Websites' duty to censor discriminatory ads: Cassation appeal dismissed upholding discrimination sanction

Şedinţa publică din data de 11 decembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 23 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea Hotărârii nr. 662/26.10.2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 80/CA/2017 - PI din 19 iunie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâţilor Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs, în termen, reclamanta A., invocând, în drept, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea primei critici, recurenta- reclamantă a invocat, în esenţă, faptul că, deşi, pe de o parte, în mod corect instanţa de fond ar fi reţinut criteriul etnic ca fundament al Hotărârii nr. 662/26.10.2016 a CNCD, pe de altă parte, în mod contradictoriu, îşi însuşeşte argumentele din notele de şedinţă depuse de partea adversă la dosarul cauzei, conform cărora, "permiterea de către deţinătorul şi administratorul site-ului www.x.ro, a publicării necenzurate a unor anunţuri publicitare pentru vânzarea de autoturisme cu caracter discriminatoriu la adresa persoanelor de etnie romă...", ar reprezenta un alt criteriu de discriminare, care s-ar încadra în sintagma "precum şi orice alt criteriu" prevăzut de articolul 2(1) din ordonanţă, facându-se, astfel, în opinia recurentei, o confuzie între noţiunile de "criteriu" (art. 2 alin. (1) şi "comportament/fapta" (art. 2 alin. (4). Mai susţine reclamanta-recurentă şi că majoritatea frazelor din notele scrise ale pârâtei s-ar regăsi copiate, aproape ad literam, în considerentele Curţii de Apel Oradea.

În susţinerea celei de-a două critici, recurenta a solicitat înlăturarea considerentelor instanţei în sensul că, în speţă, ar fi incidente inclusiv dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 137/2000 (dreptul la demnitatea personala), în condiţiile in care temeiurile de drept care au stat la baza deciziei atacate sunt, exclusiv, art. 2 (1) şi (4) si art. 10 lit. f), fiind inadmisibilă, în opinia titularei căii de atac, completarea ulterioară a temeiurilor de drept, respectiv primirea unei astfel de completări, peste conţinutul deciziei în litigiu.

Arată recurenta că CNCD, conform atribuţiilor prevăzute în O.G. nr. 137/2000 - secţiunea VI reprezintă autoritatea competentă în domeniul aplicării legislaţiei în materie de discriminare. Ca atare, autoritatea pârâtă reprezintă autoritatea competenta în înţelesul art. 17 (2) din Legea nr. 365/2002 cu privire la activităţile legate de conţinutul discriminatoriu pe internet. Coroborând dispoziţiile normative la legislaţia aplicabilă în privinţa discriminării şi, respectiv, furnizorilor de servicii ai societăţii informaţionale, rezultă, în opinia recurentei, că necenzurarea textelor/anunţurilor publicitare ale utilizatorilor, nu se încadrează în niciuna dintre prevederile O.G. nr. 137/2000.

4. Apărarea în cauză

Intimaţii-pârâţi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., cărora, le-a fost comunicat recursul, nu au formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin Rezoluţia din 16 noiembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termenul pentru judecata recursului, la data de 10 ianuarie 2020, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor din cererea de recurs, Înalta Curte constată că nu există motive pentru reformarea hotărârii de fond. Aceasta întrucât prima instanţă a aplicat judicios dispoziţiile de drept substanţial, considerentele prezentate justificând soluţia adoptată, ceea ce face ca recursul îndreptat împotriva sentinţei să fie nefondat.

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că, prin Hotărârea nr. 662/26.10.2016, emisă de Colegiul Director al CNCD, la solicitarea B. şi Drepturile Omului, s-a decis că în speţă sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) şi art. 2 alin. (4), coroborat cu art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000):

"refuzul accesului unei persoane sau al unui grup de persoane la serviciile oferite de magazine, hoteluri restaurante, baruri, discoteci sau de orice alţi prestatori de servicii, indiferent dacă sunt in proprietate privată sau publică", din O.G. nr. 137/2000, context în care societatea A. S.R.L. a fost sancţionată cu o amendă contravenţională de 4000 RON, potrivit art. 26 alin. (1) şi art. 11 din O.G. nr. 137/2000. Autoritatea şi-a motivat soluţia adoptată, cu argumentarea că reclamanta se face vinovată de fapte de discriminare, constând în aceea că permite utilizatorilor site-ului www.x.ro să posteze anunţuri publicitare pentru vânzarea de autoturisme, cu texte care au un conţinut discriminatoriu pe criteriu etnic.

