheltuieli, iar atâta timp cât, în considerente, instanţa nu analizează probele care au fost administrate, nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor in speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv ar rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced; o astfel de hotărâre devine arbitrară şi nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând, în opinia recurentei, la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanţa s-a pronunţat pe "fond", respingând acţiunea, nu pe excepţie ci ca "neîntemeiată".

În susţinerea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8, recurenta a susţinut că aspectele reţinute de către instanţă ar fi lipsite de suport juridic, fiind contrazise atât de prevederile legale aplicabile în materie, cât şi de probatoriul administrat în cauză. În acest context, arată recurenta că OIE a apreciat că respectivele cheltuieli nu ar fi eligibile în considerarea unor criterii constituite artificial, excesiv de formale (şi nesusţinute din punct de vedere legal), ceea ce ar fi şi generat contradicţiile constatate în cuprinsul Procesului-verbal, astfel că soluţia instanţei de fond de a înlătura criticile referitoare la încălcarea principiului securităţii juridice este în mod vădit neîntemeiată, fiind consecinţa interpretării greşite a elementelor constitutive ale acestui principiu.

A mai susţinut recurenta că societatea exercită dreptul de proprietate asupra terenului pe care parcul fotovoltaic se află amplasat, potrivit Titlului de proprietate nr. x/20.06.2006 emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor - Judeţul Teleorman (titlu emis cu privire la o suprafaţă de 22 ha 600 mp), din documentaţia pusă la dispoziţia echipei de control, precum şi din punctul de vedere pe care l-a expus, rezultând, în opinia sa, faptul că toate suprafeţele de teren sunt incluse într-un singur imobil căruia OCPI Teleorman i-a atribuit un număr cadastral unic; în opinia titularei căii de atac, autoritatea nu a adus probe care să reflecte o situaţie contrară, respectiv care să poată conduce la concluzia că Beneficiarul nu ar fi respectat prevederile Ordinului nr. 700/2014, astfel că soluţia instanţei de fond nu este justificată din punct de vedere juridic, fiind ignorată complet argumentaţia recurentei; a mai arătat şi că proiectul este implementat pe un teren care reprezintă un poligon închis căruia îi este atribuit un număr cadastral unic, cu respectarea prevederilor art. 3 alin. (6) din Ordinul nr. 700/2014 potrivit cărora "în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară fiecare imobil este reprezentat printr-un poligon închis căruia îi este atribuit un număr cadastral unic şi pentru care este deschisă o carte funciară, în aceasta fiind evidenţiate informaţiile despre imobil". De asemenea, în opinia recurentei, sunt respectate şi prevederile art. 1 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 conform cărora "prin imobil, în sensul prezentei legi, se înţelege terenul, cu sau fără construcţii, de pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale, aparţinând unuia sau mai multor proprietari, care se identifică printr-un număr cadastral unic".

1.4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri (fost, Ministerul Energiei) - Organismul Intermediar pentru Energie a formulat întâmpinare, prin care, ca şi chestiune prealabilă, a invocat excepţia tardivităţii depunerii recursului, solicitând, în principal, admiterea excepţiei invocate şi respingerea în consecinţă a recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei civile recurate. La termenul de judecată la care s-a intrat în dezbaterea fondului recursului, respectiv 11 decembrie 2020, intimatul a renunţat la susţinerea respectivei excepţii de procedură.

Pe fondul cauzei, acesta din urmă a arătat că, în mod judicios, instanţa de fond a reţinut că "respectarea obligaţiei de informare nu este suficientă pentru modificarea contractului", nu este suficient ca beneficiarul sa comunice OIF că "este necesară suplimentarea suprafeţei de teren", nici "să transmită documentele care justifică aceasta necesitate"; beneficiarul recunoaşte că a modificat configuraţia tehnică iniţială a proiectului din studiul de fezabilitate, amplasând echipamentele pe un teren dublu faţă de cel convenit prin contractul de finanţare, pe două suprafeţe aflate la o distanţă de aproximativ 150 metri una de cealaltă (cărora refuza sa le aloce numere cadastrale distincte).

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin Rezoluţia din 26 noiembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata recursului, la data de 11 decembrie 2020, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele ce urmează, neexistând niciun motiv care să inducă instanţei de reformare concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greşită a vreunei norme de drept substanţial ori că sentinţa ar fi afectată de viciul nemotivării sau al motivării contradictorii.

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că între recurenta-reclamantă UAT Municipiul Roşiorii de Vede, în calitate de beneficiar şi Ministerul Economiei, prin Departamentul pentru Energie, în calitate de Organism Intermediar pentru Energie, a fost încheiat Contractul de finanţare nr. x/31.10.2013, privind acordarea unei finanţări nerambursabile pentru implementarea Proiectului nr. 630328/30.04.2010 intitulat "Valorificarea resurselor regenerabile pentru crearea unei centrale solare" . Ulterior, prin procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/10.01.2017 emis de intimatul-pârât, a fost stabilită în sarcina reclamantei o creanţă bugetară în cuantum de 657.369,45 RON, reţinându-se, în esenţă, că se impune identificarea exactă a loturilor pe care a fost implementat proiectul în conformitate cu prevederile Ordinului ANCPI nr. 700/2014 şi că beneficiarul a solicitat şi a primit la rambursare cheltuieli neeligibile .

Contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului-verbal anterior menţionat a fost respinsă prin adresa (decizia) nr. x/14.03.2017 emisă de pârât, astfel că cea dintâi s-a adresat instanţei de contencios administrativ, acţiunea sa fiind respinsă în primă instanţă, prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs, în condiţiile arătate.

Analizând cu prioritate prima critică, Înalta Curte constată, înainte de toate, că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") nu are incidenţă în cauză, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate de reclamantă în cererea introductivă de instanţă.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurentei, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune. Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

După cum se constată din conţinutul recursului, recurenta-reclamantă face trimitere doar la modalitatea de soluţionare a raportului juridic dedus judecăţii, de apreciere a probelor (de exemplu, stabilirea situaţiei de fapt prin prisma aprecierii probelor administrate) şi cum aceste probe trebuiau interpretate şi coroborate între ele, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de reformare este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel de împrejurări neputând fi considerate decât evidente aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate, ce nu pot face obiectul criticilor în calea extraordinară de atac a recursului.

În acest context, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmaţiile reclamantei, ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, să apară ca fiind nefondate.

De asemenea, nemulţumirea recurentei, valorificată în cadrul aceluiaşi motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În continuare, examinând sentinţa atacată şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greşite a normelor de drept material, incidente în cauza prezentă. De altfel, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, în cea mai mare parte, recurenta-reclamantă a preluat aceleaşi argumente prezentate în faţa instanţei de fond, fiind fără putere de tăgadă că nemulţumirea sa vizează, în esenţă, modul în care curtea de apel a tranşat cauza în sensul respingerii în tot a pretenţiilor deduse judecăţii.

Astfel, o primă critică dezvoltată de către recurentă în cadrul acestui motiv de casare este aceea că instanţa de fond ar fi aplicat greşit cerinţele art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011, în ceea ce priveşte motivarea actelor administrative contestate, acestea nefiind conforme cu exigenţele impuse de dispoziţia legală invocată.

Deşi laborios motivată, critica este nefondată şi nu corespunde situaţiei de fapt apreciată în mod judicios de către primul judecător, raportat la probele administrate.

Astfel, aşa cum reiese din conţinutul procesului-verbal contestat, ataşat la dosarul cauzei, organul constatator a inserat suficiente argumente de fapt şi de drept de natură să evidenţieze considerentele pentru care au fost dispuse măsurile contestate, aşa cum a justificat şi motivat prima instanţă.

Reluând întocmai alegaţiile din cererea introductivă de instanţă, reclamanta-recurentă susţine nemotivarea acestui act administrativ din perspectiva faptului că organul constatator nu ar fi consemnat întocmai punctul de vedere al debitorului şi poziţia exprimată de structura de control competentă; aceste aspecte nu pot fi, în niciun caz, considerate ca fiind argumente viabile privind nemotivarea actului administrativ, în condiţiile în care procesul-verbal conţine menţiunile obligatorii privind motivarea în fapt şi în drept a operaţiunii de control şi a măsurilor dispuse, prezentarea verificărilor efectuate, descrierea respectivelor măsuri, inclusiv punctul de vedere al beneficiarului, consemnat la lit. b) pct. 1, chiar pe prima pagină a procesului-verbal.

Susţinerile privind nemotivarea actului administrativ sunt lipsite de suport real şi în ceea ce priveşte decizia de soluţionare a contestaţiei, câtă vreme aceasta, aşa cum rezultă din conţinutul său, a analizat toate aspectele relevante referitoare la situarea parcului voltaic şi încadrarea cheltuielilor solicitate de reclamantă în categoriile reglementate de Ordinul ministrului economiei şi finanţelor nr. 2228/2008.

Este adevărat că obligaţia autorităţii de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului, iar în jurisprudenţa comunitară s-a reţinut în mod constant că amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat sau emis şi de circumstanţele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greşită, fiind considerată echivalentă cu lipsa motivării. Aceasta nu înseamnă, însă, că autoritatea trebuie ca, în conţinutul actului contestat, să răspundă în detaliu fiecărui argument invocat de parte în combaterea constatărilor autorităţii, atâta timp cât, prin promovarea acţiunii judiciare, titularul dreptului are pe deplin posibilitatea de a deduce judecăţii toate aspectele de fapt şi de drept pe care le-a apreciat relevante în analiza temeinicei şi a legalităţii actelor contestate.

Pe de altă parte, şi invocarea de către recurentă a săvârşirii de către autoritate, în ceea ce priveşte emiterea celor două acte administrative, a unui exces de putere, este o critică nefondată, aceasta întrucât, prin niciun mijloc de probă, recurenta nu a făcut dovada că în emiterea acestor acte, conduita autorităţii nu a fost conformă obligaţiei de asigurare a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat şi interesul public pe care autoritatea este chemată să îl ocrotească.