Împotriva hotărârii Consiliului reclamanta, societatea sancţionată contravenţional, a formulat acţiune în contencios administrativ, respinsă de către curtea de apel, prin sentinţa împotriva căreia a fost exercitat prezentul recurs.

Având în vedere conţinutul criticilor ce fac obiectul celor două motive de casare invocate de către recurentă, se impune analiza cu prioritate a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6.

Trebuie precizat mai întâi faptul că exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Aşa cum s-a subliniat deseori în practica instanţei supreme, motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Revenind la prezenta cauză, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat susţineri de maximă generalitate; indiferent că se reclamă nemotivarea hotărârii, indicarea unor motive contradictorii de către instanţă sau a unor motive străine de natura pricinii, recurenta era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta face trimitere doar la modalitatea de apreciere a probelor şi de aplicare şi coroborare de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei şi faţă de sentinţa pronunţată; or, aceste aspecte nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În plus, alegaţiile recurentei referitoare la modalitatea de aplicare de către judecător a normelor legale, au fost dezvoltate şi în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs şi vor fi analizate în cadrul acestuia.

Pe de altă parte, nemulţumirea recurentei, valorificată în cadrul acestui motiv de casare, rezultă din faptul că prima instanţă ar fi preluat necenzurat argumentele părţii adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Dacă argumentele şi probele administrate de către reclamantă au format convingerea instanţei în sensul soluţiei adoptate şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi din această perspectivă, recursul este nefondat.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că fapta de necenzurare a textelor publicitare ale utilizatorilor nu s-ar încadra în dispoziţiile art. 10 lit. f) din O.G. nr. 137/2000, câtă vreme noţiunea de "necenzurare" nu ar putea fi asimilată şi nu se poate confunda cu noţiunea de "refuz" şi nici cu sintagma de "refuzul accesului la servicii"; aceasta deoarece, susţine recurenta, prin necenzurarea unor texte de unică publicitate nu s-ar putea produce efectul restricţionărilor/refuzului accesului etnicilor romi la serviciile publicitare de vânzări auto oferite de către utilizatorii vânzători ai site-ului.

Critica este, în mod vădit nefondată, astfel că nu poate conduce, sub nicio formă la reformarea sentinţei de fond. Fapta incriminată de dispoziţiile art. 10 lit. f) raportat la art. 2 alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 137/2000 constă în permiterea de către administratorul site-ului www.x.ro, respectiv reclamanta din prezenta cauză, a publicării fără cenzură a unor anunţuri publicitare pentru vânzarea de autoturisme, anunţuri cu caracter discriminatoriu la adresa persoanelor de etnie romă. Este fără putere de tăgadă că, în contra celor susţinute de recurentă, prin conţinutul unor astfel de anunţuri, în mod neechivoc, accesul la serviciul de vânzare a autoturismelor respective este condiţionat de neapartenenţa potenţialului cumpărător la etnia romă, ceea ce nu poate fi altfel analizat decât ca un refuz/o restricţionare nepermisă a accesului.

În acest context, se impune a se preciza că, în prezenţa unor astfel de anunţuri, în virtutea unei obligaţii implicite, deţinătorul/administratorul site-ului avea obligaţia de a cenzura, verifica, limita anunţurile cu un astfel de conţinut discriminatoriu, astfel încât, în urma acestui demers, să nu permită a fi publicate, decât în măsura în care corespund inclusiv exigenţelor legale din materia nediscriminării.

Aşa cum a apreciat în mod corect judecătorul de primă instanţă, prin aplicarea şi interpretarea corectă în cauză a dispoziţiilor art. 10 lit. f) raportat la art. 2 alin. (1) şi (4) din O.G. nr. 137/2000, expresiile regăsite în anunţurile în cauză ("exclus pentru ţigani", "exclus romi") nu pot fi altfel interpretate decât ca o excludere nepermisă a cetăţenilor de etnie romă de la a accesa respectivele anunţuri şi de a putea deveni eventuali ofertanţi sau chiar cumpărători, doar pentru că aparţin unei anumite etnii.

Simpla nemulţumire a recurentei faţă de soluţia pronunţată şi întrebările retorice pe care şi le pune în legătură cu argumentaţia primului judecător, nu au capacitatea de a induce instanţei de reformare ideea unei greşeli de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente, mai sus menţionate de către curtea de apel.

O altă critică formulată în aceeaşi termeni retorici de către recurentă este aceea vizând greşita reţinere de către instanţa de fond a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 15 din O.G. nr. 137/2000 (dreptul la demnitate personală), susţinând că pârâta-intimată ar fi completat temeiul de drept al deciziei sale ulterior emiterii acesteia şi că textul de lege respectiv nu ar fi aplicabil prezentei cauze.

Nici această critică nu poate fi reţinută de către Înalta Curte ca fiind de natură să ducă la reformarea hotărârii. Aceasta deoarece reclamanta-recurentă, ca deţinătoare/administrator al site-ului, avea obligaţia controlului a priori, în privinţa avizării/publicării oricărui anunţ de publicitate venit de la utilizatorii cărora le-a creat pârghia publicării on-line a respectivelor anunţuri.

Prin acţiunea sa de a nu cenzura în niciun fel publicarea anunţurilor cu un asemenea conţinut, este indubitabil că reclamanta a participat la săvârşirea faptei de discriminare, nu numai din perspectiva restricţionării la serviciile oferite al accesului persoanelor de etnie romă, ci şi din perspectiva creării unei atmosfere ostile, degradante şi umilitoare la adresa respectivei etnii.

În acest context, este irelevantă apărarea recurentei în sensul că anunţurile publicitare în discuţie nu îi aparţin; în calitatea sa de administrator/deţinător al site-ului, avea obligaţia de a verifica acel conţinut al anunţurilor cărora le-a creat pârghia publicării on-line, şi să excludă de la publicare acele anunţuri care nu corespund exigenţelor nediscriminării.

Aşa cum a apreciat, judecătorul fondului în urma unei judicioase analize a situaţiei de fapt, prin decizia de a publica respectivele anunţuri pe site-ul său, reclamanta şi-a însuşit pe cale implicită sensul atât defăimător, ofensator şi degradant, cât şi restricţionator la anumite servicii, al anunţurilor cu pricina.

Chiar dacă se referă, ca obiect al analizei, la cazul comentariilor defăimătoare la anunţurile şi postările on-line, cauza Magyar Tartalomszolgáltatók Egyesülete şi Index.hu zrt contra Ungariei este oportun a fi citată în prezenta cauză din perspectiva faptului că a subliniat o dată în plus faptul că, în cazul în care comentariile on-line intră în categoria aşa-numitului limbaj al urii sau al mesajelor care incită la violenţă, "măsurile de cenzură a acestui tip de mesaje trebuie să fie unele sporite"; pe de altă parte, în hotărârea Delfi contra Estoniei, aceeaşi instanţă europeană a stabilit faptul că deţinătorul unui website este chemat să practice o cenzură asupra comentariilor, în limitele celor care "ating nivelul insultei gratuite şi a discursului urii", o astfel de cenzură apărând, în atare situaţii, ca fiind una "legitimă şi necesară".

În cauza de faţă, prin anunţurile de vânzări auto care, prin conţinutul lor, exclud expressis verbis persoanele de etnie romă, anunţuri situate în paradigma "limbajului urii", se produce o încălcare evidentă a dreptului la demnitate al unei etnii, prin interdicţiile stabilite tocmai în considerarea provenienţei unei persoane din respectiva etnie, ceea ce nu poate fi altfel perceput decât ca o atitudine ostilă, defăimătoare.

Nici critica recurentei readusă în discuţie în recurs, referitoare la greşita interpretare a dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 365/2002, nu poate fi reţinută. În afara unor simple afirmaţii fără suport logic şi probator, aceasta nu a făcut în niciun fel dovada faptului că activitatea pe care o presupune site-ul pe care îl administrează exclude respectarea dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000.

Dimpotrivă, dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 365/2002 nu sunt în niciun caz "exoneratoare" de obligaţia respectării principiului nediscriminării prin cenzurarea anunţurilor defăimătoare şi nu există nicio prevedere legală care să dispună că o astfel de cenzură ar fi posibilă numai dacă acest caracter discriminatoriu ar fi fost constatat printr-o decizie a unei autorităţi. Aceasta este o interpretare subiectivă şi proprie recurentei care extrapolează sensul unor dispoziţii legale faţă de situaţia în raport cu care sunt inaplicabile, fără a opune un argument raţional şi credibil.

Faţă de toate aceste argumente, recursul apare ca fiind nefondat şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În raport de argumentele expuse, întrucât recursul nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a îl respinge, ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 80/CA/2017 - PI din 19 iunie 2017, a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 decembrie 2020.