O altă critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs vizează pretinsa încălcare de către instanţa de fond a prevederilor H.G. nr. 759/2007 şi ale Ordinului nr. 2228/2008 referitoare la eligibilitatea cheltuielilor; argumentarea acestei critici vizează în parte nemotivarea sentinţei din perspectiva acestor aspecte, chestiune ce nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, au făcut anterior obiectul analizei instanţei de recurs. În plus, se invocă faptul că neeligibilitatea cheltuielilor în cauză ar fi fost invocată de către pârâtă şi de către instanţa de fond exclusiv pe considerente formale, pretinzându-se că H.G. nr. 28/2008 ar enumera în mod limitativ cheltuielile aferente investiţiei de bază, nefiind contestată respectarea celorlalte cerinţe.

Critica este, în mod vădit, nefondată. Din probele administrate rezultă, fără putere de tăgadă faptul că beneficiarul a amplasat parcul fotovoltaic situat pe 2 loturi distincte, de 2,57 ha şi 2.6 ha, loturi pe care le-a împrejmuit, fără ca pârâta să aprobe aceste modificări, condiţie imperativă a cărei nerespectare a atras constatarea caracterului neeligibil al abaterilor aferente.

Încheierea contractului de finanţare nu garantează, în niciun caz beneficiarului dreptul la rambursarea integrală a cheltuielilor, fără o analiză din partea organismului intermediar. Aceasta în condiţiile în care, în chiar conţinutul respectivului contract se reglementează situaţia în care neregulile se constată ulterior rambursării şi este stabilită obligaţia de recuperare a sumelor afectate de nereguli, astfel încât, faţă de situaţia de fapt concretă, recurenta nu poate justifica în mod credibil pretinsa aşteptare legitimă de rambursare a respectivelor sume sau ca autoritatea să nu le recupereze de la beneficiar, dacă se dovedeşte neregula sau suspiciunea de neregulă.

În cazul concret dedus judecăţii, se constată că beneficiarul a modificat unilateral configuraţia tehnică a proiectului din Studiul de fezabilitate, suplimentând suprafaţa iniţială de 2,57 ha cu încă 2,6 ha, fără aprobarea organismului intermediar (lucru pe care beneficiarul l-a recunoscut), amplasând echipamentele pe un teren dublu faţă de cel convenit prin contractul de finanţare, pe două suprafeţe aflate la o distanţă de aproximativ 150 m. una de cealaltă, cărora refuză să le aloce numere cadastrale diferite; astfel a fost atribuit un singur număr cadastral ambelor terenuri, deşi acestea au fost despărţite printr-un drum de exploatare, iar în cadrul unicului număr cadastral atribuit, nu sunt identificate construcţiile printr-un cod ataşat numărului cadastral, în condiţiile în care pe aceeaşi suprafaţă sunt ataşate şi alte construcţii, aspecte car reies indubitabil din verificările organului constatator.

În contextul expus, judecătorul fondului a apreciat în mod corect în sensul că, deşi sumele solicitate au fost efectiv plătite şi se regăsesc în facturi (lucru necontestat de către organismul intermediar), atâta vreme cât sumele nu se încadrează în prevederile Ordinului nr. 2228/2008, la care face trimitere şi contractul, chiar dacă au fost incluse într-o categorie menţionată în contract, acestea nu pot fi considerate ca fiind eligibile.

Pentru aceleaşi argumente, nefondată apare şi critica referitoare la încălcarea principiului securităţii juridice, în baza căruia recurenta pretinde că aşteptarea sa cu privire la corectitudinea mecanismelor aplicabile în cadrul contractului ar fi fot una legitimă. Aşa cum a subliniat prima instanţă, prevederile contractuale nu legitima speranţa că simpla includere a unor cheltuieli într-o categorie menţionată în contract, dar cu încălcarea Ordinului nr. 2228/2008, ar fi suficientă pentru considerarea şi acceptarea acestora ca fiind eligibile.

În afara susţinerii aceloraşi alegaţii, ce în primul grad de jurisdicţie, recurenta nu a reuşit să demonteze raţionamentul primei instanţe, iar nemulţumirea sa faţă de soluţia acesteia din urmă nu conduce în mod automat la concluzia incidenţei în cauză a motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica referitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la efectuarea înscrisurilor în Cartea Funciară şi la amplasarea terenului pe două suprafeţe, susţinerile recurentei nu sunt de natură a contrazice raţionamentul instanţei de fond şi nici a răsturna constatările procesului-verbal contestat. Aşa cum s-a arătat anterior, conform studiului de fezabilitate, beneficiarul urma să împrejmuiască o singură suprafaţă de 2,57 ha pe care să amplaseze parcul fotovoltaic, iar modul în care a acţionat prin modificarea configuraţiei proiectului înseamnă o schimbare esenţială a conţinutului tehnic şi creditorilor de finanţare, astfel că susţinerea sa că ar fi vorba de un singur imobil cu ce ar justifica acordarea unui singur număr cadastral, nu are nicio relevanţă.

În considerarea tuturor acestor argumente, recursul apare ca fiind nefondat şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În raport de argumentele expuse, întrucât recursul nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă U.A.T. MUNICIPIUL ROŞIORII DE VEDE împotriva sentinţei civile nr. 1466 din 27 martie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2020.